22-11-2011, 11:22 PM
Bună xD. Mai întâi, Mirunelu, mulţu mult pentru comentariul tău - noi n-am mai vorbit de mult, nu crezi :)) ? - şi sper să mai treci pe aici.
Oricum, am venit în sfârşit cu continuarea. Ştiu că mi-a luat enorm de mult, dar am avut nişte probleme. Şi de sănătate şi cu şcoala, sper să mă înţelegeţi. Nu că nu ar fi o chestie tipică nouă capricornilor să întârziem în orice domeniu şi voi nu v-aţi fi obişnuit deja cu asta din celelalte proiecte ale mele :)). Bun, înainte să vă las, vreau să postez melodia care m-a inspirat pentru capitolul acesta şi anume David Hodges - When It All Goes Away. O să încercaţi, desigur, să vă daţi seama cum anume, dar o să aflaţi curând că pe Aysel şi Ryan - căci pe acest subiect m-a inspirat - îi leagă mai mult decât apartamentul pe care îl împart... dar hai să nu vă spun totul chiar acum. Hai că vă las să citiţi, lectură plăcută, o seară bună, baftă pe la teze că ştiu că toţi aveţi probleme cu ele :)).
[center]2[/center]
[center]Eşti prost fiindcă eşti prea bun.[/center]
-Deeeeeci, Ryan, ce părere ai de Harbor Ellite? întrebă Tanie pe un ton jucăuş, jucându-se cu o spirală din părul său blond şi sorbind graţios din Machiatto-ul ei.
Îşi ridică privirea spre ea, forţându-se să-şi amintească cum decursese ziua până atunci. Cele câteva ore petrecute la liceul Harbor trecuseră ca prin farmec şi chiar dacă Ryan nu le avea din totdeauna cu noţiunea timpului, de data asta chiar nu reuşea să-şi dea seama cât de repede trecuse ziua aceea, de când diriginta îl prezentase în faţa tuturor şi toate fetele, care până atunci fuseseră adâncite în flecărelile lor despre cum îşi petrecuseră vacanţa, băieţi, bârfe şi modă, îşi îndreptaseră atenţia spre el, plăcut impresionate de ceea ce văzuseră şi apoi îl trimisese în ultima bancă de la fereastră, alături de verişoara sa.
-Nu ştiu ce să zic, ridică din umeri. E prima zi de când învăţ aici...
-Dar ce s-a întâmplat cu tine? îl întrebă cu un zâmbet atât de dulce că îşi simţi obrajii arzând. Pari abătut. E destul că avem deja o persoană ale cărui corăbii s-au înecat dintr-o dată, râse făcând semn spre Aysel care îşi terminase de ciopărţit croissantul cu furculiţa şi acum se juca abătută cu paiul verde de la ciocolata ei caldă.
De fapt şi de drept, Aysel era ceea ce-l preocupa pe el încă din momentul când se întâlniseră înainte de a se îndrepta spre liceu. Era curios să afle de ce convorbirea aceea telefonică pe care o avusese de dimineaţă îi stricase pur şi simplu buna-dispoziţie şi ce se ascundea în spatele reacţiei pe care o avusese când Jake Nichols, colegul lor şi prietenul lui din copilărie, se apropiase în pauză de banca lui şi a verişoarei sale să-l salute.
-Bună, fetelor! Şi Aysel, le salutase galant pe toate trei, aruncându-i celei din urmă un zâmbet cordial, apoi dăduse mâna cu el: Ryan, omule, ce faci? Trăieşti? O singură dată nu m-ai sunat şi pe mine de când ai venit în New York. Păi e frumos aşa, măi?
-Bănuiesc că nu, i-a răspuns într-un târziu, cu privirea aţintită asupra lui Aysel care rămăsese blocată, cu mâinile în aer, iar tenul ei alb precum marmura se înroşise exagerat de tare. Ryan nici nu îi mai acorda atenţie; începuse să turuie lângă el şi să le facă pe Tanie şi Lulu să râdă.
Tot restul orelor se gândise numai la acest lucru şi nu reuşise să-şi scoată din cap imaginea unei Aysel-zisă-şi-Bestia îmbujorate, iar tot felul de întrebări îi încolţiseră în minte. Nu ştia ce sentiment predomina mai mult – îngrijorarea faţă de schimbarea sa bruscă de dispoziţie sau curiozitatea faţă de reacţia aceea nespecifică ei.
Dacă motivul pentru care Aysel e aşa este o subită îndrăgosteală de amicul meu?
Numai gândindu-se la asta îl pufnise râsul; chiar dacă Jake vorbea despre atitudinea ei de bestie ca fiind atrăgătoare şi sexy în aceeaşi măsură în care era înfricoşătoare şi de temut, nu şi-o putea imagina pe Aysel îndrăgostită sau împreună cu afemeiatul ăla. Sau da?
-Chiar Aysel, zise Lulu după ce terminase să-şi dea unghiile cu ojă, ce-ai păţit?
Fata tresări. Sorbind din paharul cu emblema de la Starbucks îi răspunse pe un ton sec:
-Nimic interesant. Dar nu ne-ai spus nimic despre vacanţa ta, Tanie. Cum a decurs vizita anuală la rudele din Verona?
