A doua viata

[yoana__iloveanime]

Varsta minima: -
Gen: Fictiune
Limba: Romana
Obervatii cu privire la continut: Uneori ar putea deveni mai horror (cum probabil ca este capitolul I).
Tipul de comentariu solicitat: Avansata

Intunericul noptii cuprinsese totul. Eu fugeam disperata printre holurile unei cladiri inalte de aproximativ douazeci de etaje.
Curentul fusese oprit de undeva din cladire,iar in anumite locuri erau bine ascunse camere de filmat cu infrarosu.
"Pare ca nu mai am scapare de aceasta data", gandeam eu incontinuu avand pe langa acest gand si altele mai pesimiste.
In timp ce fug pe scari aud cum apa de pe jos care avea sa inunde toata cladirea sarea pana la hainele de pe mine si ma uda, iar apa de pe tavan curgea putin cat putin, picura...de parca arata timpul cum se scurge cu incetinitorul...
Ajung in sfarsit la etajul cincisprezece cand ma apuca oboseala cu adevarat si ma sprijin de un perete respirand alert, dar apoi aud niste zgomote cam ciudate care par a fi niste pasi.
"Iar o iau la fuga! La naiba!!!" ; cam asta imi venea sa strig in acele momente, dar m-am abtinut si am tinut asta doar in gand fiindca poate ma auzea cineva si oricum in acele momente eram in criza de timp
Pasii aceia se opresc si simp cum ceva este pus la gatul meu..
Imi e frica sa ma intorc... Picaturi de transpiratie mi se scurgeau pe fata de frica...
Acela era...un...cutit...
- Nu vreau s-o mierlesc!!!! strigam eu calcandu-l cu putere cu tocul cizmelor mele pe acel om din spatele meu
Ma intorc imediat si vad ca acela nu era un cutit ci un pistol, iar in acelasi timp alt barbat inalt, ca celalalt, tinea lanterna asupra mea si a colegului lui.
Acum macar era lumina pe acolo si vedeam cat de cat pe ce calc, cu cine am de-a face si alte chestii de genu'.
Il vad pe acel om pe care l-am lovit putin ca ii face semne colegului sau si apoi ma reped la pistolul lui si cand primesc si eu un picior fix in fata de cred ca era sa-mi scoata un dinte sau poate mai multi.
Acum eu fiind jos el ma intoarce usor cu spatele si vru sa-mi puna ceva la maini. Incerc sa-l calc pe picior si sa-i dau un pumn in burta.
- Am reusit! strigam eu cu un zambet victorios
Aud un foc de arma si apoi cad la pamant de bunavoie ca nu cumva sa fiu tinta.
Prea tarziu insa. Acel glont doar m-a zgariat putintel, deci e bine de bine deoarece se putea si mai rau.
In ciuda faptului ca doar ma zgariase acel glont, durea groaznic de tare!
- Sa-mi... dar ma opresc.
Mie nu-mi statea in fire sa vorbesc urat si de aceea am preferat sa tac.
Ma ridic repede de pe jos, dar cad inapoi din pricina ranii provocate de acel glont.
Ma ranise la glezna, dat totusi se si vedea ca omul care a tras mai devreme cu pistolul nu avea prea multa experienta cu arme, mai ales cu pistolul fiindca pana si eu am reusit sa ma feresc cat de cat, chiar daca m-a zgariat putin.
Incerc din nou sa ma ridic si din fericire reusesc sa gasesc pe jos un lemn mare cu care sa ma apar si nu numai. Cum am mai zis, ma ridic cat pot de repede si incerc sa-l lovesc pe acel om.
Fix cand l-am nimerit pe omul acela s-a auzit tipatul aceluia pe care l-am lovit si un alt tipat parca de fetita, iar lumina s-a stins si apoi s-a aprins la loc dupa cateva secunde.
Ma uit in jurul meu putin, iar apoi vad ca l-am lovit putin la umar pe acel om si pe la fata mai rau de atat. I se scurgea sange din gura, de la si din la nas, iar fruntea ii era acoperita de un "strat" se sange care i se scursese. Ce sa mai zic de zgarieturi... O gramada.
Ma duc in spatele lui. Ii dau o lovitura cu acel lemn, care mai avea si cuie, pe la ceafa. Ma duc in fata lui si incep sa-l privesc tematoare.
Ma sperie gandul ca pot muri de mana acestor nenorociti, insa acum nu ma puteam gandi la acest lucru. Trebuia sa fiu atenta la realitate fiindca daca nu eram atunci puteam s-o sfarsesc aici...
Acel om nu cade nici acum...nu cade...nu cade...nu cade...si pana la urma ii dau un sut intre picioare. Ma uit putin la el si vad ca tot nu cade, iar apoi ma mai uit o data si vad ca ochii i se dusesera in sus, i se dadura peste cap...nu prea stiu cum...si se vedea doar alb. Acum a cazut in sfarsit.
-Naaah! strig eu la el
Acum incerc din nou sa-i iau pistolul stiind ca de data asta el nu ma va mai lovi. N-ar avea cum avand in vedere in ce stare era. Il gasesc si apoi il indrept spre acel coleg al celui pe care tocmai l-am doborat mai devreme, dar plecase deja si lasase lanterna pe jos. Ce mai colegi! Ce mai las! Oameni de nimic nu altceva... Aveau si cu cine sa semene pana la urma...
