[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

inca un capitol si pun un mare Sfarsit la aceasta poveste:)



***

Ziua de azi nu a putut să vină mai repede. Niciodată în viaţa mea nu mi-am dorit ca o zi să întârzie să apară atât de mult. Mă gândesc cu o groază absolută la momentul îngrozitor când vor afla vestea despre sănătatea mea. Nu m-am minţit niciodată de când stau aici însă una este să bănuieşti că ceva este rău şi alta este că acea bănuiala să fie transformată într-o certitudine absolută fără cale de întoarcere.
Ştiu că eram resemnată în acea seară atunci când am luat pastilele, că moartea era ultima mea scăpare dintr-o realitate îngrozitoare însă de atunci lucrurile s-au schimbat tulburător. Nu mai sunt atât de sigură că sunt singură pe această lume, că acea era ultima mea cărare pe care puteam să merg. Îmi dau seama în această clipă că percepţia mea asupra lumii înconjurătoare era greşită şi poate încă mai este greşită dar conştientizez că nu sunt atât de sigură pe cât credeam. Mă gândesc la toţi cei care m-au vizitat în afară de părinţii mei şi pe care nu aşteptăm să îi văd. Fratele meu împreună cu câţiva foşti colegi de liceu au apărut zilele acestea aducându-mi flori şi jucărioare de pluş. Nu mă aşteptam la apariţia lor şi chiar m-au bucurat.
Mă trezesc din gândurile mele de Stephen care nu este deloc fericit. Chiar nu vreau să stau fie şi o clipă singură cu acesta după toate cele care s-au petrecut doar cu câteva ore înainte, însă nu găsesc în mine puterea necesară de a-l da afară. Ceea ce mă îngrijorează este faptul că nu îmi pot da seama dacă este supărat din cauza zilei de ieri sau din cauza întâlnirii de azi. Nu se apropie de patul meu ci se rezemă de peretele din faţa mea, păstrând distanţa între noi.
- Bună, zic după câteva minute de tăcere.
Deja nu mai suportam liniştea. Mă face să mă simt de parcă am făcut ceva rău, de parcă eu sunt de vină şi acum mă tratează cu tratamentul de tăcere ca să mă pedepsească.
Îşi ridică privirea şi se uită la mine cu acei ochi ai lui albaştrii de parcă vrea să mă strângă de gât cu propriile sale mâini. Nu pot să îl privesc direct aşa că îmi las ochii în jos unde din întâmplare văd cum îşi băgă mâinile în buzunare şi şi le strânge. Este furios, mult mai furios decât credeam ceea ce mă face să mă simt şi mai rău decât înainte. Probabil că în ochii lui faptul că l-am îmbrăţişat pe Vlad şi i-am zis lui să plece eu deja am ales cu cine aveam să stau şi acum vreau să îi dau vestea. De aceea stă aşa de ameninţător... aşteaptă să mă audă spunând acele cuvinte.
- Bună şi ţie, spune pe un ton care trimite şocuri pe spinarea mea.
După o scurtă pauză în care a continuat să se uite aşa urât la mine vorbeşte din nou, dar în cuvinte îi pot percepe tristeţea, durerea. Acesta este ultimul lucru pe care mi l-am dorit, să rănesc pe cineva.
- Deci, de ce m-ai chemat aici? Mă întreabă. Am înţeles de ieri pe cine ai ales, nu cred că este cazul să îmi desenezi.
Da, este mai mult decât furios, este rănit şi acum încearcă să mă rănească şi pe mine, deşi sunt sigură că mai încolo îi va părea rău pentru comportamentul copilăresc de care dă dovadă.
- Pentru informaţia ta nu de aceea te-am chemat. Doctorul are ceva important să îmi spună şi vreau ca toţi cei care sunt importanţi pentru mine să fie de faţă şi tot pentru informaţia ta să ştii că nu am ales pe nimeni şi nici nu voi alege. Soarta a ales pentru mine şi nu cred că voi doi v-aţi calificat mai departe în planurile ei.