De data aceasta fu rândul lui Ryan să tresară şi gândul îi zbură iar la Anto a lui, copila blondă şi zvăpăiată pe care o cunoscuse în acel minunat oraş şi de care se îndrăgostise iremediabil şi la felul în care aceasta avea atâtea în comun cu Tanie.
-Da, bine că mi-ai amintit, chiţăi blonda, răsturnând conţinutul genţii sale colorate pe masă, am luat ceva pentru voi. Punguliţa verde e a lui Aysel, cea mov a ta, Lulu – dar aş vrea să le desfaceţi acasă. Şi... Ah! Îmi pare rău, Ryan, ţi-aş fi luat şi ţie ceva, dar nu aveam nicio idee despre ce ţi-ar putea plăcea şi nu am vrut s-o dau în bară. Dar mă revanşez eu, surâse ea dulce.
-E... în regulă, îi zise cu o voce răguşită, apoi tuşi scurt. Uhm, mergi des în Verona? o întrebă el cu toate că răspunsul era evident din moment ce Aysel spusese vizită anuală. Am fost şi eu o dată în vacanţă acolo şi frumuseţea oraşului m-a marcat pe viaţă.
În exuberanţa sa, Tanie îi luase mâinile într-ale ei, vorbindu-i visătoare şi privind undeva dincolo de el şi în acelaşi timp în ochii săi căprui închişi:
-Nu-i aşa? Verona este peste dar şi poate cel mai minunat, romantic şi feeric loc din lume sau cel puţin din cele văzute de mine. Ador oraşul ăla, îmi petrec acolo fiecare vară, încă de la grădiniţă. M-aş fi mutat acolo dacă părinţii mei nu ar fi avut o carieră aici, în State. Dar asta nu mă împiedică să-l vizitez ori de câte ori doresc, pentru că părinţii mei ştiu că după ei şi prietenele mele, cel mai mult iubesc acest oraş, mai mult decât pe Brad Pitt şi extratereştrii...!
Dar Ryan nu mai era atent la ea şi limbariţa de mult, chiar de la partea în care o auzise spunându-i că vizita Verona încă de când era mic copil. Ştia, era atât de sigur că ea era Anto a lui că nu-şi putea ţine în frâu emoţiile. Până nu atunci nu voise să creadă, dar analizându-i gesturile, felul în care vorbea şi se încrunta, ridicându-şi uşor sprânceana stângă, într-o expresie de uimire, tonalitatea, fluiditatea, sclipirea din ochi descoperise că toate aparţineau fetei de care se îndrăgostise acum mulţi ani şi pe care credea că nu avea s-o mai revadă vreodată. Ştiind asta acum, îi venea s-o strângă în braţe, s-o copleşească cu săruturi şi să-i mărturisească dragostea-i eternă. Dar îşi scutură capul, alungând aceste gânduri patetice.
Una te urăşte deja, alta te suportă că-i eşti rudă. Nu vrei s-o dai în bară şi cu a treia, nu? îşi spuse râzând în sinea lui.
Era, pur şi simplu, atât de beat, nebun de fericire, că nu mai reuşea să gândească coerent şi zâmbea fără oprire, de parcă muşchii faciali i se blocaseră în poziţia aceea, sperând să nu observe nimeni ca să nu fie nevoit să dea explicaţii. Acum că ştia că Tanie era de fapt Anto, fata pe care o iubise din totdeauna şi din cauza căreia nu mai fusese capabil să simtă ceva pentru o altă fată, avea să ia lucrurile încet, fără să o preseze să-şi amintească de el sau s-o facă să se simtă inconfortabil şi să-i mărturisească ceea ce simţea pentru aceasta la momentul potrivit.
Dacă nu era Aysel...
Aysel!
Toate astea i se datorau ei, colegei sale de apartament, micuţei bestii. Aşa că, fără să fie conştient de ceea ce făcea, dintr-un simplu impuls cauzat de fericirea sa excesivă, îi luă în mâini capul micuţ şi încadrat de zulufi ciocolatii şi-i sărută pătimaş fruntea ca de fildeş, lăsându-le pe toate fără cuvinte.
-Scuză-mă o secundă, murmură Aysel cu o calmitate atipică.
Tanie şi Lulu se holbau şocate când la ea, când la Ryan care le privea nedumerit, întrebându-le din priviri ce era cu reacţia aceea a lor. Lulu încerca să-i facă un semn discret către Aysel, apoi spre gât, scoţând limba şi încrucişând ochii, în timp ce Tanie suspina în mod teatral.
Aysel se întoarse la paharul ei din care luă o înghiţitură mare, umflându-şi obrajii, apoi se întoarse către Ryan, privindu-l cu ochii ei căprui şi sprânceana ridicată în mod sarcastic, parcă cerându-i o explicaţie pentru gestul de mai devreme. Tânărul deschise gura să zică ceva când se trezi împroşcat în faţă de ciocolată caldă.
-Nu-mi amintesc să-ţi fi spus că îţi dau voie să mă atingi, tună ea. E de-ajuns că stau cu cineva ca tine în casă şi aproape m-ai văzut dezbrăcată. Tu chiar nu-ţi poţi ţine mâinile acasă?