Acesta era norocul meu se pare. Plecase si eram chiar norocoasa deoarece acum stateam linistita ca nu voi muri tocmai in aceste momente. Si din cate se vede pe la ei se foloseste un fel de lege a junglei sau ceva in genul asta. Nici eu nu prea sunt sigura in momentele astea. Imi alung gandurile acestea si mi se pare momentan calea libera, insa cine stie ce ma va astepta mai departe.
Imi trece mie prin minte sa rup camasa aceluia de pe jos si sa-mi bandajez rana de la glezna de la piciorul drept si asa si fac.
Dupa ce-am reusit eu sa-mi bandajez cat de cat rana am plecat din nou in fuga pe holuri si scari cu lanterna in mana.
Alergam ca bezmetica pe scarile si holurile acelea parca interminabile cautand neincetat o cale de scapare.
Ma apuca niste dureri de cap apoi simt o durere la glezna de parca cineva mi-ar fi rupt piciorul in doua, chiar daca nu stiam cum este in realitate si nici nu vroiam sa aflu. Cad din nou la pamant sau mai bine zis podea si imi scap pe jos si lanterna.
Iar ma ridic de pe jos si pornesc in fuga ca mai inainte.
"Sa vedeti ca era sa uit lanterna!" , imi trecea mie prin cap...
- Hmph! De parca cineva putea stii ce gandesc sau cineva ma putea auzi. zic eu incet ca sa nu ma auda cineva
O iau din nou la fuga pe scari si pe holuri.
Erau prea multe scari si holurile erau prea lungi.
Parca mergeam inapoi crezand ca merg inainte! Parca alergam in gol! Horror!
Imi venea sa urlu cat pot eu de tare, dar ar fi putut sa ma auda cineva si as fi dat din nou de belea. Nu de alta, dar de obicei mi se intampla des sa intru in belele, dar se intampla si mai des sa scap.
- Nu se poaaateee!! Vad luminaa! strig eu cat de tare pot, iar apoi imi pun mana la gura realizand ce prostie am facut
Era lumina...lunii...?? Cine ar fi crezut ca luna straluceste atat de tare?! Of...nu mai conteaza...oricum de acum trebuie sa am mare grija deoarece s-ar putea chiar sa fiu omorata.
"Va dati seama ca liftul mergea pana pe acoperis la asa-zisul ultim etaj(care era douazeci si ar fi trebuit normal sa fie nouasprezece);iar gandeam de parca m-ar putea auzi cineva... Dar daca n-am cu cine sa-mi impartasesc aceste ganduri ce-ar trebui sa fac...
Of... cred ca incep sa delirez!!!
Ridic privirea si observ uitandu-ma la cer ca parca luna si stele straluceau mai tare, iar norii care acopereau stele si luna cand am intrat in aceasta cladire...au mai disparut cat de cat. Se vedea mai bine tot cerul nemarginit. Ma uimea aceasta priveliste. Pentru alti oameni ar putea parea banala dar pentru mine nu este asa. Pentru mine este o priveliste superba care imi alunga gandurile rele.
Pe acoperis nu era nimeni...era pustiu, deocamdata, dar nu dupa mult timp se aud pasi venind dinspre usa pe care am intrat pe acoperis.
Ma temeam ca s-ar putea sa vina ei.
Dar oare de ce nu m-ar putea ei sa-mi traiesc macar o data linistita viata...??
"Asta e tot? Acum o sa mor?" ; intrebari ca acestea pur si simplu nu-mi dadeau pace. Capul mi se umplea cu tot felul de astfel de tampenii care ba le credeam,ba nu le credeam...
Mintea mea imi era ravasita de ganduri pesimiste. Nici nu mai puteam gandi limpede.
Ma trezeste din acest sir al gandurilor mele un foc de arma tras catre cer.
- Layla,draga mea, trezeste-te la realitatea dura, dar reala! Da, aceea pe care nu vrei s-o crezi ca e chiar asa. M-ai scuti de probleme daca pur si simplu te-ai preda si ai veni cu mine. Nu ai mai muri acum. Ai mai trai cel putin un an inchisa intr-o casa de lux. Dar se pare ca tu nu vrei asta. Tu ti-ai ales singura soarta aceasta. Si mai e un lucru. Daca n-ai fi ascultat acele discutii, convorbiri telefonice si daca nu ai fi spus lui Yamaguchi-san despre tot ce ai auzit atunci, stii tu foarte bine cand, atunci poate nu ai fi murit acum. Daca ai fi fost mai ascultatoare si ai fi ascultat de mine poate aveai un sfarsit mai frumos de atat. Unul intr-o vila de lux, nu intr-o cladire parasita si de-a dreptul darapanata cum e aceasta. imi spune un barbat un picut mai inalt decat mine, cu chelie deja, imbracat la patru ace si cu o gramada de bogyguarzi in jurul lui, printre care si oameni de afaceri.
Unul din acei oameni de afaceri era cel la care vroia sa ma vanda, iar banii ii revenau lui.
