Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Multumesc pentru comentarii :x Ma bucur ca v-a placut capitolul.
Asa, stiu ca acest capitol e cam scurt, dar n-am avut cum sa-l fac mai lung. Sper sa va placa >:d<

Capitolul 13

Duminică dimineaţă stăteam întinsă pe pat fixând tavanul cu ochii. Încă nu-mi venea să cred că ceea ce văzusem seara trecută fusese real. Chiar atât de zăpăcită eram încât să nu-mi pot da seama când cineva mă place? Poate că fusesem prea prinsă cu tot ceea ce se întâmplase, dar până şi eu ştiam că asta nu era o scuză. Ar fi trebuit să fiu mai atentă. Din cauza acestei aiureli, nu numai că nu-mi dădusem seama de acest fapt, dar era să-mi pierd şi viaţa în acea zi la şcoală. Şi, mai mult, dacă aş fi fost mai atentă la ceea ce se întâmplă în jurul meu, poate că aş fi putut realiza de la bun început că Andrews nu reprezenta nimic bun.
Mă durea capul de la toate astea.
Dar, cel mai important, nu ştiam ce ar trebui să fac cu această nouă informaţie. Nu ştiam ce simt pentru el. Aş fi vrut să-i pot răspunde la fel, dar acum nu eram sigură că pot. Îmi părea rău pentru el. Dar nici nu aş fi fost în stare să-l mint spunându-i că îl plac la rândul meu. După părerea mea, să fac asta era chiar mai rău decât să-i spun adevărul în faţă. Dar în momentul ăsta trebuia să-mi clarific sentimentele pentru că numai aşa puteam lua o decizie bună.
M-am surprins punându-mi tot felul de întrebări. De ce se îndrăgostise de mine? Dintre toate fetele şi vrăjitoarele de pe acest pământ de ce tocmai eu?
Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă consider urâtă sau cu cine ştie ce defecte sau alte asemenea. Nu. Dar nici nu pot spune că sunt minunată în vreun fel. Am o figură destul de comună, sau cel puţin aşa cred. Sunt de nivel mediu în aproape orice domeniu: înălţime, înfăţişare, note şi aşa mai departe. Singurul lucru cu adevărat deosebit la mine îl reprezintă faptul că sunt vrăjitoare.
Nu mă pot lăuda cu prea multe lucruri.
Nici măcar nu făceam vreun sport mai complicat aşa cum era cazul lui Chris.
Gândurile mi-au fost întrerupte de o bătaie în uşă. M-am ridicat şi am vazut-o pe Chris stând în prag.
- Starea ta de spirit minunată de astăzi se datorează visului pe care l-a avut Ryan ieri?
Nu avea rost să-i răspund. Ştia mult prea bine răspunsul. Era logic ca şi ea să fi văzut acel vis. Până la urmă acea legătură era între noi trei.
A venit şi s-a aşezat lângă mine pe pat. Avea o privire înţelegătoare. Întotdeauna ştiuse care e problema atunci când mă supăram sau mă simţem descurajată sau confuză. Şi ştia întotdeauna ce să facă pentru a mă înveseli.
- Ce-ai spune dacă am merge împreună la o mică plimbare? Şi putem discuta despre asta doar noi două.
Am acceptat, iar în zece minute eram gata de plecare. I-am spus tatei că ne ducem în parc pentru a mai lua nişte aer şi pentru a ne plimba.
Am ieşit din bloc şi am început să mergem cu paşi lenţi spre parc. Era o zi atât de frumoasă, nu era aproape niciun nor pe cer.
Am ajuns în parc şi am luat loc pe o bancă privind copii ce se jucau în jurul nostru. Asta mi-a amintit de vremurile în care obişnuiam să venim cu toţii aici când noi două eram doar nişte copii. Pe la vreo şase ani de-abia începeam să aflăm tot ceea ce puteam să facem. Ne duceam la lac şi, cum noi adoram să aruncă cu pietre în apă, învăţasem cum să folosim magia pentru a le arunca fără să le atingem. Asta a pus-o în încurcătură pe mama care nu mai ştia cum să facă pentru ca tata să nu observe.
Un zâmbet melancolic mi-a apărut pe buze. Părea atât de uşor pe atunci. Eram doar nişte copii şi nu ştiam că oamenii nu ar trebui să ne vadă folosind magia. Nu ştiam că dacă am fi fost văzute lumea ne-ar fi considerat nişte ciudate, poate chiar mai rău.
