Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Scuze pentru intarziere, dar nu prea am avut inspiratie :P Oricum am reusit sa scriu capitolul cinci care sper ca va aduce cateva lamuriri legate de ce va urma in poveste. Sper sa va placa si astept pareri ;)

Capitolul 5

Primul lucru de care mi-am putut da seama în momentul în care mi-am recăpătat cunoştinţa a fost faptul că aveam o durere de cam destul de serioasă. Simţeam că mai aveam un pic şi-mi exploda capul.
M-am ridicat în capul oaselor încercând să-mi dau seama unde anume mă aflu. Din câte puteam realiza eram într-o cameră ca oricare alta. Lângă pat se afla o fereastră ale cărei jaluzele erau trase. În mod normal m-aş fi uitat afară însă eram prea ocupată cu studiatul camerei. În dreapta am văzut un birou în faţa căruia era aşezat un scaun, iar lipite de peretele opus se aflau trei corpuri de bibliotecă destul de mari care erau pline aproape până la refuz cu fel de fel de cărţi.
Cum ajunsesem aici? M-am concentrat încercând să-mi amintesc tot ceea ce se întâmplase, ceea ce nu mi-a luat mai mult de câteva minute. Cel mai clar îmi aminteam faptul că noul nostru profesor de sport încercase să mă omoare.
Nu mai înţelegeam nimic, iar durerea de cap făcea ca totul să pară şi mai greu de digerat. Oare de ce încercase să mă ucidă? Şi mai mult, se părea că ştia ceva despre mine. Zisese ceva de genul că a ştiut că sunt diferită. Nici nu mai puteam să-mi dau seama care sentiment era mai puternic: cel de confuzie pentru că nu reuşeam să pun lucrurile cap la cap sau cel de teamă pentru ce ar putea acel, aşa zis profesor, să facă data viitoare? Am scuturat destul de tare din cap încercând să alung acel gând. Nici măcar nu voiam să-mi închipui că un incident de genul acesta s-ar putea repeta.
Acum următoarea întrebare ar fi: cine m-a adus aici?
M-am uitat în jur încercând să găsesc un indiciu, cât de mic. Ceva aflat pe unul din rafturile de sus ale bibliotecii mi-a atras atenţia. M-am apropiat şi mi-am dat seama că acel ceva era de fapt o ramă pentru fotografii. M-am întins după ea sperând că avea şi o poză înăuntru. Din păcate nu reuşeam să ajung la ea. În astfel de momente îmi doream să am mai mult de un metru şi şaizeci şi trei de centimetri înălţime.
Ce tot spun? Sunt vrăjitoare, nu-i aşa?
Mi-am amintit că învăţasem o vrajă pentru levitaţie aşa că am folosit-o, iar cu ajutorul câtorva mişcări ale mâinii am adus-o destul de jos pentru a o putea apuca. În ramă se afla poza unui băiat cam de un metru şi şaptezeci şi cinci de centimetri înălţime, cu părul negru şi ochii căprui închis. Semăna cu băiatul pe care îl văzusem în sala de sport, cel care tocmai fusese transferat. Mi se părea destul de ciudat. Adică de ce se afla o poză cu el aici? Şi ce rol avea el în toate astea? Oare chiar era de partea acelui Andrews?
Gândurile mi-au fost întrerupte în momentul în care am auzit uşa camerei deschizându-se. În prag l-am zărit pe băiatul din poza pe care o ţineam în mână.
L-am studiat cu atenţie. Părea destul de relaxat.
- Bună, a zis pe un ton destul de vesel.
- Unde sunt? Am întrebat pe cel mai calm ton de care eram în stare.
Adică după tot ce mi se întamplase şi după ce că şi aşa nu ştiam ce se întâmplă de fapt, faptul că el era atât de calm şi relaxat, de parcă totul era ok, mă scotea din sărite. Aş fi fost în stare să-l pălmuiesc, indiferent de consecinţe, dar cumva am reuşit să-mi păstrez cât de cât calmul. Cel mai rău mă deranja faptul că se uita la mine cu nişte ochi atât de nevonovaţi.
- Eşti la mine acasă, a răspuns pe acelaşi ton.
- Zău? Şi ce caut aici?
- E o poveste mai lungă. O să ţi-o spun, dar mai întâi aş vrea să ştiu cum te simţi.
- De ce ţi-aş răspunde la întrebări? Am zis săgetându-l cu privirea. Din câte ştiu eu ai putea foarte bine să fii de partea acelui Andrews!
- Nu crezi că sari un pic cam repede la concluzii? Nici măcar nu ştii ce s-a întâmplat. Nu sunt complicele lui.
Tonul lui devenise deodată foarte serios. Dar pe mine nu mă speri, nu cum cel puţin.
- De ce te-aÅŸ crede?
- Uite ce e. Poţi să nu ai încredere în mine acum, dar după ce-ţi voi explica totul s-ar putea să-ţi schimbi părerea.
- Ok. Te ascult.
- Bine, dar nu aici. Hai în bucătărie. Am făcut ceai.
Zicând acest lucru a ieşit din cameră şi cum eu sunt foarte curioasă din fire am pus poza pe unul din rafturi şi l-am urmat. Am luat loc pe unul din scaunele din jurul mesei cu mâinile încrucişate la piept şi am aşteptat să înceapă.
Un lucru era clar, nu se grăbea deloc. Iar eu una nu ştiam câtă răbdare mai aveam. Mi-a pus o ceaşcă de ceai în faţă şi s-a aşezat de partea cealaltă a mesei.
- Bun, pentru început ştiu că ai observat acea piatră pe care Andrews a scăpat-o pe jos. Ştii cumva ce este?