Dar aici nu prea era vorba de vointa mea fiindca tatalui meu nu-i pasa deloc de acest lucru. Bineinteles eu nu primeam niciun ban in schimb daca acceptam ma si duceam acolo de bunavoie. Daca nu vroiam nu conta. Oricum eram vanduta deja daca nu fugeam de acasa, cum am fugit acum cateva luni cu de toate de acasa. Adica am fugit cu bani, bunuri materiale, valize de haine si valize cu bani care erau ascunse intr-un seif cu un cod pe care decat el il stia(sau asa credea el), o masina care era cea mai scumpa dintre cele pe care le avea el, de calitate, foarte spatioasa, cu geamuri negre prin care nu vedeai nimic, cu o viteza inimaginala si foarte rezistenta si multe, multe frigidere din acelea mai mici cu mancare. Mai fugisem si cu cateva arme si cartuse pe care le-am gasit intr-o magazie numai cu lucruri din acestea. Acea magazie era in spatele unui perete pe care a trebuit sa-l daram cu o masina de-a tatei. Din nou facusem atunci galagie mare. Norocul meu ca tata nu era atunci acasa, ci erau doar cativa bodyguarzi tineri, fara experienta,insotiti de un bodyguard care lucra acolo de mult. Unul singur cu experienta, doar unul...
- Cum poti spune asa ceva?! Pana la urma ce ti-am facut eu tie? De ce ma urasti atat de mult?!! Tata...cum poti sa-mi spui ceea ce mi-ai spus mai devreme??? Daca tu nu vroiai sa ma vinzi atunci eu n-as fi facut ceea ce am facut! Eu n-am vrut sa ascult acele conversatii insa tu mi-ai dat de banuit ca ceva se intampla. Eu am incercat doar sa aflu! Nu as fi spus la nimeni probabil. Daca nu ai fi incercat sa ma omori trimitand acel om atunci si daca nu ai fi incercat sa ma vinzi nu as fi fugit! Eu nu stiam nimic pana acum cateva luni! Stii foarte bine asta si totusi tu... nici nu apuc sa mai zic nimic fiindca il vad pe el ca se repede sa scoata pistolul si apoi trage cu el, iar eu fiind oarecum pe faza trag si eu cu pistolul in el.
Scot imediat tipat puternic. Unul atat de puternic incat probabil ca s-a auzit pana si la acei oameni de jos, de pe strada aceea care se pustii tot mai mult, din clipa in clipa.
O durere ingrozitoare imi invaluie tot corpul si ma face sa ma balangan in toate directiile. Nu puteam sa cred ce tocmai a facut propriul meu tata... E o ji***die pana la urma... Nu am vrut sa recunosc asta, dar circumstantele m-au facut sa mi-o spun imi sinea... Era deja prea mult...
Simt cum mi se incetoseaza vederea putin din cauza durerii ranii provocate de el.
Cred ca ma nimerise pe la coaste si pe la sirea spinarii... Nu aveam de unde stii acum, insa stiam ca nu puteam supravietui in felul acesta....
Imi deschid bine ochii si ciulesc bine urechile, iar apoi il vad pe tatal meu in picioare, neavand nimic ci injurandu-ma in feluri foarte vulgare, cuvinte pe care nu as putea sa le repet vreodata.
- Tu, c***a mica, ingenuncheaza! M-ai tintit la fata! Mi-ai zgariat fata! Cum ti-ai permis?!
Vad cum buzele tatalui meu se misca.... E clar ca spunea ceva, dar eu nu auzeam...
Dupa aceea il vad pe tatal acelui om la care vroia sa ma vanda ca scoate pistolul si il indreapta spre mine. Aud din nou un foc de arma... De data aceasta mi se incetoseaza vederea si in orice clipa as putea sa lesin acolo sau orice altceva. Simt o durere in piept, una foarte puternica... Simt cum ma sufoc, cum mi se taie respiratia... Mi se parea ca vad stelute mov si verzi...de toate culorile in acele momente. Cad in genunchi tinandu-mi mana la gat deoarece nu mai puteam respira si nu mai stiam de ce. Oare imi nimerise si plamanii?? Incep sa tusesc si sa scuip... Ma infricosa gandul ca o sa mor. Nu vroiam sa mor! Eram oricum prea tanara la doar 14 ani neinpliniti, adica mai exact 13.
Ma uit in spatele meu si vad masini care trec in graba pe sosea, la fel si oamenii care de acolo pareau furnici, pareau minusculi. Ma tin de ceva sa nu ma prabusesc tocmai acolo. Nu trebuia acela sa fie sfarsitul meu, nu putea sa fie atata tot viata mea! Daca era asa atunci mai bine nu ma nasteam! Mai bine nu ma nasteam si nu traiam viata asta mizerabila!
Ma gandesc sa sar, sa scap odata de viata asta, dar ma razgandesc de frica. De ce sa-i fac pe plac tatalui meu? Nu, nu, nu! Nu voi face asta!
Nu pot nici macar sa ma sinucid?! Nici macar atat?! Sunt inutila! Mai bine as muri acum sufocandu-ma sau zdrobindu-ma de asfaltul de la parter, de asfaltul pe unde mergeau acele "furnicute".
- Nu vrei sa sari, nu...? Atunci te ajut eu! Imi va face o deosebita placere sa te ajut sa ajungi langa mama ta in ceruri! Ea a fost omorata asemeni tie! Vei vedea pe pielea ta cum s-a simtit ea! Vei vedea pe pielea ta ce inseamna acea durere! imi spuse tatal meu zicandu-le la doi dintre bodyguarzi ceva la ureche
Acei bodyguarzi se apropie de mine si unul dintre ei ma ia de o mana, iar al doilea ma ia de cealalta mana. Ei ma ridica si ma arunca dupa balustrada acelei cladiri, dar inainte de asta tinandu-ma putin sa vad ce inaltime era de acolo pana jos. Inainte sa cad l-am vazut pe tatal meu , pe care nu stiu daca ar trebui sa-l mai numesc asa, zambind si apucandu-l rasul, iar in acelasi timp facandu-mi cu mana.
