Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Asta este o altă poveste la care lucrez. Sper că o să vă placă.
Accept orice fel de critici.

Capitolul 1

De ce mi se întâmplă chestii dintr-astea tocmai mie? De ce?
Acesta a fost primul lucru la care m-am gândit după ce am părăsit clădirea ce reprezenta liceul la care învăţam şi am început să alerg pe străzile ce mi se păreau mult prea aglomerate.
Azi dimineaţă am crezut că, deşi ziua a început cum nu se poate mai prost, deoarece nu am auzit ceasul deşteptător şi am întârziat la prima oră, în cele din urmă va fi o zi cât se poate de bună. Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat, iar totul a mers din ce în ce mai rău.
Profesoara de fizică s-a gândit să facă ora mai interesantă scoţând diverşi elevi la tablă pentru a rezolva anumite tipuri de probleme. Evident că nu am scăpat tocmai eu de această plăcere şi, deoarece fizica nu este tocmai punctul meu forte, m-am ales cu o notă mică.
La ora de matematică profesoara a binevoit să ne prelungească ora de curs cu treizeci de minute pentru a rezolva un exerciţiu complicat. Ca să nu mai spun că în cele din urmă nici măcar nu a reuşit să-l finalizeze.
Şi datorită acestei întâmplări acum, mai mult ca sigur, voi întârzia la cursul de vrăjitorie.
Ah, ar mai fi un mic detaliu pe care ar trebui să-l menţionez despre mine: sunt vrăjitoare. Nu vă gândiţi la genul de vrăjitoare despre care citiţi în cărţile pentru copii, care zboară pe mături şi folosesc baghete magice şi aşa mai departe. Noi facem vrăji doar cu ajutorul mâinilor şi a gândurilor.
Acum probabil vă gândiţi că viaţa mea este mult mai uşoară din cauza acestui lucru. Ei bine, nu este întotdeauna aşa. De ce? În primul rând deoarece eu încă mai învăţ cum să folosesc magia, iar uneori mi se întâmplă să încurc vrăjile şi... ei, aţi înţeles ideea. O altă problemă ar fi faptul că lumea nu ştie despre existenţa vrăjitorilor, iar noi trebuie să ne asigurăm că lucrurile nu se vor schimba. De ce nu folosim pur şi simplu magia oricând şi oricum dorim? Răspunsul este cum nu se poate mai simplu. În Lumea Vrăjitorilor există un consiliu, format din cei mai puternici dintre vrăjitori, care se asigură că toţi respectă acestă regulă. Cât despre cei care încearcă să dezvăluie faptul că magia există, ei riscă să-şi piardă puterile pentru totdeauna.
Am ajuns la blocul unde locuieşte mătuşa mea, am urcat scările până la primul etaj şi după ce am bătut de două ori în uşă am intrat în apartament.
Mi-am lăsat ghiozdanul în hol şi m-am îndreptat spre sufragerie. Stătea pe una din canapele, cu spatele la mine, sorbind dintr-o ceaşcă de ceai.
Sufrageria nu arăta cu nimic mai deosebit faţă de alte încăperi de genul acesta: două canapele şi un fotoliu erau aşezate în aşa fel încât persoanele care ar fi vorbit să stea faţă în faţă; în centrul acestora se afla o măsuţă de cafea pe care acum erau aşezate o ceaşcă de ceai, un ceainic, din care încă mai ieşea puţin abur, iar un pic mai la stânga o carte foarte groasă; lipită de peretele din dreapta se afla o bibliotecă plină până la refuz cu fel de fel de cărţi. Camera era completată de un televizor ce se afla pe o măsuţă în centrul bibliotecii şi de câteva tablouri ce înfăţişau diverse pesaje. Jaluzelele de la ferestre erau, ca de obicei, trase pentru ca nimeni să nu vadă ce se petrece în această încăpere în fiecare săptămână.
Am tras aer adânc în piept, sperând că nu mă certea de data asta, şi am intrat in sufragerie.
- Bună mătuşă.