-Oh, Aysel, băiatul chiar nu a avut nicio intenţie de genul acela. Pur şi simplu nu şi-a putut stăpâni impulsul când te-a văzut cât eşti de adorabilă, încercă Tanie să liniştească apele, în timp ce îl ajută pe Ryan să-şi şteargă ciocolata de pe faţă.
-Da, Aysel, nu mai fi aşa sălbatică. Toată viaţa o să simţi nevoia să te răzbuni pe toţi bărbaţii din cauza a ceea ce ţi-a făcut taică-tău? replică Lulu, cu răceală.
Chiar dacă Lucy îşi iubea enorm prietena şi ar fi făcut orice s-o ferească de necazuri, îi înţelegea personalitatea problematică şi tulburările sale obsesiv compulsive şi tocmai din această cauză nu îi putea permite să se mai poarte ca o sălbatică. Sau cel puţin, nu cu Ryan care îi suporta oricum prea multe. Dar oricum verişorul ei era un sado-maoschist desăvârşit, aşadar nu era de mirat faptul că personalitatea ei instabilă îl fascina atât de mult că voia s-o cunoască mai bine şi să-i devină prieten, poate chiar confident.
Tanie o privea şocată, aplecată peste masă şi cu şerveţelul în mână; de mult bruneta nu mai fusese atât de dură cu Aysel. Ştia că tot ceea ce spunea bruneta era spre binele lui Aysel, însă Lucy ştia doar o parte din trecutul îngrozitor şi tragic al micuţei lor prietene.
Ryan era confuz; vedea că se întâmplase ceva, auzise ce îi spusese verişoara sa lui Aysel, dar nu reuşea să-şi dea seama de gravitaţia situaţiei sau de ce toate trei îngheţaseră. Până când o simţi pe Aysel lângă el adunându-şi lucrurile şi tremurând toată.
-Mişcă, îi zise ea printre dinţi, ferindu-şi privirea de-a lui.
Se făcu că nu o aude.
-Ţi-am zis să te mişti – vreau să plec acasă!
Vocea îi suna ciudat, gâtuită şi aproape imperceptibilă. Ceea ce-l făcu să se îngrijoreze; întinse mâna evaziv spre ea, vrând s-o mângâie, dar se opri când o auzi din nou, şoptind înăbuşit:
-Te rog, Ryan. Lasă-mă să plec...
Din reflex se uită la Lucy care-i făcu semn din cap s-o lase să treacă. Tanie era îngrijorată, dar nu interveni; Aysel ura să fie compătimită de ceilalţi şi prefera să-şi lingă rănile, să fie singură şi izolată. Cum fusese din totdeauna.
Ryan continua să privească în urma ei chiar şi după ce aceasta ieşise din local, întrebându-se dacă era cazul să facă ceva sau nu. Dar curiozitatea lui era prea mare şi se gândea că Lucy, probabil fără să vrea, o rănise mai tare de cât credeau ei că a făcut-o.
-A fost prima oară când am văzut-o plângând, remarcă Lucy oftând uşor, privindu-şi meditativ unghiile.
Ryan se întoarse brusc cu faţa spre ea:
-Plângea?! Mă duc acasă, mi-e teamă să nu facă vreo prostie.
Fetele îşi îndreptară privirea spre el, uimite.
-Îmi pare rău, voi staţi cu Aysel câteva ore pe zi. Eu sunt nevoit, în schimb, să lucrez pentru ea ca să stau în casa ei, spuse cu amărăciune. Şi orice ar fi, indiferent de riscuri, vreau s-o dezvăţ de obiceiurile astea prosteşti. Pa, verişoară. Mi-a făcut plăcere, Tanie. Mai vorbim.
O auzi în spatele său pe Lucy râzând şi pe Tanie spunându-i brunetei că speră să fie totul în regulă.
Tanie...
De fapt Anto.
Ba nu, Antonia nu se schimbase deloc de când o întâlnise prima oară în copilărie. Iar acum – precum şi atunci când se despărţiseseră – nu-şi putea lua mintea de la ea sub nicio formă. Era îndrăgostit nebuneşte de această fată mult prea energică şi vorbăreaţă şi de imaginaţia sa incredibil de bogată. Adora părul ăla blond al ei, scurt şi cârlionţat şi ochii mari şi albaştrii, parfumul cu aromă de căpşune, pielea albă şi fină, buzele subţiri şi roşii, obrajii îmbujoraţi. Şi era conştient că ceea ce simţea el – de fapt tot ce simţise faţă de amintirea sa – nu era deloc sănătos şi că ar trebui să o lase mai moale, dar acum că o avea aproape de el mai mult decât oricând şi asta datorită verişoarei sale şi lui Aysel, nu se putea abţine.
-La dracu’! Unde-şi ţine telefonul ăla?!
Era îngrijorat pentru Aysel, poate mai mult decât se aştepta să fie, cu toate că mintea-i stătea numai la blondină. Dar cea dintâi era mult mai importantă pentru el fiindcă datorită ei avea, practic, un adăpost. Căci atunci când venise în oraş, acesta fiind sigur că “afacerea†cu mutatul fusese deja înfăptuită de verişoara lui, ea nu-i spusese da fapt că nu se ocupase de asta şi că noua sa colegă de apartament, renumita Bestie, nu avea nici măcar o idee în legătură cu faptul că aveau să devină colocatari. De menţionat şi faptul că nici nu fusese nevoie de un efort supraomenesc pentru a o convinge şi că aceasta acceptase ca el să locuiască în imensul ei apartament cu doar câteva condiţii, deloc imposibile şi înjositoare cum le credea Lucy.
