[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

o sa ma uriti dar din pacate nu sunt deloc multumita cu ultima parte din acest capitol asa ca il voi rescrie dar ca sa nu va fac sa asteptati inca cine stie cate zile pana sa postez, m-am gandint sa postez acum ceea ce am si sa postez ultima parte atunci cand o rescriu:)


***

Soarele începe să apună, să pună un sfârşit la această zi absolut groaznică. Razele lui încep să prindă nuanţe de roz, portocaliu şi chiar mov creând o imagine de nedescris. De departe, de unde sunt eu acum, să vezi cum acele raze oferă cu atâta căldură o aură fiecărui copac din acest loc absolut malefic este o încântare. Aproape că îl transformă în ceva ireal, că îţi dă un sentiment de vis. Chiar te face să uiţi pentru câteva minute ce este acest loc, ce semnifică el. Apoi de parcă tabloul nu ar fi fost şi aşa de o încântare feerică mai adie şi vântul aducând cu sine acel parfum minunat al florilor de vară. Îmi doresc să îl simt din nou, atât vântul cum mă mângâie, cum mă alină ciufulindu-mi părul cât şi mirosul parfumat al florilor care mă făceau să uit de tot ce era rău în lume. Din păcate aceste mici plăceri îmi sunt acum interzise, înlocuite de altele poate mai importante, poate nu dar asta voi afla mai târziu.
Stau şi mă uit la toată acea mare de oameni care s-au adunat la... îmi vine greu să pronunţ acel cuvânt, dar este doar un efect rezidual din viaţa mea, aşa că reuşesc să îl spun ştiind că ar trebui să simt ceva, însă nu pot... mormântul meu. Da, acela sub salcia imensă este mormântul meu şi acolo stau cu capul plecaţi o groază de oameni. Pe unii îi recunosc, pe alţii nu. Pe unii îi urăsc, alţii îmi sunt indiferenţi dar mai există un grup. Un grup de şase persoane pe care le iubesc. Acum, de abia acum, după ce am murit pot înţelege, pot concepe cu adevărat sentimentele, atât pe ale mele cât şi pe ale celor din jur. Nu mai pot simţi, nu mai pot iubi, nu mai pot plânge ci pot doar înţelege. Atât şi nimic mai mult, poate doar de atât ai nevoie. Aş vrea să spun că îmi vor lipsi dar sunt doar vorbe goale, nesusţinute de acel sentiment de lipsă, de dor.
Văd durerea imensă pe care am lăsat-o în urma mea şi aş vrea să pot susţine cu ceva cuvintele: „îmi pare rău”, dar nu pot. Le pot rosti dar nu le mai pot simţi. Însă înţeleg cu adevărat, întru totul durerea lor, disperarea, dorinţa de a schimba ceva. Concept toate aceste sentimente, înţeleg şi sentimentele mele care m-au forţat să fac ceea ce am făcut şi mă pot gândi la ele fără ca acestea să mă mai rănească. Nu mai au acea putere incontestabilă, enormă pe care o aveau asupra mea, numai că nu mă mai ajută cu nimic această înţelegere. Nu pot schimba lucrurile, nu pot schimba alegerea care m-a adus atât pe mine cât şi pe ceilalţi în această poziţie. Drumurile noastre au fost forţate să se împartă în două căi diferite care se depărtează din ce în ce mai mult.
Drumuri care cu siguranţă nu se vor mai intersecta niciodată...