Eu cadeam rapid... Parca as fi cazut in gol de nu mai ajungeam jos, la asfalt pentru a ma zdrobi cu totul...
Nu vedeam mai nimic clar... Ochii mi se inchid incetul cu incetul...
Ma ia un fior de gheata...imi zboara pana si parul in toate directiile, iar pielea mi se face ca de gaina...
Imi era frica, foarte frica... O sa mor daca ma arunca gorilele astea dupa cladire si n-o sa mai ramana nimic din mine!
Aud o voce de baiat sau barbat, nu puteam distinge de care era, insa stiam sigur ca nu era de femeie sau de fetita.
Mi se sopteste ceva la ureche, dar nu inteleg absolut nimic.
Deodata cuvintele-i devin clare si pot intelege vorbele lui care erau spuse cu o calmitate extraordinara, desi era si el in cadere libera...
- N-ai vrea sa mai traiesti...? N-ai vrea sa te razbuni...? Nu a fost prea mult ceea ce ti-au facut ei...? Au incercat de atatea ori sa te omoare... Nu ai vrea sa traiesti vesnic, sa ai mereu aceasta frumoasa infatisare tanara? Nu este tentant chiar deloc? ma intreaba el
Acele lucruri pe care le spusese devin clare, acele lucruri mi le doream din tot sufletul meu, dar pur si simplu...mi-era frica...
Eu stiu ca pentru acest fel de lucruri exista un pret, deci daca accept si mi se indeplinesc aceste dorinte cu siguranta exista un pret cu masura...
Acele lucruri pareau aproape imposibile, dar nu stateam in acele momente sa ma gandesc prea mult, momente in care eram in criza de timp din nou. Daca gandesc prea mult si astfel pierd timpul atunci as ajunge in mai putin de un minut zdrobita de asfalt, cum isi doreste barbatul acela care m-a facut pe mine, dar m-a urat dintotdeauna din nu stiu ce motiv.
- Ai putea sa faci tot ceea ce iti doresti daca ai accepta ceea ce ti-am spus, dar daca nu vrei...atunci nu va mai ramane nimic din tine peste cateva secunde... spuse acel baiat incepand sa numere descrescator de la patruzeci la unu
Eu dau din cap aprobator si apoi ii spun un "da" inabusit de plansete si suspine. Nu aveam de ales decat sa aleg asta... Daca nu spuneam "da" atunci as fi ajuns peste cateva momente zdrobita de acel asfalt solid...
Simt din nou durerea in tot corpul din cauza tuturor ranilor mele care parca incepeau toate deodata sa zvagneasca...
Iar mi se incetoseaza vederea...si incep sa vad alb... Incepe sa ma cuprinda fiori de gheata tot mai mult...pana cand...o caldura imensa vine dinspre corpul acelui baiat cand ma ia in brate. Corpul lui care pana acum a fost rece ca gheata, iar acum este foarte cald.
Ma imbratiseaza calduros si se apropie tot mai mult de gatul meu. Simteam din nou durere... Oare asa avea sa fie toata viata mea pana la sfarsit? Mereu am suferit si se pare ca sufar pana in ultimul moment al vietii mele...
"Viata ta nu va avea sfarsit" , aceste cuvinte imi rasunau in cap de parca mi-ar fi zis la ureche acel baiat aceste cuvinte.
O durere venita din zona gatului meu ma face sa tresar si sa ma sperii. Simteam ca de pe gatul meu se scurgea ceva foarte cald, chiar fierbinte... Nu stiam ce e...nu imi dadeam seama de niciun fel...nu stiam ce mi se intampla, eram pur si simplu pierduta in cruda realitate despre care imi tot spunea tata sau pur si simplu mi se parea ca realitatea aceasta e doar un cosmar care poate nu avea sa se termine.
Eu am privirea lasata in jos. In gatul meu simt ca doua ace ce imi sug ceva de acolo, dar habar n-aveam ce... Orice ar fi supt ma lasa tot mai mult fara vlaga...
El se indeparta in momentul urmator de gatul meu. Vreau sa-l privesc...
Cand imi ridic privirea vad cum el se uita la mine si ma studia, iar apoi un lucru ma infricoseaza...
Vad ca ceva rosu ii murdareste fata lui perfecta de parca n-ar fi reala. Oare este sange? Sau poate altceva? Ma uit inca o data la el..
Il privesc si ii vad ochii aceia sangerii precum este acel lucru ce-i murdarea fata. Poate chiar temerile mele erau adevarate.
Ochii mi se incetoseaza cred ca pentru ultima oara si mi se inchid cu incetinitorul, iar de data aceasta pentru mine parea ca nu mai am scapare din calea mortii inevitabile...
Eu cad intr-un somn adanc... Apa mortii imi inunda vederea si mi-o ia ca o hoata...
Incep sa imi pierd cunostiinta din moment in moment...
Oare am murit...?
..................................................................................................
Sfarsitul capitolului I - Renasterea
..................................................................................................