Mama ne-a spus la un momenta dat, pe când aveam vreo treisprezece ani cred, că anumiţi oameni ar merge până acolo încât să încerce să descopere cum funcţionează puterile noastre. La momentul respectiv nu am înţeles exact la ce se referea, dar îmi amintesc că m-a trecut un fior pe şira spinării.
Până acum totul mersese destul de bine. Încercam să ne integrăm în colectiv, ceea ce cred că ne-a ieşit destul de bine. Aveam prieteni cu care ne înţelegeam foarte bine şi cu care puteam discuta despre diverse subiecte. Ne distram împreună, făceam tot felul de prostii şi sfârşeam prin a râde mult timp pe seama acestor întâmplări. Era amuzant.
Dar uneori mă întrebam câţi ne-ar mai rămâne prieteni dacă ne-ar şti secretul. Câţi s-ar dovedi a fi prieteni adevăraţi? Câţi ne-ar accepta pentru cine suntem cu adevărat?
Poate că nici măcar unul...
În anumite momente uram faptul că trebuie să păstrez secrete faţă de gei dragi. Nici măcar nu eram sigură cum va reacţiona tata în momentul în care va afla. Dacă va afla vreodată. Oare mama îi va spune?
Mama. Asta mi-a amintit de faptul că de când cu toată povestea era mai mult plecată. Şi, de asemenea, era şi foarte seriasă. Oare punea ceva la cale?
Ce aiurea. Am ajuns să-mi bănuiesc propria mamă...
Gândurile mi-au fost întrerupte de vocea lui Chris.
- La ce te gândeai?
- La multe. La acest secret afurisit, la prieteni, la mama, la toată această poveste, la Ryan... Sunt confuză. Nu mai ştiu ce ar trebui să fac.
- În legătură cu primele lucruri nu prea avem ce să facem. Să sperăm doar că planul lui Ryan, dacă are vreunul, va funcţiona. Că tot veni vorba de Ryan, cred că aici tu ai o problemă. Puştiul te place destul de mult. Cred că devenise clar mai pentru toată lumea, mai puţin pentru tine, a zis cun un zâmbet pe faţă.
- Minunat. Până şi sora mea ştia. De ce nu mi-ai spus nimic?
- Am sperat că-ţi vei da seama la un moment dat. Bănuiesc că trebuia să mă aştept că nu o vei face.
- Aşa rău stau la capitolul ăsta? Şi acum ce ar trebui să fac? Crezi că ştie că i-am văzut visul?
- Mă îndoiesc că ştie. Cât despre ce vei face... Cred că îţi vei da singură seama. Mai dă-ţi puţin timp şi sigur îţi vei da seama ce simţi pentru el. Nu te grăbeşte nimeni.
Vorbele ei m-au făcut să mă simt mai bine. M-au făcut să realizez faptul că nu trebuie să mă grăbesc nicăieri. Până la urmă, aveam destul timp pentru a-mi da seama ce simt mai exact pentru el.
Totul va fi bine.
Voiam să cred acest lucru.
La o singură întrebare nu-mi răspunsese. La cea legată de mama. Ştiam că e o prostie să o bănuiesc tocmai pe ea că ar pune ceva la cale, dar nu mă puteam abţine. Până la urmă, era clar că ascunde ceva de noi. Nu înţelegeam de ce. Adică, doar aveam şaisprezece ani. Ne obişnuisem demult cu ideea că suntem diferite. Iar pe lângă Andrews şi încurcătura în care ne băgase nu credeam că ar fi putut şti ceva care să ne şocheze şi mai mult decât eram deja.

***

Pe atunci nu ştiam cât de mult mă înşelam. Nu ştiam că ceea ce urma să aflăm va schimba totul. Că singurul secret despre care mama nu vorbise cu noi încă avea să ne schimbe total vieţile... Că nimic nu va mai fi la fel...
Chiar dacă Andrews ar fi dispărut din vieţile noastre şi totul s-ar fi clarificat, de fapt noi nu ne vom mai putea întoarce la vechea noatră viaţă. La obişnuita rutină zilnică. Că nu ne vom mai putea interpreta acele roluri din toţi aceşti ani. Că piesa de teatru nu va reîncepe niciodată... Şi că totul luase sfârşit pentru todeauna în momentul în care el apăruse pentru prima oară în vieţile noastre.
Dar pe atunci nu aveam nici cea mai vagă idee despre ceea ce va urma...

***