Şi totuşi, pe lângă toate astea şi doar într-o lună, Ryan ajunsese să se ataşeze cumva de Aysel. Deşi rareori, o văzuse şi în momentele ei de vulnerabilitate când nu putea dormi şi îl ruga să-i pregătească o gustare nocturnă sau când îi cerea să o ajute la diferite lucruri, ca de exemplu să ia o carte de pe ultimul raft al bibliotecii de unde ea nu ar fi ajuns decât urcându-se pe un scaun, ştia că era o persoană bună.
Urcă scările în fugă, grăbit și neatent, câte trei deodată fiind prea îngrijorat, sperând ca ea era cuminte acasă şi nu se apucase să facă cine ştie ce prostie. Nu îi era frică neapărat de ce ar putea păţi Aysel cât îi era teamă pentru persoanele şi lucrurile aflate în momentul acela în jurul ei. Bine, era puţin îngrijorat şi de cum se simţea ea – o văzuse pentru prima dată atât de afectată de ceva.
-Bună ziua, doamnă Jefferson, o salută cu un zâmbet forţat pe vecina lor.
-Bună tinere. Tocmai ce-am văzut-o pe domnişoara Moore... Nu ştiam că are de gând să se mute; bine că ai venit tu să o ajuţi. Sărăcuţa târa singură nişte valize pe culoar...
Ryan o privi uluit, neînţelegând ce vrea să zică şi îşi înteţi ritmul, sărind peste ultimele cinci trepte şi aproape rupându-şi gâtul.
Ai să mi-o plăteşti pentru asta, Aysel Moore. Cu vârf şi îndesat...
Ajunse în dreptul apartamentului lor fix când uşa se deschise şi Aysel scotea afară un geamantan cât ea de mare, un geamantan pe care el îl recunoscu ca fiind al lui:
-La dracu’ ! La dracu’, la dracu’, la dracu’ cu toţi! Slăbănoaga de Lucy, idiotul de Ryan... Să stea cu ea şi să se ducă naibii amândoi!
Se ciocni de el şi brunetul o apucă de umeri, întorcând-o cu faţa spre acesta. Ea îl privi contrariată şi în acelaşi timp plină de repulsie. În momentul ăla arăta mai sălbatică decât oricând.
-Uite, Aysel, începu să spună, gâfâind, jur că nu te înţeleg şi că-mi dai mari dureri de cap, eşti extrem de dificilă şi mai capricioasă decât vremea şi am mare noroc cu nervii mei de oţel fiindcă aşa reuşesc să-ţi fac faţă... Dar, daaar... Pe dracu’! Ce tot încerc să fac? Eşti incurabilă, oricât aş vrea să te ajut.
Îşi închisese ochii şi îşi avea pumnii strânşi, sprijiniţi pe umerii ei micuţi. Cu toate acestea, repulsia şi contrarierea din ochii ei căprui dispăruseră complet lăsând în urma lor doar uimirea.
-Lucy are dreptate, degeaba încerc să mă apropii de tine şi să te ajut. Nu o să accepţi niciodată pe cineva ca mine să-ţi fie prieten şi oricât de prielnice mi-ar fi condiţiile oferite de tine prefer să mă mut în altă parte decât să ştiu că la fiecare gest sau greşeală pot să rămân fără diferite membre.
Oftă prelung şi, începând să râdă, îşi continuă monologul, cu ochii închişi, sub privirile ei uimite:
-Doamne, ce tot spun? Ai putea să mă învineţeşti chiar şi în secunda asta. Ceea ce nu înţeleg eu este de ce nu...
-Eşti prost, îl întrerupse ea cu voce înceată.
-Poftim?
-Am spus că eşti prost. Tu chiar eşti prost, Ryan. Foarte prost. Extrem de prost. Şi de aia nu reuşeşti să stai cu o tipă mai mult de câteva zile. Că eşti prost. Eşti prost fiindcă eşti prea bun. Îţi pasă prea mult, iar nenorocitele alea nu te merită.
Nu-i venea să creadă cele auzite; ei nu vorbiseră niciodată despre el şi tipele cu care a fost înainte sau despre ce vrea el de la o relaţie sau orice altceva, pe tema asta sau nu. Dar îşi amintea de o ceartă legată de acest subiect pe care o avusese cu Lucy într-o seară când ea venise în vizită şi jucaseră Monopoly – după ce Aysel adormise pe umărul lui pe canapea, fără să ştie acest lucru – în care îi reproşase aceleaşi lucruri. Ceea ce însemna... Aysel fusese trează atunci?
Dar de ce se gândea la toate astea acum? Aysel, adevărata ei faţă i se arătase acum când descumpănirea pusese stăpânire pe el mai intens decât oricând şi era atât de vulnerabilă – şi într-un fel ciudat, chipul ei brăzdat de lacrimi îi părea extrem de adorabil – că nu se putu abţine şi o strânse, cu stângăcie şi reţinere, în braţe.