- Ai întârziat, domnişoară, a zis pe un ton cât se poate de calm.
De ce mai sperasem oare?
- Îmi pare rău.
- Cum te aştepţi să înveţi ceva dacă nu ajungi la timp?
- Asta se întâmplă deoarece ultima mea oră a fost matematica.
- Hai să începem ora mai bine, ce zici?
- Bine, am zis aşezându-mă pe canapeau din faţa ei.
- Azi te voi învăţa cum să te transformi în oricare altă persoană pe care ai văzut-o vreodată, a zis punând ceaşca pe masă.
- Sună interesant. Cum faci asta?
- Mai întâi trebuie să ştii foarte bine cum arată persoana respectivă. Te concentrezi pe acea imagine, iar când crezi că eşti gata zici “transformare”. Şi încă ceva: dacă nu te schimbi la loc înainte de apusul sorelui nu vei mai putea să o faci vreodată.
Am întrebat-o dacă trebuie zisă cu voce tare, iar răspunsul a fost nu. Am încercat să evit să pun în aplicare acea vrajă deorece nu eram tocmai sigură că mi-ar fi reuşit. Cu toate acestea nu am reuşit să scap şi am fost nevoită să accept.
M-am ridicat în picioare, am studiat-o cu atenţie, încercând să ma concetrez pe cât de mult posibil pe felul în care arăta. Era destul de slabă, părul blond îi ajungea aproape până la talie, ondulându-se la vârfuri, iar ochii albaştri mă priveau aşteptând să vadă rezultatul. Am zis în gând “transformare” şi apoi am întrebat-o cum m-am descurcat, cu toate că ştiam mult prea bine răspunsul.
- Nu te concentrai, nu-i aÅŸa?
- Nu chiar...
- Of, transformă-te înapoi. De ce nu te concentrezi?
- Pentru că sunt obosită.
- O să mă prefac că te cred. Aş mai vrea să ştiu un singur lucru. Şi te rog să fii sinceră. Nu pari să fii prea încântată de ideea de a învăţa trucuri noi. De ce?
- Nu e vorba de asta. Doar că nu prea am ocazia să folosesc multe dintre vrăjile pe care mi le arăţi şi uneori mă întreb de ce mă mai chinui să le învăţ.
- Asta crezi acum, dar într-o bună zi vei avea nevoie de toate aceste vrăji.
- Zău?
- Da. Vrei să mai încerci o dată?
- Poate cu altă ocazie. Ar cam trebui să plec până nu mă sună tata.
- Ok. Eu o să fiu plecată într-o mică vacanţă pentru o săptămână sau două. Să nu faceţi vreo prostie.
I-am urat distracţie plăcută şi am salutat-o înainte să ies din sufragerie
- La revedere, Alex, a zis ea în urma mea.
Mi-am recuperat ghiozdanul şi am ieşit în stradă gândindu-mă că ziua asta fusese un dezastru total. De parcă nu era suficient faptul că m dat-o în bară la şcoală şi că nu am nicio idee despre cum să-i spun tatei despre notă, acum nici măcar vrăjile nu îmi mai reuşesc. Era mult mai simplu când eram doar un copil. Pe atunci eram atât de încântată de faptul că pot să fac anumite lucruri pe care alţi copii nu le pot face încât aproape orice vrajă îmi reuşea din prima. Nu a mai fost însă la fel de amuzant după ce am aflat că nu voi putea împărtăşi acest lucru cu oricine.

Când am ajuns acasă eram de-a dreptul epuizată. Nici măcar nu m-am mai obosit să duc ghiozdanul în cameră, ci l-am lăsat pur şi simplu să zacă pe hol.
Am intrat în sufragerie unde l-am găsit pe tata stând pe canapea, uitându-se la un meci de fotbal.
După ce l-am salutat m-am îndreptat spre camera surorii mele, Chris.