Nu apucă să îmi răspundă deoarece Vlad cu încă un fost coleg din liceu intră în încăpere. Mihai, fostul meu coleg, vine şi mă îmbrăţişează dându-mi un mic tigru siberian din pluş. În timp ce îl îmbrăţişez mă uit la cei doi care s-au aşezat în locuri diametral opuse şi care se uită la Mihai de parcă ar vrea să îl omoare. Fostul coleg după ce mă pupă pe obraz se uită la Vlad aşteptând ca şi acesta să mă îmbrăţişeze dar văzând că nu se mişcă se aşează pe pat la picioarele mele.
Nu vreau să se lase iarăşi liniştea din cauză că tensiunea dintre mine şi cei doi băieţi ar fi crescut şi nu vreau ca Mihai să se simtă mai prost decât în această clipă.
- Mihai, unde ai intrat? Îl întreb eu pe şaten, care nu se aştepta la o asemenea întrebare.
- Nu contează. Cum te simţi tu? Când îţi vor da drumul din acest loc absolut îngrozitor? Mă întreabă schimbând subiectul.
În acest timp, Stephen îi aruncă lui Vlad priviri care ar putea ucide dacă ar avea această putere iar Vlad nu se lăsa nici el mai prejos.
- Vom afla asta destul de curând trebuie doar să avem puţină răbdare.
- Mai vine cineva azi? Întreabă Stephen fără să se uite la mine.
- Da, îi răspunde Vlad pe un ton puţin mârâit.
Nu ştiu cum să descriu modul în care a rostit acel simplu cuvânt, însă a făcut-o într-un mod atât de ostil încât în face pe Stephen să îi arunce o privire ucigaşă. Le trebuie o bătaie bună ăstora doi, din păcate nu sunt în stare să o administrez.
În cameră îşi fac apariţia trei foste colege din liceu şi prietena mea cea mai bună. Toate patru cu flori.
- Hei, ce mai faceţi? Le întreb eu zâmbind.
- Bine, dar noi întotdeauna facem bine. Tu ce faci? Mă întreabă Anabelle, o fată pe care o cunosc din generală.
- Momentan destul de bine, încă respir.
Deja încep să mă plictisesc de această întrebare idioată, însă nu am ce face. Anca vine şi se aşează pe pat lângă mine, aşezându-se în aşa fel încât să îi poată privi pe cei doi băieţi care îmi dădeau viaţa peste cap şi să îi poată atenţiona să se comporte frumos fără ca eu să văd. Este un gest frumos din partea ei, însă o citesc ca pe o carte deschisă şi îmi pot da seama atunci când este cu spatele la mine dacă se uită sau nu urât la cei doi.
Anabelle după ce aşează florile se duce să stea lângă Stephen ceea ce trimite un mic pumnal plin cu gelozie în inima mea însă reuşesc să mă controlez. În acest timp celelalte două îl acostează pe Vlad. Stephen nu îi acordă deloc atenţie lui Anabelle ceea ce o face pe aceasta şi mai îndârjită, iar Vlad arată foarte stânjenit între cele două.
- Alea două nici când sunt în spital nu se potolesc, şopteşte Mihai în urechea mea înainte să se ridice şi să îl salveze pe paramedic de cele două nebune.
Îi zâmbesc recunoscătoare iar el doar înclină uşor din cap transmitandu mi că nu este nimic.
- Este de rău, nu? Întreabă Anca imediat după ce Mihai se îndepărtează.
Asta aştepta, să nu mai fie nimeni în apropierea noastră care să ne poată auzi. Mă uit înspre Stephen şi observ că acesta a înţeles cumva ce a şoptit Anca şi aşteaptă cu nerăbdare răspunsul meu. Ce să îi zic? Orice răspuns i-aş da ei îl va vedea şi Stephen şi nu vreau să afle acum. Nu aş putea suporta să îl văd ieşind pe uşă furios. Vreau să fie în aceeaşi încăpere cu mine până când vom afla cu siguranţă care este situaţia. Ştiu că este o dorinţă egoistă din partea mea, dar nu îmi pasă, vreau să fiu egoistă pentru o zi. Aşa că mint.
- Nu ÅŸtiu.
Răspund lăsându-mi capul în jos, ascunzându-mi ochii şi automat şi lacrimile, care apar fără aprobarea mea, după perdeaua pe care o crează părul meu. Trebuie să îmi ţin emoţiile, durerea în frâu încă puţin şi apoi când această paradă se va sfârşi le voi elibera, le voi lăsa să mă consume pentru că şi aşa nu mai contează. Doar puţin. Inspir, expir, inspir, expir. Uite aşa îmi opresc lacrimile din cursul lor natural. Normal că nu îi pot păcăli pe cei trei care văd prin aceste mici trucuri ale mele adevărul. Doar că înainte de a putea acţiona apar şi ultimele persoane care trebuiau să apară. Părinţii mei împreună cu fratele meu îşi fac intrarea.