I-am răspuns că da şi i-am povestit tot ce ştiu de la mătuşa mea. A părut destul de mulţumit de răspunsul meu.
- Ceea ce ştii este foarte adevărat. Ceea ce tu nu ştii este că acea piatră a fost furată acum câteva zile de sub nasul consiliului.
- Åži cum de ÅŸtii acest lucru?
- Ştiu pentru că eu sunt fiul celui care se află în fruntea consiliului, a zis cu cea mai serioasă figură pe care am văzut-o vreodată.
La această afirmaţie mai aveam puţin şi rămâneam cu gura căscată. Nu-mi venea să cred. În mod normal aş fi pus la îndoială spusele lui, dar mă îndoiam că cineva ar fi putut inventa o asemenea poveste. Era mult prea ciudat.
- Acum să-ţi spun de ce ai fost implicată în această poveste. Ei bine, ceilalţi membri ai consiliului a efectuat câteva vrăji pentru a descoperi unde anume se află acea piatră. De fiecare dată se afla în preajma ta şi a surorii tale. Eu am fost trimis pentru a vă duce pe voi două în faţa lor.
- Iar tu ai văzut că piatra este la Andrews. Spune-le celorlalţi şi gata. Problemă rezolvată.
- Mda, nu este chiar atât de simplu. Vezi tu, acel Andrews este un membru al consiliului. Am încercat să-i spun tatei însă nu m-a crezut. Şi apoi, să fim serioşi, nimeni nu ar crede că un membru al consiliului ar fura acea piatră.
- Åži ai vreun plan?
- Mă tot gândesc la asta, dar singurul lucru care se poate face este să dovedim cumva că nu voi două aţi furat acea piatră.
- Eu nu văd altă soluţie decât s-o luăm de la el şi s-o înapoiem consiliului. Ce zici de planul ăsta?
- O singură problemă. Voi două nu ar trebui să vă implicaţi. Este cam periculos. Nici nu-ţi poţi imagina cât de puternică este acea piatră.
- Şi nici nu-mi pasă. O să te ajut fie că-ţi place fie că nu, am zis hotărât.
Nu avea nicio şansă să mă convingă să renunţ. Tipul ăla ne învinovăţise pentru ceva ce nu făcusem. Nu avea să scape atât de uşor. Cred că dacă n-aş fi avut acea durere de cap m-aş fi gândit ceva mai mult la această decizie. Poate şi la faptul că fiind un membru al consiliului era destul de puternic. Însă în acest moment nu puteam. Eram foarte furioasă. Şi chiar nu mă interesau avertismentele lui.
Din păcate pentru mine nici el nu avea de gând să renunţe atât de uşor aşa încât următorea jumătate de oră a fost petrecută discutând în contradictoriu. Încerca de zor să mă convingă să beau acea nenorocită de ceaşcă de ceai. Mda, de parcă eu aş fi chiar atât de proastă. Din anumite motive bănuiam că ar fi pus ceva în acel ceai. Iar eu nu aveam de gând să pic atât de uşor în vreo capcană. Încă nu aveam încredere în el, chiar dacă povestea lui era adevărată.
Într-un fel îmi părea rău pentru el. Părea că îi pasă într-adevăr şi că nu ar vrea să-mi facă vreun rău. Dar avea ghinion deoarece eu eram prost dispusă. Şi pot fi o adevărată pacoste când sunt supărată.
Spre norocul meu la un moment dat a plecat până la toaletă, iar în momentul în care am auzit uşa închizându-se m-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă încercând să nu fac niciun zgomot.
Nu mică mi-a fost suprinderea când am văzut cheile în uşă. Într-un fel chestia asta m-a amuzat. Părea destul de ridicol, având în vedere faptul că-mi dăduse de înţeles că nu prea voia să-mi iau tălpăşiţa aşa repede.
Am luat cheile, am ieşit încercând să nu fac niciun zgomot şi am închis uşa închuind-o în urma mea. Nu de alta, dar nu aveam chef să mă urmărească. Am ieşit din bloc şi, spre norocul meu, am găsit destul de repede o staţie de metrou. Mai aveam câţiva bani în buzunarele blugilor, suficienţi pentru a-mi cumpăra o cartelă cu două călătorii.
M-am urcat în metroul care ducea în direcţia blocului meu şi am luat loc pe primul scaun liber pe care l-am zărit.
În toată învălmăşeala poveştii ăsteia uitasem să întreb ce le spusese colegilor, dacă le spusese ceva bineînţeles. Desigur, în acest moment nu prea îmi mai păsa. Nu voiam decât să ajung acasă.
O grămadă de întrebări mi se învârteau în minte. De ce furase acea piatră? De ce, mai ales luând în considerare faptul că făcea parte din consiliu? De ce făcuse în aşa fel încât să ne învinovăţească pe noi? De ce pe noi? În momentul ăsta eram cu mult mai confuză decât fusesem la început. Pur şi simplu nimic nu părea logic. Ce ironic... Sunt vrăjitoare şi totuşi încercam să găsesc o logică în tot ceea ce se întâmpla. Dintre toate persoanele eu ar fi trebuit să ştiu că atunci când vine vorba de magie nimic nu are sens. Absolut nimic.
Oare mă prefăcusem atât de mult timp că am o viaţă normală încât uitasem că de fapt nu este aşa? Oare chiar ajunsesem să gândesc asemănător cu ei? Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă deranja acest lucru. Doar mă uimea. Nu am crezut vreodată că voi ajunge, câtuşi de puţin, să mă apropii de modul lor de gândire.
Un zâmbet amar mi-a apărut pe buze. Exact acum a trebuit să se întâmple toate astea. Exact când începusem şi eu să mă obişnuiesc cu modul ăsta de viaţă...
Ce ironic... Am gândit cu tristeţe.