[Hope]

Ai un comentariu de la mine scumpa ! :o3 ..defapt o mini-critica de altfel.

Titlu : Este destul de interesant, mi-a captat intr-un fel atentia. In fond rolul titlului este de a atrage cititorul, ei bine pe mine m-a atras intr-un fel. Hmm, din primele capitole nu-ti dai seama chiar atat de bine legatura titlu-fic, dar eu deja am o idee despre ce fel de viata este vorba. In concluzie, are ceva mister si pare destul de original.
Descriere : Imi place cum ai descris anumite parti ale capitolului, desi la unele pute-ai adauga mai multe detalii, adica..sa povesteti in profunzime, in asa fel incat cititorul sa simta practic actiunea pe pielea lui. Ma refer in special la lupta celor 2, Layla si acel barbat..ai ceva ceva scapari de imaginatie pe acolo, dar totusi a fost ok.
Pai, sentimentele..uneori le-ai cam incurcat cu ideile personajului. Pute-ai adauga mai multe referitor la spaima fetei, dar nici asa nu este rau. Pe viitor jongleaza mai mult cu cuvintele si adauga notiuni mai interesante, nu cele pe care le folosesti de zi cu zi. De altfel, misterul nu lipseste..dar daca foloseai cuvinte pentru descrierea unor evenimente mai bine, acesta crestea in intensitate.
Actiune : La un moment dat am avut impresia ca Layla traieste un cosmar, nici decum ca este ceva real. Intr-un fel, mi s-a parut horror actiunea tatalui, de altfel..pare asa sinistru. Adica , dupa ce ca o impusca mai vrea sa o si arunce de la etajul 20.. Omul are ceva probleme.
te-ai descurcat bine in a descrie suspansul, pot spune ca l-ai combinat bine cu actiune, desi cum am mai spus, trebuie sa ma lucrezi la descrierea unor actiuni. Ai incercat sa redai starea de frica, de spaima a personajului, dar nu ti-a iesit chiar foarte bine. Ti-as da un sfat, adica cel putin eu ma descurc daca il folosesc : Pune-te in pielea personajului, simte actiunea cu ajutorul lui si povesteste actiunea vazuta prin ochi tai, dar prin intermediul personajului.
Idee : Ei bine, aceasta mi s-a parut destul de interesanta, originala ..desigur, fara partea cu vampirii. Acum, depinde si de tine cum dezvolti aceata idee..in principiu te descurci bine, dar tot mai ai ceva de lucrat
Lungime : Pentru primul capitol, mi se pare umpic cam lung..adica, zice-ai ca nu ai comentarii..pai, cand un cititor vede cat ai scris, practic se sperie si prefera sa citeasca ceva mai scurt.
Parere generala : In concluzie, mi-a placut primul capitol. Iti spun doar sa ai grija cu descrierea actiunii, cum dezvolti ideea..si, sa ramana fic-ul original..sa nu incerci sa copiezi alte basme cu vampiri.

Cam atat, ai grija cum scrii si bafta in continuare ! Te-am pupat <3

[Diz]

Aceasta este prima avertizare.

Te rog sa treci pe la Reguli generale Fan Fiction si de asemenea pe la Ghidul incepatorului si sa te conformezi. Nu este mult de citit, si trebuie aplicate de fiecare data cand mai postezi ceva, indiferent daca este oneshot sau poveste in sine.


Multumesc.