Mirel arată ca de obicei, nimic nu este schimbat la el însă la părinţii mei văd multe lucruri schimbate. Mama mea a mai slăbit în ultimele câteva zile, iar tatăl meu se uită nesigur prin încăpere de parcă se aşteaptă ca cineva să apară în orice clipă şi să mă fure de lângă ei. Îmi distrug inima şi mai rău decât este ea distrusă, dar asta este o dovadă de egoism pur din partea mea. Eu am provocat această durere în inima lor şi în loc să mă gândesc la ei, la cum aş putea să îi alin, eu că o egoistă tot la mine mă gândesc, tot la durerea mea.
- Mami, tati, copile! Şoptesc îmbrăţişându-i pe toţi trei.
Inspir din nou şi încă o dată reuşesc să împing lacrimile şi durerea înapoi de unde au venit. Nu mă păcălesc zicându-mi că mai încolo nu va fi la fel de dureros, va fi mult mai dureros şi vor fi atâtea lucruri care vor năvăli peste mine încât s-ar putea să înnebunesc dar atâta timp cât trec peste ziua de azi, ziua de mâine nu mai contează.
- Gata, gata, le spun ieşind din braţele lor. Vlad, vrei te rog să îl chemi tu pe domnul doctor? Îl rog eu pe paramedic.
Acesta înclină din cap şi dispare.
- Doctorul are veşti bune? Te va elibera? Mă întreabă mama mea cu speranţă în glas.
Este atât de mare speranţă ei încât îi luminează şi ochii care până acum erau acoperiţi e o pâclă groasă de parcă viaţa a părăsit corpul şi a lăsat în urmă doar carcasă. Mi se strânge inima şi mi se pune u nod în gât la gândul că există foarte multe şanse ca acea speranţă să fie zdrobită, ca eu să fiu cea care o distruge pe femeia care a avut grijă de ea.
- Nu ştiu, dar să sperăm că da, de abia reuşesc eu să spun încercând să zâmbesc dar esuez lamentabil.
Poate totuşi nu a fost o idee atât de bună să îi chem pe toţi să afle ceea ce are de spus doctorul. Acum este prea târziu să dau înapoi. Fie ce o fi nu mai am nimic de pierdut în aceste clipe.
În timp ce eu vorbesc cu părinţii mei, Vlad dispare ducându-se să îl aducă pe doctor. Mă mir cum de nu s-a luat de gât cu Stephen pentru această „onoare”.
- Nu ţi-a zis nimic? Mă întreabă frate-miu uitându-se plictisit la mine.
Nu mă deranjează absolut deloc privirea sa deoarece ştiu că este modul său unic de a ascunde ceea ce simte cu adevărat. Ştiu că acolo undeva adânc în inima lui îl doare, numai că nu ştie sau poate nu poate să arate.
- Nu am vrut să îmi spună. Am vrut ca voi toţi să fiţi aici, să fiţi cu mine când aflu ce are de spus, îi răspund uitându-mă ca un vultur la viitoarea lui pradă la uşă.
Vreau şi în acelaşi timp nu vreau ca doctorul să apară în încăpere. Pe de o parte îmi doresc să ştiu ce are de anunţat şi pe cealaltă îmi doresc să prelungesc acest moment la nesfârşit. Nu ştiu cum vor reacţiona, cum voi reacţiona când voi afla. Până acum am reuşit să îmi ţin grijile sub control însă cu cât se apropie momentul îngrozitor, final cu atât devin mai îngrijorată. De ce sunt atât de nervoasă nu îmi pot da seama. Adică este doar vorba de viaţa mea, viaţa mea pe care eu am aruncat-o pe fereastră cu propriile mele mâini. De ce mi-ar păsa dacă voi continua să trăiesc sau nu. Pentru că mi-au fost deschişi parţial ochii, de aceea.