Mama Valentinei

Stau pe patul ei, înconjurată de hainele ei, de caietele pline de cuvinte scrise de fata mea şi nu ştiu, nu pot înţelege de ce sunt atât de uimită de ceea ce găsesc. Mă simt de parcă nu mi-am cunoscut deloc fiica şi mă doare. Cât de mult mă doare faptul că am fost departe de copii mei atâta amar de vreme nimeni în lumea aceasta nu poate măsura, nu poate înţelege.
Când copilul meu s-a transformat în această persoană pe care nu o recunosc? Nu îmi amintesc. Şi-a jucat atât de bine rolul încât m-a păcălit. Am crezut cu adevărat că ea este bine, că a reuşit să treacă peste toate obstacolele şi că s-a descurcat, dar acum îmi dau seama că a existat ceva în viaţa ei, un obstacol, peste care nu a putut trece, iar eu nu am putut să fiu acolo să o ajut. Mă înconjor cu lucrurile ei sperând că va intra pe uşa acum şi va ţipa la mine că mă uit prin caietele ei. Numai că ştiu că nu o va mai face niciodată. Drumurile noastre au fost pentru totdeauna separate. Acum nu pot decât să mă ridic şi să îmi continui viaţa. Ştiu că nu o să pot trece niciodată peste moartea fiicei mele, nici nu vreau să mă mint cu asemenea minciuni pe care nici măcar eu nu le cred, dar trebuie să mă gândesc la fratele ei pe care îl iubea atât de mult şi sunt sigură că ar fi dorit ca el să reuşească în viaţă. O să am grijă de asta, cu un copil am dat greş, nu o să dau cu cel de al doilea. Nu voi mai face aceeaşi greşeală de două ori.
Mă ridic din pat şi iau toate acele caiete care au furat de la Valentina sentimente şi gânduri care mă vor alina de acum încolo. Nu vor fi de ajuns, nimic nu va fi de ajuns, nimic nu va astupa golul pe care l-a lăsat în sufletul şi inima mea însă mă vor alina, puţin, dar o vor face.



Tatăl Valentinei

Ce o dura atât să se pregătească? Mă întreb lovind încă o dată butonul din mijlocul volanului care acţionează claxonul. Vreau să termin cât mai repede cu ziua asta tâmpită! Ziua în care îmi îngrop copilul. Nu ar trebui să existe o asemenea zi niciodată în viaţa unui părinte. Această zi tâmpită, oribilă, nenaturală în care te uiţi la un necunoscut cum aruncă pământ peste o cutie de înălţimea unui om în care se află nimeni alta decât o fată tânără, care avea toată viaţa în faţa ei dar care este moartă pentru totdeauna. O fată care îmi era mie fica, pe care trebuia să o învăţ cum să facă filme, subtitrări, cum să instaleze windows-ul stă acolo în cutia aceea. Fica mea pe care am văzut-o făcând primii ei paşi, rostind primul ei cuvânt, luând primul ei zece, care credea absolut tot ceea ce spuneam este moartă. Stau la volan şi mă gândesc de câte ori mai trebuie să repet acest fapt până când o să încep să cred că este adevărat. Pentru mine faptul că ea a murit nu s-a înregistrat încă aşa că nici nu mă doare nimic, dar când se va înregistra nu vreau să îmi închipui cât de mult mă va durea, dacă voi putea să mai respir din cauza durerii. Nici nu vreau să îmi închipui cât de mult o doare pe soţia mea moartea ei deoarece ea a fost şi este mult mai apropiată de copii decât sunt eu. A fost mult mai apropiată de Vali şi uite că totuşi tot s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, însă nu vreau să dau vina pe soţia mea. Nu ea este de vină, viaţa aceasta nenorocită este vinovată, doar ea şi nimeni altcineva. Drumurile noastre au fost pentru totdeauna despărţite de crudă soartă...
Toată această întâmplare mă face să mă întreb dacă nu cumva suntem nişte părinţi răi, nepotriviţi. Un copil s-a sinucis, iar celălalt este atât de retras şi de nesociabil încât nu ştiu cum se va descurca în viaţă. Calculatorul ăla este viaţa lui şi nu ştim cum să schimbăm asta. Aş vrea să nu mă mai gândesc la toate aceste lucruri, însă nu pot să fac ca şi struţul şi să îmi ascund capul în pământ sperând în van că problemele vor dispărea. Această întâmplare este un fel de alarmă care mă face să realizez că deşi la suprafaţă lucrurile par a fi în regulă, în realitate nu sunt. Nu pot să nu mă întreb ce se ascunde după faţada băiatului meu, asta dacă se ascunde ceva cu adevărat grav. De asemenea nici nu pot să ignor faptul că ei doi sunt... au fost diferiţi, foarte diferiţi. Valentina avea inima atât de mare încât orice lucru rău o afecta dar ascundea acea durere sub o mască impenetrabilă şi refuza să se confrunte cu acele probleme, în timp ce Mirel este nepăsător şi nu dă deloc importantă lucrurilor din exterior.
Mă uit la ceas şi văd că este târziu. Lovesc încă o dată claxonul, atrăgându-le atenţia celor de sus că este timpul ca ei să coboare şi să plecăm. Nu putem să întârziem, nu azi.