[yoana__iloveanime]

Capitolul II - Primul prieten

"Ce-am patit oare atunci? Cum de sunt in viata? Ce este acest loc? Si mai important de atat, cine era acel baiat?", intrebarile acestea imi invadeaza mintea treptat.
Ma aflu in plina strada, pe jos si intr-o balta de sange. Pe tot corpul am numai rani, iar hainele imi sunt imbibate de sangele.
Imi amintesc doar ca eram in cadere libera, iar acel baiat era cu mine, in rest nu pot sa-mi aduc aminte. Ah, da, aproape ca uitasem! Cred ca mi-am pierdut cunostiinta. Atunci credeam ca voi muri dupa ce-mi voi inchide ochii, dar nu s-a intamplat asa.
Acel baiat intradevar m-a salvat cum a putut, dar de ce m-a lasat singura?! Tocmai in momente ca astea? Nu e corect deloc!
Mereu a fost asa si nici acum nu s-a schimbat. Am fost nascuta pentru a avea o viata de fugara? Era mai bine sa nu am viata asta.
Doar de-ar fi fost altfel. La un moment dat chiar am crezut ca sunt nascuta pentru a muri si asa ar fi fost daca nu aparea
el.
- Nu-l voi uita niciodata... spun eu lasand lacrimile reci sa-mi inunde fata.
Ma ridic de jos si privesc in jurul meu. Totul e pustiu, iar soarele sta sa rasara pentru a lumina fiecare coltisor intunecat de prin oras. Nimeni nu e pe strazi, nici la intersectii nu mai asteaptau masinile precum in timpul zilei si nici pe trotuare nu mai misuna lumea nonstop.
"Bine macar ca nu ma vede cineva in halul asta", imi spuneam eu in gand, oftand.
Nu mai am acel loc numit "acasa". De fapt ce tampenii tot zic aici?Niciodata acel "acasa" unde locuiam cu tatal meu nu s-a mai
putut numi asa dupa moartea mamei mele. Nemernicul probabil a omorat-o pe mama din placere. Nu, nu mai vreau sa-mi mai aduc aminte despre asta. Mai mult mi-as face nervi si as lovi ce-mi iese-n cale, deci mai bine nu. Asta daca nu vreau sa sparg ceva pe aici, eventual geamul unei masini sau altceva de la ea. Am eu ceva cu ele... Mereu sparg cate-un geam cand sunt nervoasa. Asa faceam acasa, presupusul loc numit acasa, bineinteles. Tata avea multe masini intregi pana sa dau eu de ele. Pacat, unele erau chiar frumoase, dar nah, nervii astia.
Ce-as vrea acum sa fie mama langa mine, sa-mi spuna sa ne plimbam prin parc imrepuna, sa ma alinte si sa ma iubeasca.
Tata niciodata nu a avut timp de mine si nici nu i-a pasat. Am realizat asta dupa ce mama a murit. Mi-e asa dor de ea! Ce bine ar fi fost sa plec impreuna cu ea pe cealalta lume. As fi fost impacata cu gandul ca nu plec singura. Nu pot suporta singuratatea. Ce fata de 14 ani ar suporta sa fie singura pe lume fara niciun ajutor? Rude nu mai am, iar tata ma uraste... Ce viata mizerabila!
- Auch! In ce nai*a am calcat de data asta?! strig eu uitandu-ma furioasa pe jos.
Vad un pistol din argint si ceva negru inscriptionat pe el.
Deci de-asta m-a durut atat cand am calcat pe el... Pana la urma nu port nimic in picioare. Ma oglindesc in el, iar ceea ce vad ma inspaimanta. Imi trece un fior rece prin tot corpul, facandu-mi pielea de gaina. Acum parul meu putin peste umeri imi este trandafiriu, iar ochii purpurii. Nu-mi vine sa cred ca sunt cea care se reflecta acolo. Oare visez? Nu! Ce m-a apucat oare de spun numai astfel de prostii? Normal ca sunt eu. Cine altcineva ar putea fi?
Pornesc cu pistolul agatat de cureaua fustei cu care sunt imbracata si nu mai bag in seama faptul ca pe strada incep sa apara oameni. Care mai de care se uita mai ciudat la mine. Toti se imbrancesc in mine, trecand in graba, pana cand sunt trantita pe jos si acolo raman. Lumea nici nu baga de seama ca sunt pe jos si nici nu ii intereseaza daca ma lovesc in vreun fel. M-am saturat de viata asta! Vreau sa traiesc in pace macar o data. N-am nevoie de nicio bogatie ci doar de liniste sufleteasca. Sa simt si eu odata ca sunt in siguranta. Atat de mult cer?
Sunt lasata in mijlocul trotuarului, iar nimeni nu ma ajuta. Sunt atat de...neajutorata. Am fost lasata de izbeliste in aceasta lume cruda, desi sunt doar un copil de aproape 14 ani. Doar o persoana s-a oprit in fata mea.
Imi ridic privirea si privesc pe cel ce era langa mine, dar sunt orbita de stralucirea puternica a maiestuosului soare. Omul acela ma ridica de pe jos si apoi ma imbratiseaza.