-Zău... eşti prost, atât de prost că mi-e milă de tine, îi spuse cu fruntea lipită de pieptul său, strângându-i cămaşa în mâini, lăsându-l fără cuvinte.
Oricum, am venit în sfârşit cu continuarea. Ştiu că mi-a luat enorm de mult, dar am avut nişte probleme. Şi de sănătate şi cu şcoala, sper să mă înţelegeţi. Nu că nu ar fi o chestie tipică nouă capricornilor să întârziem în orice domeniu şi voi nu v-aţi fi obişnuit deja cu asta din celelalte proiecte ale mele :)). Bun, înainte să vă las, vreau să postez melodia care m-a inspirat pentru capitolul acesta şi anume David Hodges - When It All Goes Away. O să încercaţi, desigur, să vă daţi seama cum anume, dar o să aflaţi curând că pe Aysel şi Ryan - căci pe acest subiect m-a inspirat - îi leagă mai mult decât apartamentul pe care îl împart... dar hai să nu vă spun totul chiar acum. Hai că vă las să citiţi, lectură plăcută, o seară bună, baftă pe la teze că ştiu că toţi aveţi probleme cu ele :)).
[center]2[/center]
[center]Eşti prost fiindcă eşti prea bun.[/center]
-Deeeeeci, Ryan, ce părere ai de Harbor Ellite? întrebă Tanie pe un ton jucăuş, jucându-se cu o spirală din părul său blond şi sorbind graţios din Machiatto-ul ei.
Îşi ridică privirea spre ea, forţându-se să-şi amintească cum decursese ziua până atunci. Cele câteva ore petrecute la liceul Harbor trecuseră ca prin farmec şi chiar dacă Ryan nu le avea din totdeauna cu noţiunea timpului, de data asta chiar nu reuşea să-şi dea seama cât de repede trecuse ziua aceea, de când diriginta îl prezentase în faţa tuturor şi toate fetele, care până atunci fuseseră adâncite în flecărelile lor despre cum îşi petrecuseră vacanţa, băieţi, bârfe şi modă, îşi îndreptaseră atenţia spre el, plăcut impresionate de ceea ce văzuseră şi apoi îl trimisese în ultima bancă de la fereastră, alături de verişoara sa.
-Nu ştiu ce să zic, ridică din umeri. E prima zi de când învăţ aici...
-Dar ce s-a întâmplat cu tine? îl întrebă cu un zâmbet atât de dulce că îşi simţi obrajii arzând. Pari abătut. E destul că avem deja o persoană ale cărui corăbii s-au înecat dintr-o dată, râse făcând semn spre Aysel care îşi terminase de ciopărţit croissantul cu furculiţa şi acum se juca abătută cu paiul verde de la ciocolata ei caldă.
De fapt şi de drept, Aysel era ceea ce-l preocupa pe el încă din momentul când se întâlniseră înainte de a se îndrepta spre liceu. Era curios să afle de ce convorbirea aceea telefonică pe care o avusese de dimineaţă îi stricase pur şi simplu buna-dispoziţie şi ce se ascundea în spatele reacţiei pe care o avusese când Jake Nichols, colegul lor şi prietenul lui din copilărie, se apropiase în pauză de banca lui şi a verişoarei sale să-l salute.
-Bună, fetelor! Şi Aysel, le salutase galant pe toate trei, aruncându-i celei din urmă un zâmbet cordial, apoi dăduse mâna cu el: Ryan, omule, ce faci? Trăieşti? O singură dată nu m-ai sunat şi pe mine de când ai venit în New York. Păi e frumos aşa, măi?
-Bănuiesc că nu, i-a răspuns într-un târziu, cu privirea aţintită asupra lui Aysel care rămăsese blocată, cu mâinile în aer, iar tenul ei alb precum marmura se înroşise exagerat de tare. Ryan nici nu îi mai acorda atenţie; începuse să turuie lângă el şi să le facă pe Tanie şi Lulu să râdă.
Tot restul orelor se gândise numai la acest lucru şi nu reuşise să-şi scoată din cap imaginea unei Aysel-zisă-şi-Bestia îmbujorate, iar tot felul de întrebări îi încolţiseră în minte. Nu ştia ce sentiment predomina mai mult – îngrijorarea faţă de schimbarea sa bruscă de dispoziţie sau curiozitatea faţă de reacţia aceea nespecifică ei.
Dacă motivul pentru care Aysel e aşa este o subită îndrăgosteală de amicul meu?
Numai gândindu-se la asta îl pufnise râsul; chiar dacă Jake vorbea despre atitudinea ei de bestie ca fiind atrăgătoare şi sexy în aceeaşi măsură în care era înfricoşătoare şi de temut, nu şi-o putea imagina pe Aysel îndrăgostită sau împreună cu afemeiatul ăla. Sau da?
-Chiar Aysel, zise Lulu după ce terminase să-şi dea unghiile cu ojă, ce-ai păţit?
Fata tresări. Sorbind din paharul cu emblema de la Starbucks îi răspunse pe un ton sec:
-Nimic interesant. Dar nu ne-ai spus nimic despre vacanţa ta, Tanie. Cum a decurs vizita anuală la rudele din Verona?
De data aceasta fu rândul lui Ryan să tresară şi gândul îi zbură iar la Anto a lui, copila blondă şi zvăpăiată pe care o cunoscuse în acel minunat oraş şi de care se îndrăgostise iremediabil şi la felul în care aceasta avea atâtea în comun cu Tanie.