Toată lumea se întoarce cu faţa spre uşă atunci când aud scârţâitul. Deodată o linişte grea, apăsătoare se lasă peste noi toţi. Vlad arată de parcă ar fi văzut o fantomă sau de parcă s-ar fi transformat într-una. Veştile nu vor fi bune. Mă uit pentru o secundă în direcţia lui Stephen şi îl prin exact când înghite în sec. Nici Anca şi nici părinţii mei nu par să rateze paloarea lui Vlad. Ca o cireaşă pe tort nici doctorul nu pare să arate prea bine. Nu vreau să mă gândesc la ameninţările pe care le-a primit de la cei doi nebuni sau poate doar de la unul singur. Nu îl cunosc îndeajuns de bine pe Vlad pentru a băga mâna în foc şi a afirma că ar fi în stare să îl ameninţe pe doctor.
- Bună ziua! Spune doctorul uitându-se la toţi din încăpere.
Nimeni nu îi răspunde, toţi ochii sunt pe el aşteptând să afle mai repede ce veşti aduce, oricare ar fi acele veşti. Într-un mod ciudat este mult mai bine să ştii decât să nu şti, chiar dacă sunt veşti proaste. Cel puţin atunci când eşti conştient de pericolul iminent poţi încerca să faci ceva să îl împiedici sau să îl întârzii. Ei bine, am întârziat acest moment cât de mult am putut este vremea pentru mine să îmi accept soarta, să aflu finalul sau poate începutul vieţii mele. Oricum aş privi acest moment este o răscruce pentru mine.
- Medicamentele pe care le-ai ingerat, deşi am reuşit să scăpăm de o mare parte din ele nu am putut să le luăm pe toate şi cele care au rămas au provocat o multitudine de complicaţii. Am încercat în aceste zile să refacem ceea ce au distrus însă am descoperit ieri o problemă de sănătate genetică pe care în mod normal am fi putut să o reparăm dar din cauza medicamentelor nu avem ce să facem.
Vlad şi Stephen îl întrerup în acelaşi timp. Vlad doreşte să treacă peste acest moment deoarece el înţelesese deja unde avea să ajungă doctorul în timp ce stephen este curios să afle cât mai repede verdictul. Nu o să îi placă. Nu o să le placă deloc.
- Doctore, treci la subiect! Glasurile bărbăteşti, puternice ale celor doi se aud întrerupându-l pe medic.
- Îmi pare rău. Nu ştiu cum să vă spun asta, să sune mai bine. Adevărul este că orice fel de cuvinte aş folosi nu pot să schimb situaţia, întorcându-se cu faţa spre părinţi mei îşi lăsă capul în jos şi continuă. Fica dumneavoastră nu mai are mult de trăit. Va muri într-o săptămână cel mult. Nu mai putem face absolut nimic pentru ea.
LiniÅŸte.
Boom.
Ce a fost asta? Mă întreb curioasă. În liniştea aceasta mormântală în care s-ar auzi şi un ac căzând acel sunet pare ciudat, nelalocul lui.
Boom. Boom.
Din nou, de data asta două diferite.
Boom. Boom. Boom. Boom.
Ce se întâmplă? De ce sunt atât de diferite aceste sunete ca de tobă? Să fie de la inima mea? Nu. Îmi cunosc bătăile inimii, nu bate aşa. De fapt, în această secundă în care absolut totul a îngheţat în eternitate inima mea s-a oprit.
Boom. Mami. La ea îmi zboară gândul dar înainte de a mă adânci aud...
Boom. Tati. Privirea mi se îndreaptă spre el şi spre faţa lui lipsită de culoare.
Boom. Mirel. Mă uit instantaneu la Mirel care arată de parcă nu crede ceea ce a spus medicul. Arată de parcă vrea să îl întrebe dacă este adevărat dar îi este teamă să audă din nou aceleaşi cuvinte.
Boom. Stephen, Atenţia mi se îndreaptă spre el. Stephen, Stephen. Nu îmi vine să cred. Este pe jos în genunchi uitându-se la mâinile lui de parcă sângele meu i-a pătat frumuseţea şi delicateţea degetelor sale.
Boom. Anca. Lacrimile curg fără conţineri pe chipul ei dar nimeni nu le vede, nimeni nu le şterge, nici măcar ea nu este conştientă de existenţa acestora.