Nu-i pot vedea fata, dar parul ii este albastru inchis, precum cerul in timpul noptii si atat am putut vedea. Il imping departe de mine si il privesc pret de cateva secunde. Pare un baiat de nu mai mult de 15 - 16 ani, dar nu-mi pasa de asta in aceste momente. Ceea ce conteaza e ca nu il cunosc si nu am de ce sa ma port prea dragut cu el. N-am de ce sa accept sa ma imbratiseze. Suntem doar doi necunoscuti. Daca as sta sa ma gandesc la cum m-as purta eu dragut atunci ar trebui sa zambesc cu adevarat, insa pana la urma acum nici nu mai stiam ce inseamna sa zambesti din toata inima, sa simti fericirea si sa simti ca esti protejata de pericole. Poate chiar ar trebui sa-mi gasesc prieteni. Din pacate pentru mine, e mai greu decat pare.
Ma intorc cu spatele la el, uitandu-ma putin inapoi cu coada ochiului, dupa care plec, pierzandu-ma usurel, usurel prin multimea de oameni ce salasluia acum peste tot si lasandu-l singur pe acel baiat. Pur si simplu am plecat, nemaivrand sa vad vreun om si cu o urma de dezgust pe fata. Acum mi-ar ajunge acum sa am doar un animal de companie si atat. Macar daca ei ar fi mai pasnici decat oamenii. M-as simti implinita sa am alaturi de mine un animalut cat de mic care sa-mi stea alaturi.
- Imi urasc viata, spun eu cu lacrimi in ochi pe care mi le sterg imediat dupa cateva secunde.
As fi de-a dreptul o plangacioasa daca as incepe acum sa plang din nou. Nu am acest obicei si nu vreau sa am. Plansesem doar pana la varsta de 8 anisori, cand a murit mama si imediat dupa asta am tot indurat crizele de nervi ale tatalui meu, asta pe langa faptul ca flamanzeam foarte des. Nu primeam de mancare, iar accesul la frigider, cum e normal, nu-l aveam. A doua oara cand am izbutit sa plang a fost cand am fost aruncata de pe cladire, iar a treia oara a fost chiar acum.
"De acum imi promit mie insumi ca nu voi mai plange!"
Imi intrerup sirul gandurilor si imi amintesc de faptul ca venise dimineata, trebuia sa gasesc o slujba pentru a ma intretine, dar din pacate nu-mi pot lua o slujba la aceasta varsta. Tot ce pot face acum este sa cersesc sau sa caut sa ajut oamenii in schimbul unor bani sau chiar mancare si o locuinta.
"Gata, stiu, imi voi face prieteni! Dar cum voi face asta? Cred ca doar ma amagesc singura crezand asta."
Ajung fara sa-mi dau seama la un capat de drum, unde nu este nici urma de vreun om ci doar o sosea pustie. Ma opresc, asezandu-ma pe betonul acela infierbantat. Intradevar nu mai dormisem de cateva nopti. Am fost urmarita de bodyguarzii tatei si ce mai avea el si pe cativa i-am luat la bataie, intr-un fel, mai exact am reusit sa le iau pistoalele, batele si multe altele cu care mai erau dotati. Nu a fost prea greu si nici nu erau prea priceputi. Pe mine mama ma daduse la Karate mai demult si de acolo am invatat cate ceva. Mama mea era puternica in felul ei si avea un temperament pe masura. Poate ca seman putin cu ea in privinta temperamentului, dar asta nu inseamna ca nu pot fi si linistita. Okey, deci am deviat total de la subiect... Numai ca atunci cand imi aduc aminte de ea mi se rupe sufletul in doua. Ce a putut pati!
Aud deodata alarma unei masini care ma face sa tresar putin, dupa care imi revine acea stare trista, iar apoi aud din nou un motor al unei masini ce se indreapta spre mine, spre soseaua pe langa care sunt. Sunt legata de gandurile mele si devin neatenta. Fara sa-mi dau seama o masina gonea in viteza spre soseaua unde ma aflu acum si dupa cate se vede, neavand intentia sa opreasca. Foarte aproape, e foarte aproape.
Bataile inimii mi se accelereaza, incepe sa-mi fie tot mai cald, iar cand sa ma dezmortesc masina e la doar cativa metri de mine. Din nesabuinta sar rapid cat pot de sus, desi stiu ca nu voi reusi sa sar peste, dupa care iau o pozitie dreapta fara niciun motiv anume. Vine masina care este coplesitor de aproape de mine, cand eu imi iau avant de pe capota si ajung deasupra masinii.
Nu stiu ce m-a apucat sa fac asa ceva si sunt cat pe-aci sa cad de acolo, dar parca cineva ma pazeste sa nu cad, parca cineva ma tine, insa nu ar fi posibil. Imi dau drumul de acolo si cad cu viteza mare inapoi cu mainile si picioarele intinse, rostogolindu-ma pana cand m-am oprit. Simt o durere in tot corpul din cauza acestei cazaturi si ma ghemuiesc de durere. Rasuflu mai greu din secunda in secunda, iar acel om nici nu s-a deranjat sa vada daca sunt bine. Doar a deschis geamul cand mi-am dat drumul de pe masina si s-a uitat cu o fata traumatizata in timp ce ma izbeam de beton. Ce oameni cruzi si egoisti! Cum pot sa am incredere in asa specimene? Oameni? Ha! Nici gand de asa ceva. Am avut incredere de multe ori si de atatea ori am fost dezamagita, dar azi mi-am pierdut increderea definitiv. Chiar credeam ca exista o urma de speranta, dar dupa ceea ce s-a intamplat in decursul acestor ani si al acestei zile nu mai cred ceea ce odinioara obisnuiam sa cred.