-Da, bine că mi-ai amintit, chiţăi blonda, răsturnând conţinutul genţii sale colorate pe masă, am luat ceva pentru voi. Punguliţa verde e a lui Aysel, cea mov a ta, Lulu – dar aş vrea să le desfaceţi acasă. Şi... Ah! Îmi pare rău, Ryan, ţi-aş fi luat şi ţie ceva, dar nu aveam nicio idee despre ce ţi-ar putea plăcea şi nu am vrut s-o dau în bară. Dar mă revanşez eu, surâse ea dulce.
-E... în regulă, îi zise cu o voce răguşită, apoi tuşi scurt. Uhm, mergi des în Verona? o întrebă el cu toate că răspunsul era evident din moment ce Aysel spusese vizită anuală. Am fost şi eu o dată în vacanţă acolo şi frumuseţea oraşului m-a marcat pe viaţă.
În exuberanţa sa, Tanie îi luase mâinile într-ale ei, vorbindu-i visătoare şi privind undeva dincolo de el şi în acelaşi timp în ochii săi căprui închişi:
-Nu-i aşa? Verona este peste dar şi poate cel mai minunat, romantic şi feeric loc din lume sau cel puţin din cele văzute de mine. Ador oraşul ăla, îmi petrec acolo fiecare vară, încă de la grădiniţă. M-aş fi mutat acolo dacă părinţii mei nu ar fi avut o carieră aici, în State. Dar asta nu mă împiedică să-l vizitez ori de câte ori doresc, pentru că părinţii mei ştiu că după ei şi prietenele mele, cel mai mult iubesc acest oraş, mai mult decât pe Brad Pitt şi extratereştrii...!
Dar Ryan nu mai era atent la ea şi limbariţa de mult, chiar de la partea în care o auzise spunându-i că vizita Verona încă de când era mic copil. Ştia, era atât de sigur că ea era Anto a lui că nu-şi putea ţine în frâu emoţiile. Până nu atunci nu voise să creadă, dar analizându-i gesturile, felul în care vorbea şi se încrunta, ridicându-şi uşor sprânceana stângă, într-o expresie de uimire, tonalitatea, fluiditatea, sclipirea din ochi descoperise că toate aparţineau fetei de care se îndrăgostise acum mulţi ani şi pe care credea că nu avea s-o mai revadă vreodată. Ştiind asta acum, îi venea s-o strângă în braţe, s-o copleşească cu săruturi şi să-i mărturisească dragostea-i eternă. Dar îşi scutură capul, alungând aceste gânduri patetice.
Una te urăşte deja, alta te suportă că-i eşti rudă. Nu vrei s-o dai în bară şi cu a treia, nu? îşi spuse râzând în sinea lui.
Era, pur şi simplu, atât de beat, nebun de fericire, că nu mai reuşea să gândească coerent şi zâmbea fără oprire, de parcă muşchii faciali i se blocaseră în poziţia aceea, sperând să nu observe nimeni ca să nu fie nevoit să dea explicaţii. Acum că ştia că Tanie era de fapt Anto, fata pe care o iubise din totdeauna şi din cauza căreia nu mai fusese capabil să simtă ceva pentru o altă fată, avea să ia lucrurile încet, fără să o preseze să-şi amintească de el sau s-o facă să se simtă inconfortabil şi să-i mărturisească ceea ce simţea pentru aceasta la momentul potrivit.
Dacă nu era Aysel...
Aysel!
Toate astea i se datorau ei, colegei sale de apartament, micuţei bestii. Aşa că, fără să fie conştient de ceea ce făcea, dintr-un simplu impuls cauzat de fericirea sa excesivă, îi luă în mâini capul micuţ şi încadrat de zulufi ciocolatii şi-i sărută pătimaş fruntea ca de fildeş, lăsându-le pe toate fără cuvinte.
-Scuză-mă o secundă, murmură Aysel cu o calmitate atipică.
Tanie şi Lulu se holbau şocate când la ea, când la Ryan care le privea nedumerit, întrebându-le din priviri ce era cu reacţia aceea a lor. Lulu încerca să-i facă un semn discret către Aysel, apoi spre gât, scoţând limba şi încrucişând ochii, în timp ce Tanie suspina în mod teatral.
Aysel se întoarse la paharul ei din care luă o înghiţitură mare, umflându-şi obrajii, apoi se întoarse către Ryan, privindu-l cu ochii ei căprui şi sprânceana ridicată în mod sarcastic, parcă cerându-i o explicaţie pentru gestul de mai devreme. Tânărul deschise gura să zică ceva când se trezi împroşcat în faţă de ciocolată caldă.
-Nu-mi amintesc să-ţi fi spus că îţi dau voie să mă atingi, tună ea. E de-ajuns că stau cu cineva ca tine în casă şi aproape m-ai văzut dezbrăcată. Tu chiar nu-ţi poţi ţine mâinile acasă?
-Oh, Aysel, băiatul chiar nu a avut nicio intenţie de genul acela. Pur şi simplu nu şi-a putut stăpâni impulsul când te-a văzut cât eşti de adorabilă, încercă Tanie să liniştească apele, în timp ce îl ajută pe Ryan să-şi şteargă ciocolata de pe faţă.