De fapt numele ei este Christina, iar al meu Alexandra, dar nimeni nu ne mai strigă aşa de ceva vreme. Chris este sora mea geamănă şi învăţăm în aceeaşi clasă la liceu. Semănăm destul de mult una cu cealaltă. Avem aceeaşi înălţime, acelaşi păr negru scurt ale cărui vârfuri se îndoaie întotdeauna spre interior şi până şi bretonul stă cam la fel, deşi ea încearcă mereu să-l aranjeze altfel. Singura diferenţă dintre noi o reprezintă culoarea ochilor, ai mei fiind verzi, iar ai ei albaştri.
Tata se laudă mereu că semănăm cu el, deşi toţi ceilalţi susţin contrariul. Nimeni nu ştie pe ce se bazează când aduce acest argument, deoarece părul lui este de un şaten închis, iar ochii căprui.
În altă ordine de idei, mama nu avut niciodată curajul să-i spună tatei că este vrăjitoare, aşa că de câte ori mergem la mătuşa noastră pentru a învăţa vrăji noi inventăm tot felul de poveşti pe care i le spunem.
Am ciocănit o dată în uşă, apoi am intrat închizând uşa în urma mea. Chris stătea întinsă pe pat cu o carte în mână.
- Felicitări, surioară!
- Mersi. Eşti a nu ştiu câta persoană care îmi zice asta, a spus ridicându-se din pat.
Chris merge la cursuri de carate de când avea cinci sau şase ani şi a participat la câteva concursuri. De data aceasta reuşise să se califice pe locul al treilea.
- Şi ziua ta cum a fost? M-a întrebat.
Următoarele zece minute au fost petrecute istorisind întâmplările din acea zi. Nici măcar acea vrajă nu reuşise să îmi ridice cât de cât moralul.
Ghinionu a fost că tata a intrat în cameră exact în momentul în care îi povesteam despre vrajă, aşa ca am fost nevoită să-i spun că este vorba despre o piesă pe care urmează să o facem la şcoală. Din fericire, cred că a crezut povestea. Adevărul este că nu îmi face prea mare plăcere să-l mint pe tata. Uneori am vrut să-i spun chiar eu adevărul, însă de fiecare dată mama a reuşit să mă convingă că poate e mai bine să mai aşteptăm puţin. Şi uite aşa anii au trecut, iar el tot nu a aflat adevărul despre noi.
După ce i-am urat noapte bună lui Chris am făcut un duş rapid şi tocmai mă pregăteam să mă bag în pat când am auzit un ciocănit în uşă şi am văzut-o pe mama stând în prag. M-a întrebat dacă putem să discutăm despre ceva anume, iar eu am acceptat.
A inchis uşa şi s-a aşezat lângă mine pe pat. Părul negru, lung până la talie, îi cădea în voie pe umeri, iar ochii verzi mă priveau îngrijoraţi.
Am întrebat-o dacă se întâmplase ceva, iar ea mi-a spus că vorbise cu sora ei de la care aflase că nu mă prea concentrez la cursurile ei. M-a întrebat dacă mi se întâmplase ceva mai deosebit. Am încercat să o liniştesc spunându-i că pur şi simplu treceam printr-o perioadă mai proastă. Nu a părut că m-ar fi crezut în totalitate, însă nu a insistat. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă.
- Mama?
- Da?
S-a întors pentru a se uita la mine.
- Când îi vei spune tatei adevărul?
- Nu ştiu încă. Trebuie să găsesc momentul potrivit.
După ce ne-am urat reciproc noapte bună, a ieşit din cameră, iar eu m-am întins pe pat uitându-mă la tavan. Acelaşi răspuns pe care îl ştiam mult prea bine. Mă cam săturasem să-l aud, dar în acelaş timp realizam că, într-un fel, avea dreptate. Nu puteam pur şi simplu să ne ducem la el când îi era lumea mai dragă şi să-i spunem. Trebuia totuşi să alegem un moment cât mai bun. Cu toate astea mă cam plictisisem să tot aştept. Uneori nici nu mai ştiam ce aştept, de fapt.
Întotdeauna m-am întrebat cum va reacţiona când va afla. Speram să aflu acest lucru cât mai curând.