Desi sunt ranita, ma ridic de nevoie. Se aude un miaunat la urechile mele. E langa mine o pisicuta oare? Ce n-as da sa fie un animalut langa mine acum ca sa-mi aline din suparari cu sufletelul lor cald. Ceva ud simt acum pe mana, iar apoi o usoara intepatura ale unor gherute. Sigur este o pisicuta.
Ma ridic de jos cu greu dupa care ma tarasc spre pisicuta si o iau in brate, avand grija sa n-o strang prea tare. Are urechiusele negre si labutele la fel, iar la un ochi are o pata de culoare in forma de cerc, in rest este numai alba blanita. Asa o micuta si fragila pisicuta lasata de izbeliste. Imi seamana intr-un fel, desi nu e om. O pisicuta ca aceasta se vede ca a trecut prin multe. Blana este smotocita cate putin, iar corpul ei este atat de slab de parca n-ar fi mancat de saptamani intregi.
- Nici tu nu esti iubita de mine, pisicuto? Cat de mult poti semana cu mine, spun cu o voce duioasa dupa care imi apropii nasul de al ei care e rece. Ii privesc ochii aceia verzui si apoi o iau in brate cu grija. Acum am un prieten. Ea e primul meu prieten si asa va ramane. Ocupa acum un loc special in inima mea, un loc pe care nu l-a mai ocupat nimeni ca prieten. Cel putin nu mai sunt asa singura.
Imi scutur capul de cateva ori, dupa care pornesc cu pisicuta in brate pe soseaua ce parea ca nu se va sfarsi. Oare aveam sa hoinaresc asa tot restul vietii mele de acum in colo?
Pe drum nu zaresc pe nimeni pana cand ajung la inceputul unei strazi si inca o sosea inaintea ei. Masinile nu dau sa opreasca oricat m-as apropia de ele si de trecerea de pietoni pe care nu pot calca acum din pricina semaforului care arata culoarea rosu. Sincera sa fiu mi s-a urat de orasul asta cu cat am stat mai mult in el. Niciodata nu mi-a placut, desi altii spun ca e minunat.
Din visare ma trezeste un baiat care trece pe langa mine si isi freaca din greseala umarul de al meu, atragandu-mi atentia fara sa vrea. Un baiat atat de dragut, dar imi iau gandul de la asta si plec nepasatoare spre destinatia necunoscuta pe care o parcurg de ceva timp incoace. Nu-i mai vad decat privirea rece care ma fixeaza din cap pana in picioare inainte ca eu sa plec. Oamenii se imping in mine ca sa treaca mai repede, ceea ce nu-mi place. Nu e frumos sa faci asa, oricat de grabit ai fi. Imi ajunge acest lucru pana cand imi sare tandara si o pocnesc pe o politista ce se ingramadea in mine si altii de pe acolo ca sa ajunga in nu stiu ce loc, probabil la serviciu. O lovesc intr-atat incat sa-i curga sangele pe nas, iar ea se enerva. Eu nu fac nimic vazand reactia ei ci doar o privesc cu nepasare, lucru ce o enerveaza si mai tare. Vru sa ma palmuiasca, insa ii prind mana si i-o sucesc intr-un anume fel incat mai era putin si cadea pe jos. Ii dau drumul, iar ea nu mai zice nimic si pleaca de langa mine in graba. Ceilalti oameni din jur se uita la mine ca la urs, dupa care le arat nervoasa degetul din mijloc si gonesc apoi prin multimea de oameni. Stiu ca nu e prea frumos asta, dar mi-am iesit din sarite cu asemenea oameni. Nu mai ascult acum nicio jignire. Nu ma mai poate rani asa ceva.
Pisicuta din bratele mele incepuse sa miaune atunci cand o lovisem pe acea femeie si parca simtea ca nu am facut un lucru tocmai bun. Cred totusi ca incep sa aberez putin. Sa cred asa ceva despre o pisica? Dar ea nu e orice pisica, ea e aproape ca mine. A fost abandonata.
Oboseala pune stapanire pe mine, facandu-ma sa ma asez pe jos, intr-o fundatura mai intunecata a unei strazi si sa adorm. Sunt prea obosita, dar totusi vreau sa stau treaza. E ciudat, dar totusi bine. Sper ca pisicuta va fi cu mine si cand ma voi trezi. Nu as putea ramane singura din nou. As innebuni fara cineva langa mine, as innebuni de atata tristete ce o poarta inima mea. Pur si simplu nu suport rautatea ce o au unii oameni si am nevoie de aceasta pisicuta si cred ca si ea are nevoie de mine. Amandoua suntem flamande si va trebui sa gasim de mancare, dar pana atunci vom avea parte de somnic. Intru rapid in lumea viselor de unde nu cred ca am sa ies prea curand.

[Lia]

Ioana, vad ca poti scrie, dar de citit poti? Ti-a lasat DiZ o avertizare si eu ti-o las pe cea de a doua, daca nu te conformezi iti vom inchide temporar fic-ul.

Multumesc, o zi buna.

/problema rezolvata.