-Da, Aysel, nu mai fi aşa sălbatică. Toată viaţa o să simţi nevoia să te răzbuni pe toţi bărbaţii din cauza a ceea ce ţi-a făcut taică-tău? replică Lulu, cu răceală.
Chiar dacă Lucy îşi iubea enorm prietena şi ar fi făcut orice s-o ferească de necazuri, îi înţelegea personalitatea problematică şi tulburările sale obsesiv compulsive şi tocmai din această cauză nu îi putea permite să se mai poarte ca o sălbatică. Sau cel puţin, nu cu Ryan care îi suporta oricum prea multe. Dar oricum verişorul ei era un sado-maoschist desăvârşit, aşadar nu era de mirat faptul că personalitatea ei instabilă îl fascina atât de mult că voia s-o cunoască mai bine şi să-i devină prieten, poate chiar confident.
Tanie o privea şocată, aplecată peste masă şi cu şerveţelul în mână; de mult bruneta nu mai fusese atât de dură cu Aysel. Ştia că tot ceea ce spunea bruneta era spre binele lui Aysel, însă Lucy ştia doar o parte din trecutul îngrozitor şi tragic al micuţei lor prietene.
Ryan era confuz; vedea că se întâmplase ceva, auzise ce îi spusese verişoara sa lui Aysel, dar nu reuşea să-şi dea seama de gravitaţia situaţiei sau de ce toate trei îngheţaseră. Până când o simţi pe Aysel lângă el adunându-şi lucrurile şi tremurând toată.
-Mişcă, îi zise ea printre dinţi, ferindu-şi privirea de-a lui.
Se făcu că nu o aude.
-Ţi-am zis să te mişti – vreau să plec acasă!
Vocea îi suna ciudat, gâtuită şi aproape imperceptibilă. Ceea ce-l făcu să se îngrijoreze; întinse mâna evaziv spre ea, vrând s-o mângâie, dar se opri când o auzi din nou, şoptind înăbuşit:
-Te rog, Ryan. Lasă-mă să plec...
Din reflex se uită la Lucy care-i făcu semn din cap s-o lase să treacă. Tanie era îngrijorată, dar nu interveni; Aysel ura să fie compătimită de ceilalţi şi prefera să-şi lingă rănile, să fie singură şi izolată. Cum fusese din totdeauna.
Ryan continua să privească în urma ei chiar şi după ce aceasta ieşise din local, întrebându-se dacă era cazul să facă ceva sau nu. Dar curiozitatea lui era prea mare şi se gândea că Lucy, probabil fără să vrea, o rănise mai tare de cât credeau ei că a făcut-o.
-A fost prima oară când am văzut-o plângând, remarcă Lucy oftând uşor, privindu-şi meditativ unghiile.
Ryan se întoarse brusc cu faţa spre ea:
-Plângea?! Mă duc acasă, mi-e teamă să nu facă vreo prostie.
Fetele îşi îndreptară privirea spre el, uimite.
-Îmi pare rău, voi staţi cu Aysel câteva ore pe zi. Eu sunt nevoit, în schimb, să lucrez pentru ea ca să stau în casa ei, spuse cu amărăciune. Şi orice ar fi, indiferent de riscuri, vreau s-o dezvăţ de obiceiurile astea prosteşti. Pa, verişoară. Mi-a făcut plăcere, Tanie. Mai vorbim.
O auzi în spatele său pe Lucy râzând şi pe Tanie spunându-i brunetei că speră să fie totul în regulă.
Tanie...
De fapt Anto.
Ba nu, Antonia nu se schimbase deloc de când o întâlnise prima oară în copilărie. Iar acum – precum şi atunci când se despărţiseseră – nu-şi putea lua mintea de la ea sub nicio formă. Era îndrăgostit nebuneşte de această fată mult prea energică şi vorbăreaţă şi de imaginaţia sa incredibil de bogată. Adora părul ăla blond al ei, scurt şi cârlionţat şi ochii mari şi albaştrii, parfumul cu aromă de căpşune, pielea albă şi fină, buzele subţiri şi roşii, obrajii îmbujoraţi. Şi era conştient că ceea ce simţea el – de fapt tot ce simţise faţă de amintirea sa – nu era deloc sănătos şi că ar trebui să o lase mai moale, dar acum că o avea aproape de el mai mult decât oricând şi asta datorită verişoarei sale şi lui Aysel, nu se putea abţine.
-La dracu’! Unde-şi ţine telefonul ăla?!
Era îngrijorat pentru Aysel, poate mai mult decât se aştepta să fie, cu toate că mintea-i stătea numai la blondină. Dar cea dintâi era mult mai importantă pentru el fiindcă datorită ei avea, practic, un adăpost. Căci atunci când venise în oraş, acesta fiind sigur că “afacerea†cu mutatul fusese deja înfăptuită de verişoara lui, ea nu-i spusese da fapt că nu se ocupase de asta şi că noua sa colegă de apartament, renumita Bestie, nu avea nici măcar o idee în legătură cu faptul că aveau să devină colocatari. De menţionat şi faptul că nici nu fusese nevoie de un efort supraomenesc pentru a o convinge şi că aceasta acceptase ca el să locuiască în imensul ei apartament cu doar câteva condiţii, deloc imposibile şi înjositoare cum le credea Lucy.