Fratele Valentinei, Mirel

Atâţia oameni aici, la slujba de înmormântare... atâţia ipocriţi au apărut, nici nu îmi vine să cred. Cum pot avea tupeul să corupă prin simpla lor prezenţă împuţită ultimul drum al surorii mele? Ar trebui să îi dau afară pe toţi, să le strig în faţă că ei sunt de vină, numai ei, dar cumva, nici eu nu ştiu cum, reuşesc să îmi menţin calmul şi să mă concentrez pe alte lucruri. Dar nu pot să nu mă gândesc... unde erau ei când ea avea probleme? Când noi amândoi aveam probleme? Ipocriţii! Au venit aici doar ca să bârfească sau să se mire cum o fată bună (Ha! Ce glumă! Acum spun că era bună iar atunci când trăia nu ştiau cum să o ponegrească şi pe ea şi pe mine!) ca ea s-a sinucis sau să afirme că se aşteptau la un asemenea gest. Dacă se aşteptau de ce nu au zis nimic? Dar adevărul este că nici o dată, nici măcar pentru o singură secundă nu i-a interesat, că nici măcar nu ne cunoşteau. Nu ştiu decât maxim un sfert din adevărata noastră personalitate şi vin aici ca nişte ipocriţi şi spun că le pare rău, că dacă vrem ceva, orice sunt acolo pentru noi. Unde au fost când părinţii noştri au fost nevoiţi să plece şi să ne lase singuri? Nu oferă ajutorul decât atunci când ştiu că nu ai nevoie de el. Halal oameni!
Sunt furios şi mă simt neajutorat, dar de fapt cel care este vinovat sunt eu, nu ei. Eu am stat în acelaşi apartament cu ea şi nu mi-am dat seama de ceea ce îi trecea prin cap sau cât de greu îi era şi ca să înrăutăţesc lucrurile i-am mai dat şi bătaie de cap. Nu făceam niciodată ceea ce mă ruga şi îi făceam întotdeauna probleme. Nu o ajutam cu absolut nimic... şi îmi pare foarte rău pentru că m-am purtat în acel mod absolut oribil. Poate dacă nu mă certam tot timpul şi o ajutam şi eu cu câte ceva prin casă nu s-ar fi întâmplat asta... este numai vina mea... mă voi schimba, surioară, jur că mă voi schimba şi nu te voi uita niciodată. Am învăţat o lecţie importantă de la tine, de fapt am învăţat multe lucruri dar nu am vrut să îţi arăt asta şi nu voi uita niciodată nimic din ceea ce am învăţat. Îmi pare rău că nu ţi-am spus asta niciodată şi ştiu că acum este mult prea târziu, dar sper din tot sufletul că mă poţi auzi: „Te iubesc, Vali.” Întotdeauna te-am iubit chiar dacă nu ţi-am zis asta sau nu ţi-am dat de înţeles. Îmi pare nespus de rău acum că nu am făcut-o dar sper din toată inima că mă vei ierta. Oh, şi îţi promit că voi avea grijă de mami şi de taţi, aşa că stai liniştită ştiu cât de mult îi iubeai şi cât te-ai străduit să nu îi dezamăgeşti. Te rog să îmi dai măcar jumate din puterea ta pentru că nici eu să nu îi dezamăgesc, să nu te dezamăgesc nici pe tine. Ştiu că mă vei privi de acolo de sus şi vei avea grijă de noi toţi.
Întind mâna dreaptă şi o mângâi pe Vali pe obraz. Lacrimi apar în ochii mei. Lacrimi ce nu pot să descrie durerea pe care o simt, care îmi macină sufletul. A lăsat un gol, ce nu va fi niciodată astupat, în inima mea. Ştiu că drumurile noastre nu se vor mai intersecta niciodată atunci când îi simt pielea rece ca moartea.

