[+15] That F***ing Thing Called Love

[Googga]

In primul rand, imi cer scuze pentru posibilele greseli de tastare. Nu e vina mea ca am inspiratie numai la ore nepotrivite. In plus, mai am de a face si cu corectarea automata. Apropo, ii dedic
acest capitol Mirunei, pentru ca numai ea stie cat s-a rugat de mine sa il postez.
Capitolul 2
Eliberarea

Antoine era cufundat intr-un amalgam de sentimente, cand o voce stearsa, ca un ecou al unei lumi indepartate, l-a trezit la realitate:
-Vrei sa iesi?
Baiatul s-a intors speriat. Era sigur ca nu se mai afla nimeni in templu. Acum avea doua variante: sa ignore intamplarea si sa se gandeasca in continuare la el si la Chloe, sau sa fie mai practic si sa se mai uite odata in jur. Daca se gandea la Chloe, urma sa fie trist. Daca se uita in jur, vedea ca locul e pustiu, exact ca inainte, credea ca a innebunit si tot la tristete ajungea. Totusi, in al doilea caz ar fi trecu mai mult timp pana la atingerea dezamagitorului rezultat, asa ca s-a hotarat sa-si ridice capul si sa priveasca peretii goi. Nici o speranta. Credea ca halucinatiile incepeau mai tarziu. Sau nu mai percepea corect trecerea timpului? Oare asta se intampla cand stii ca o sa mori? Fixeaza in continuare zidul acoperit de coduri, sperand sa gaseasca o lumina cat de slaba, sau macar o umbra greu de observat. Avea nevoie de dovada ca gandirea sa era inca lucida. Nu o vroia doar pentru propria liniste, dar si pentru ca odata cu ea, ar fi aparut si siguranta ca nu este singur in acel altar al suferintei. Cerea doar un semn. Era prea mult sau chiar nu era acolo cineva care sa i-l poata da? Probabil ca nu-l merita el. Dar nu putea accepta asta. Ar fi reusit sa traiasca cu ideea ca este considerat un gunoi chiar de catre fata pe care o iubeste. Cu greu, dar ar fi supravietuit. Dar sa-si lase orgoliul calcat in picioare de niste stalactite? Asta era putin peste limitele lui. Putea sa moara fara sa stie adevarul, sau putea cauta in continuare.
-E cineva acolo?
-Tu chiar nu ma vezi? Sunt langa tine.
Si chiar era langa el. Sidefie si translucida, dar avea nevoie de ea. Dar daca nici ea nu-l putea scoate de acolo? Pana la urma, ea ar fi plecat de mult daca putea. Asta ar fi facut oricine. Si-a amintit deodata ca entitatea care il privea nu era oricine. Era salvatoarea lui. Datorita ei, urma sa traiasca in continuare. Nu avea sa moara intr-o pestera, asistat doar de pietrele reci si indiferente. Urma sa-i fie dator pe viata si el nu-i stia nici macar numele. Ce avea mai bun de facut decat sa-l afle?
-Eu sunt Antoine Dris.
-Olivia Tillens. Acum ar trebui sa spun ca sunt incantata, nu?
-Pai da. Cred ca ar trebui. Pentru ca eu chiar sunt incantat. Spune-mi te rog ca poti sa ma scoti de aici.
-Bineinteles ca pot.
Antoine sare spre ea, incercand sa o imbratiseze, dar se loveste de peretele din fata lui. Se ridica si incearca sa adopte o pozitie cat de cat demna.
-Multumesc. Nici nu stii cat iti sunt de recunoscator.
Olivia incepe sa rada.
-Imi imaginez, dar vreau sa-ti spun ceva. Ar fi bine sa ma asculti si sa retii acest lucru. E politicos sa intrebi pe cineva daca vrea sa faca un lucru. Intrebandu-l daca poate sa-l faca, nu faci decat sa-i pui la indoiala abilitatile si libertatea. In plus, raspunsul nu va reprezenta decat confirmarea sau infirmarea indoielilor tale. Nu te va ajuta cu nimic, caci interlocutorul tau ar putea sa nu fie dispus sa faca ceva pentru tine, mai ales dupa ce ai si incercat sa-i contesti capacitatile.
-Scuza-ma. Stii, sunt blocat intr-o pestera! a urlat Antoine, continuand apoi cu un ton usor ironic. Am considerat ca in situatia de fata nu va fi necesar sa imi aleg cu mare atentie cuvintele. Va rog frumos sa binevoiti sa-mi oferiti acces spre exterior.
-Nu te mai prosti! Daca te scot din templu, eu ce primesc?
-Recunostinta mea vesnica.
-Ma gandeam de fapt la ceva care sa-mi foloseasca.
Ce isi putea dori? Orice chestiune materiala era exclusa. Ce ar fi putut face o fantoma cu astfel de lucruri? Era clar ca avea sa-i ceara o favoare. Mai trebuiau aflate detaliile. A privit-o pe Olivia in ochii de gheata. A incercat sa vada in interiorul ei, sa afle ce ar fi trebuit sa faca pentru ea, dar fara folos. Tot ce a descoperit ar fi putut vedea dinainte. Era draguta. Probabil ca in timpul vietii fusese chiar mai mult de atat. Acum era cenusie, dar daca ar fi fost intrebat despre culoarea naturala a parului ei, ar fi pariat pe blond. Asa si-o inchipuia el. Firava, cu ochi aproape albi care ascundeau multe si cu bucle blonde conturandu-i fata. Asta ar fi insemnat ca era o frumusete, dar pentru Antoine nu conta acest lucru. Standardul lui era Chloe, careia nu-i gasea nici o asemanare cu stafia pe care o analiza.
-Uite ce e…Antoine, nu? Inainte sa te conduc afara, vreau sa stiu de ce ai venit aici. Nimeni nu a mai intrat de cand am murit.
-Exact de cand ai murit tu?
-Da. Am fost omorata aici. Probabil ca ai auzit povestea.
-Imi pare rau. Putem iesi acum?
-Nu. Inca nu mi-ai spus nimic.
-M-a provocat cea mai frumoasa femeie din lume.
-Le-ai cunoscut tu pe toate, ca sa stii care e cea mai frumoasa?
-Nu, dar pot sa banuiesc.
-Gresesti in mod sigur. O femeie cu adevarat frumoasa nu te-ar fi lasat aici.
-Poate ca ai dreptate. Acum zi ce vrei sa fac si hai afara.
-Promite-mi ca nu te vei intoarce la ea.
-Nu pot.
-Atunci nu vei iesi.
-Bine, promit ca nu ma voi intoarce la ea. Oricum nu m-ar vrea ea pe mine.
-Daca incalci promisiunea…
-Ce o sa se intample?
-Vei vedea cand vei risca.
Antoine ameteste. Cade. Ultimul lucru pe care il vede este o inima franta, desenata pe perete. Se trezeste afara, intins pe iarba umeda. Cerul e plin de stele. Credea ca nu il va mai vedea vreodata. Admira timp de cateva minute constelatiile, dupa care se ridica. Olivia, aflata in picioare langa el, emana un sentiment situat intre plictiseala si dezgust. Dar nu-i pasa de asta acum. E liber.