Boom. Vlad. Acesta nu se uită la nimeni. Podeaua îi este cea mai bună prietenă în aceste clipe dar văd ca de abia reuşeşte să mai stea în picioare, are nevoie neapărat de un scaun dar nu are energia să caute unul. Dacă nu ar fi stat sprijinit de perete ar fi căzut cu siguranţă.
Aceste sunete sunt inimile lor care sunt pe cale să se spargă din cauza mea şi nu vreau asta. Nu vroiam să ştiu aceste lucruri. De ce observ tocmai aceste elemente care nu fac decât să îmi conteste cu încăpăţânare credinţa? Să mă facă să îmi pară rău pentru acţiunile, mai bine zis alegerile mele. Nu! O să mă uite! O să dispar din mintea lor peste câteva luni! Nu este adevărat! Ochii mei mă mint, inima mă minte! Nu este adevărat! Ba da! Ba nu!
Mă contrazic singură începând să plâng. Nu vreau să îmi deschid ochii pentru că dacă o voi face atunci voi vedea cât de imbecilă era durerea mea, cât de nefondată, eronată, tâmpită putea să fie faţă de această nouă durere care îşi face loc încet în inima mea împreună cu realitatea. Aceasta este cauzată de conştientizarea în adevăratul sens al cuvântului a durerii pe care eu, da, eu am provocat-o celor pe care îi iubesc. Care mă iubesc. Care trec prin iad în aceste secunde.
- O săptămână... doar una sau mai puţin, şopteşte Stephen ridicându-se, atrăgând atenţia tuturor.
- De ce pierdem timpul acum? Trebuie să ne distrăm! Vreau la plajă, Vali! Vreau să ies cu tine şi cu Anca, vreau să merg la grădina zoologică cu tine! Trebuie să le facem! Ţipă Mirel luând-o pe Anca de mână şi apropiindu-se de pat. Vreau să mai fi sora mea şi să ne batem şi să ne certăm aşa cum obişnuiam.
- Nu! Ştiam eu că nu mă urăşti! Zic eu pe un ton ironic.
Am primit doar un zâmbet slab ca mulţumire pentru încercarea mea de a fi la fel ca altădată dar îmi dau seama cât de falsă am fost.
- O să le facem pe toate şi mai multe... cu toţi, afirmă tatăl meu întorcându-se cu faţa spre Stephen când a rostit ultimele două cuvinte, invitându-l astfel şi pe el să participe.
Mama mea, întotdeauna atât de practică, de realistă, nu uită nici măcar un detaliu. Se uită direct în ochii medicului şi îl întreabă ceva vital pentru planurile noastre.
- Va putea să plece de aici? Nu îi punem viaţa în pericol dacă facem ceea ce s-a sugerat, nu?
- Va obosi dacă va merge şi dacă se încântă sau din diferite motive inima începe să îi bată mai tare va începe să se sufoce şi va muri. Organele îi vor ceda, primele vor fi plămâni şi inimă. Va avea crize de genul acesta chiar dacă nu se va emoţiona cu cât se apropie de... data... finală.
- Deci... nu o veţi lăsa să plece? Întreabă Anca ştergându-se într-un final lacrimile.
- Ba da. Nu vreau să sun dur, dar situaţia ei nu se va schimba. Ea va muri chiar dacă stă sau nu aici. De ce să îşi petreacă restul de zile într-un loc atât de oribil, ca spitalul?
Cu acestea spuse, tatăl meu pleacă împreună cu doctorul pentru a se ocupa de eliberarea mea imediată. Stephen îmi face bagajele deşi nu am venit cu multe, o să plec cu o groază de jucări din pluş din spital. Sper să le doneze unor copii care au nevoie de ele mai mult decât mine. Mihai şi celelalte trei fete au dispărut undeva pe parcurs, probabil din cauză că nu ştiau ce să spună. Anca îl ajută pe Stephen la adunat jucării, în timp ce mami şi frate miu sunt lângă mine, mângâindu-mă amândoi. Este prima dată când Mirel mă mângâie. Este atât de enormă durerea lui încât mă sufocă şi pe mine. Durerea tuturor din încăpere mă sufocă, aproape că o poţi tăia cu cuţitul dacă vrei. Vlad după ce aşteaptă să mă uit în direcţia lui îmi suflă un pupic şi dispare. Ceva îmi spune că este ultima dată când îl voi vedea.
Åži am dreptate.