Vladimir, paramedicul

Este a patra oară când pun mâna pe uşa de la biserică şi nu reuşesc să o deschid pentru a intra în incintă. Dorinţa de a o vedea, de a mă convinge cu proprii mei ochii este atât de mare încât mă obsedează însă nu este îndeajuns încât să mă facă să distrug acea adunare. Mă întorc dar nu am puterea de a pleca de tot din acea zonă aşa că mă duc în parcul din apropierea bisericii şi mă aşez pe o bancă lăsând gândurile să îmi rătăcească.
Am fost atât de criptic când vorbeam cu ea... trebuia să îi explic totul, dar nu am făcut-o. Nici nu am dreptul să intru în acel loc deoarece nu mă aflu printre prietenii sau cunoştinţele ei şi am lăsat-o cu familia ei şi cu acel aşa numit iubit în ultimele zile înainte să moară. M-a sunat şi m-a rugat să mă duc să o văd pentru că vroia să vorbească cu mine, dorea să primească nişte răspunsuri însă eu nu vroiam să i le dau aşa că nu m-am dus. Nu puteam să o fac. Asta din cauza egoismului meu, din cauză că dacă îi ziceam adevărul aveam să realizez cât de mult ţin la ea şi atunci m-ar fi durut îngrozitor de tare când ar fi murit... nu că acum nu mă doare, am fost un prost să cred că dacă nu recunosc nu mă va durea. Simt un gol în inima mea acolo unde ar fi trebuit să se afle ea. Îmi vine să mă lovesc, să mă dau cu capul de toţi pereţii din cauza prostiei de care am dat dovadă în viaţa mea. Dacă aş fi avut mai mult curaj, dacă m-aş fi purtat ca un adevărat bărbat nu aş fi fost în această situaţie cu siguranţă, iar ea, poate, nu ar fi fost acum într-un coşciug moartă. Dintr-un motiv pe care nu îl cunosc nu pot să îmi amintesc cum arăta în ultimele câteva săptămâni, imaginea care apare în mintea mea atunci când încerc să o văd este una de demult, dinainte să plece părinţii ei definitiv în străinătate, dinainte să înceteze să îşi petreacă vacanţele în altă parte. Îi văd ochii aceia căprui plini de bucurie şi inocentă, nepătaţi încă de răutatea lumii şi zâmbetul care întotdeauna lumina totul în jur sau poate asta numai eu vedeam, dar nu conta. Acel zâmbet vroiam să îl fac să apară în aceste ultime săptămâni cu încăpăţânare, vroiam ca un egoist gândindu-mă numai la mine să îl mai văd încă o dată, crezând că asta o va face bine, că dacă va zâmbi va fi bine dar adânc în mine ştiam că era doar o minciună. Zâmbetul pe care îl afişa era adevăratul, singurul ei zâmbet pe care mai era în stare să îl schiţeze era o grimasă oribilă care arăta fals şi nu puteam şi încă nu pot să cred că reuşea într-adevăr să îi fraierească pe cei din jur cu acea chestie.
Mă ridic în picioare şi mai arunc o singură privire spre clădirea impunătoare în care se află trupul ei acum şi mă întorc cu spatele şi plec. Nu mai au nici un rost toate aceste mustrări de conştiinţă, toate aceste regrete. Trebuie să învăţ să trăiesc cu ele şi să învăţ din această experienţă să nu mai las nimic la voia întâmplării, să nu mai las deciziile în mâinile altcuiva. Nu o voi uita niciodată şi deşi ştiu că drumurile noastre au fost despărţite, nu pot să îmi năbuş speranţa că poate, undeva, cândva acestea se vor intersecta din nou. Oricât de ciudat sună asta, eu cred cu adevărat că există o viaţă de apoi şi că o voi revedea acolo cu acel zâmbet unic pe chipul ei inocent urându-mi bun venit.