Şi totuşi, pe lângă toate astea şi doar într-o lună, Ryan ajunsese să se ataşeze cumva de Aysel. Deşi rareori, o văzuse şi în momentele ei de vulnerabilitate când nu putea dormi şi îl ruga să-i pregătească o gustare nocturnă sau când îi cerea să o ajute la diferite lucruri, ca de exemplu să ia o carte de pe ultimul raft al bibliotecii de unde ea nu ar fi ajuns decât urcându-se pe un scaun, ştia că era o persoană bună.
Urcă scările în fugă, grăbit și neatent, câte trei deodată fiind prea îngrijorat, sperând ca ea era cuminte acasă şi nu se apucase să facă cine ştie ce prostie. Nu îi era frică neapărat de ce ar putea păţi Aysel cât îi era teamă pentru persoanele şi lucrurile aflate în momentul acela în jurul ei. Bine, era puţin îngrijorat şi de cum se simţea ea – o văzuse pentru prima dată atât de afectată de ceva.
-Bună ziua, doamnă Jefferson, o salută cu un zâmbet forţat pe vecina lor.
-Bună tinere. Tocmai ce-am văzut-o pe domnişoara Moore... Nu ştiam că are de gând să se mute; bine că ai venit tu să o ajuţi. Sărăcuţa târa singură nişte valize pe culoar...
Ryan o privi uluit, neînţelegând ce vrea să zică şi îşi înteţi ritmul, sărind peste ultimele cinci trepte şi aproape rupându-şi gâtul.
Ai să mi-o plăteşti pentru asta, Aysel Moore. Cu vârf şi îndesat...
Ajunse în dreptul apartamentului lor fix când uşa se deschise şi Aysel scotea afară un geamantan cât ea de mare, un geamantan pe care el îl recunoscu ca fiind al lui:
-La dracu’ ! La dracu’, la dracu’, la dracu’ cu toţi! Slăbănoaga de Lucy, idiotul de Ryan... Să stea cu ea şi să se ducă naibii amândoi!
Se ciocni de el şi brunetul o apucă de umeri, întorcând-o cu faţa spre acesta. Ea îl privi contrariată şi în acelaşi timp plină de repulsie. În momentul ăla arăta mai sălbatică decât oricând.
-Uite, Aysel, începu să spună, gâfâind, jur că nu te înţeleg şi că-mi dai mari dureri de cap, eşti extrem de dificilă şi mai capricioasă decât vremea şi am mare noroc cu nervii mei de oţel fiindcă aşa reuşesc să-ţi fac faţă... Dar, daaar... Pe dracu’! Ce tot încerc să fac? Eşti incurabilă, oricât aş vrea să te ajut.
Îşi închisese ochii şi îşi avea pumnii strânşi, sprijiniţi pe umerii ei micuţi. Cu toate acestea, repulsia şi contrarierea din ochii ei căprui dispăruseră complet lăsând în urma lor doar uimirea.
-Lucy are dreptate, degeaba încerc să mă apropii de tine şi să te ajut. Nu o să accepţi niciodată pe cineva ca mine să-ţi fie prieten şi oricât de prielnice mi-ar fi condiţiile oferite de tine prefer să mă mut în altă parte decât să ştiu că la fiecare gest sau greşeală pot să rămân fără diferite membre.
Oftă prelung şi, începând să râdă, îşi continuă monologul, cu ochii închişi, sub privirile ei uimite:
-Doamne, ce tot spun? Ai putea să mă învineţeşti chiar şi în secunda asta. Ceea ce nu înţeleg eu este de ce nu...
-Eşti prost, îl întrerupse ea cu voce înceată.
-Poftim?
-Am spus că eşti prost. Tu chiar eşti prost, Ryan. Foarte prost. Extrem de prost. Şi de aia nu reuşeşti să stai cu o tipă mai mult de câteva zile. Că eşti prost. Eşti prost fiindcă eşti prea bun. Îţi pasă prea mult, iar nenorocitele alea nu te merită.
Nu-i venea să creadă cele auzite; ei nu vorbiseră niciodată despre el şi tipele cu care a fost înainte sau despre ce vrea el de la o relaţie sau orice altceva, pe tema asta sau nu. Dar îşi amintea de o ceartă legată de acest subiect pe care o avusese cu Lucy într-o seară când ea venise în vizită şi jucaseră Monopoly – după ce Aysel adormise pe umărul lui pe canapea, fără să ştie acest lucru – în care îi reproşase aceleaşi lucruri. Ceea ce însemna... Aysel fusese trează atunci?
Dar de ce se gândea la toate astea acum? Aysel, adevărata ei faţă i se arătase acum când descumpănirea pusese stăpânire pe el mai intens decât oricând şi era atât de vulnerabilă – şi într-un fel ciudat, chipul ei brăzdat de lacrimi îi părea extrem de adorabil – că nu se putu abţine şi o strânse, cu stângăcie şi reţinere, în braţe.
-Zău... eşti prost, atât de prost că mi-e milă de tine, îi spuse cu fruntea lipită de pieptul său, strângându-i cămaşa în mâini, lăsându-l fără cuvinte.