Anca, prietena cea mai bună a Valentinei

- AU! Exclam eu aproape îndeajuns de tare încât cei care sunt la câţiva metrii buni depărtare de mine să se întoarcă să îmi arunce priviri ucigaşe pentru că am îndrăznit să întrerup solemnitatea înmormântării.
Solemnitate, demnitate... sunt nişte cuvinte pe care oricât de mult încerc mintea mea refuză cu înverşunare să le asocieze acestui ritual tâmpit şi sucit. Ce demnitate este în moarte? Ce fel de demnitate ai când ştii că trupul îţi va putrezi şi vei fi mâncat de viermi din interior către exterior? Nu e nici un pic. Nu văd, nu pot concepe motivul pentru care toţi aceşti oameni s-au adunat aici să plângă în jurul unei gropi şi a unei cutii de lemn ce conţine un trup din pământ gol. Ei nu pot înţelege că Ea nu mai este? Că tot ceea ce fac nu are nici un rost decât poate să le dea un loc unde să se ducă din când în când să îşi amintească de Ea, dar dacă vrei să îţi aduci aminte de Ea atunci de ce nu te duci în locurile în care a zâmbit şi s-a distrat, în care ai văzut-o stând pierdută gândindu-se la cine ştie ce idee minunată şi înduioşătoare? Acolo, în acele locuri dăinuie amintirea ei. Acolo dacă te duci poţi să surprinzi pentru o secundă, o simplă, singură secundă imaginea ei. De ce să plângi în jurul unui trup fără de suflet când poţi să te bucuri că a părăsit acest loc corupt, dezastruos şi dăunător care nu făcea decât să îi putrezească sufletul inocent şi bun? Ştiam că ea este una din acele persoane prea bune pentru lumea asta şi că ne va... că mă va părăsi mai devreme decât trebuie, decât are voie, decât îmi doresc eu. Nu pot spune că din cauza acestei ştiinţe eram pregătită pentru plecarea ei timpurie, nu, nu pot şi deasemenea nu pot spune că nu sufăr, că nu îmi va lipsi, că o voi uita. Ar însemna să mă mint pe mine şi nu am de ce să mă mint, nu am pentru ce sau pentru cine. Sufăr, mă doare să o ştiu plecată într-o lume distanţă departe de mine dar în acelaşi timp simt o bucurie imensă pentru ea pentru că a avut curajul să facă ceva ce eu nu aş face niciodată. Ştiu că a regretat decizia ei în ultimele zile, dar a regretat-o tot din cauza noastră, cei care o iubesc care au stat lângă ea arătându-i cât de mult o vom lipsi, cât de greu ne va fi fără ea în viaţa noastră. Mă bucur pentru că drumurile noastre s-au intersectat şi am avut ocazia să cunosc o persoană atât de minunată şi de puternică şi de bună care să îmi dea speranţă şi să cred în mine. Nu pot să fiu supărată că ele nu se vor mai intersecta niciodată pentru că ştiu că s-au despărţit doar ca să se intersecteze cu ale altora care au nevoie de ajutor. Asta era problema ei, avea inimă prea bună şi prea mare şi era rănită mult prea uşor de mizeria lumii. Cu siguranţă cineva atât de bun nu are ce să caute aici fără un gardian care să îl păzească de urât, deşi poate că dacă ar fi avut aşa ceva nu ar fi ştiut să aprecieze frumuseţea din sufletele celor din jur.
Părăsesc cimitirul fără nici o intenţie de a mă întoarce în acel loc care nu este deloc un loc care să îi placă Valentinei şi mă duc în parcul unde ne-am întâlnit prima oară pentru a-i aduce un ultim omagiu prietenei mele amintindu-mi de toate întâmplările fericite trăite împreună.