Dragostea este magia iluziei

[Me†al.]

Mulţumim pentru comentarii şi scuzaţi întârzierea. But i'm here now.
Lectură plăcută!

Capitolul 5

Mă simţeam ca într-una din peliculele acelea proaste despre oameni paralizaţi sau în comă. Chiar regretam că am râs o singură dată de un idiot ce a stat adormit opt luni. Nu puteam să-l sufăr, dar acum înţelegeam clar prin ce trecea. Nu îmi puteam mişca deloc corpul, de parcă era paralizat şi nici nu puteam să-mi deschid ochii. Mintea îmi funcţiona bine şi, de asemenea, auzeam, dar celelalte funcţii îmi erau amorţite – sau poate chiar moarte. Auzeam o conversaţie în surdină şi sunetul tocurilor pe podea, dar nu ştiam ale cui erau. Sau măcar unde naibii mă aflam. Clar nu aveam să mai râd de oamenii din spitale. Oh, dar stai! Văzusem într-un episod din Hannah Montana, când venise verişoara mea la mine, o tipă în spital ce putea să vadă ce era în jurul ei, ieşind din propriul corp. Şi, vai Doamne, ce detestam serialul acela! Văzusem un singur episod, dar mi-a ajuns pentru întreaga mea viaţă. Deci ieşitul din corp nu e o opţiune. Decât dacă aş fi Hannah Montana, am concluzionat. Aşa că am rămas prins în propriul meu trup, gândindu-mă la Diana. Îmi şi imaginam cum se plimba cu Nate şi se sărutau. Îmi provoca greaţă imaginea aşa că mă gândeam la alte lucruri şi am reuşit să adorm.
Simţurile îmi reveneau încet, iar pieptul mă durea. Aveam gâtul uscat şi nevoia de apă îmi creştea cu fiecare secundă. Mă aflam în aceeaşi ipostază ca mai devreme, dar de data aceasta mă simţeam mai rău. Am simţit cum o mână caldă a atins-o pe a mea. Mi-a mângâiat pielea, unghiile sale false gâdilându-mă. Iniţial, am crezut că respectiva era Dia, dar m-am convins de contrariu. Atunci, cine putea fi ? Cu un efort mult prea mare, am deschis ochii atât cât era necesar pentru a putea privi. Lângă patul meu, stătea o piţipoancă. Cum mi-am dat seama aşa rapid? Din cauza faptului că oamenii normali – cu excepţia ei – nu aveau pretenţia de a arăta frumos într-un spital. De obicei, când eşti într-un asemenea loc, nu eşti preocupat de frumuseţe, dar se pare că în cazul ei nu se aplica. Era fardată în exces, iar faţa îi arăta precum o mască de la atâta machiaj. Cred că imaginea ei lângă patul meu m-a şocat atât de mult încât orice senzaţie de amorţeală mi-a dispărut. Ochii îmi erau larg deschişi şi mâna mea s-a mişcat rapid, înfăşcând paharul cu apă. Am luat lacom o gură ce m-a revigorat şi am privit-o din nou pe tipă. În alte circumstanţe, n-aş fi fost aşa de scârbit fiindcă era genul de târfă bună la pat şi cu care ori cine şi-ar dori să-şi petreacă noaptea. Însă, acum, îmi era greaţă şi-mi doream cu disperare să plece de aici.
-Pleacă. Uş, am şoptit, punând paharul la loc pe noptieră.
Tipa îmi mângâie mâna şi o strânse cu putere.
-Dragă poate că te-au drogat aşa de tare încât m-ai uitat, Mitch, spuse ea cu o voce senzuală.
-Michael, am corectat-o. Pleacă, am repetat, mai tare.
S-a opus din nou şi eu, enervat, am apăsat butonul roşu de lângă pat. În mai puţin de o secundă, o doctoriţă intră în încăpere alarmată. Mă întrebă ce am păţit, iar eu am rugat-o să o scoată pe tipă din salon fiindcă nu este iubita mea sau orice altceva. Asistenta a fost şocată când a văzut cu câtă repulsie o tratam pe piţipoancă, dar a scos-o târâş din salon. Când m-am trezit singur în camera aceea, am oftat uşurat. Însă uşile s-au deschis din nou, înăuntru intrând un bărbat în costum, trecut de prima tinereţe. S-a aşezat lângă pat, pe scaun, şi mi-a arătat o insignă. Era un detectiv.
- Michael Schwartz, nu? a întrebat, răsfoind nişte foi pe care le ţinea în mână. După ce am aprobat, a continuat: Ai fost găsit drogat şi în hainele tale nu s-a găsit nici un obiect ce te-ar putea incrimina. De asemenea, o adolescentă, Diana Muller, a spus că nu ai droguri în casă. A garantat. Eşti nevoit să ne spui unde ai fost drogat şi de către cine. Dacă nu, rişti să ajungi la închisoare.
Vocea îi era serioasă. Nu voiam să ajung la închisoare, dar nici să fiu cel ce a cauzat închiderea barului. Însă Diana încercase să îi convingă pe detectivi că sunt nevinovat şi că nu trebuie să ajung la închisoare. Nu o puteam dezamăgi. Nu pe ea.
- La Hellsmile. Barmanul din a doua tură, am spus gâtuit.
- Mulţumim, Michael Schwartz. De data aceasta ai primit doar un advertisment şi ţi-aş sugera să te ţii departe de necazuri.
- Da, domnule, am zis când el se îndrepta spre uşă.
Când ajunsese în cadrul uşii s-a oprit, privind înapoi. Avea un zâmbet pe chip şi mi-a spus cald:
- Diana era tare îngrijorată. Nu ştiu ce relaţie e între voi, dar mai bine ai suna-o. Plângea încontinuu.
La auzul numelui ei, parcă nimic nu mai conta. Nu îmi păsa decât de ea. Am luat repede telefonul, sunând-o. Voiam să o văd, să o strâng în braţe şi să-i spun că totul este în regulă.
- Dia? am întrebat când a răspuns.
- Mika?! Nu se poate! Eşti bine? Vin la tine imediat! a ţipat, închizând telefonul.
Era fericită. Mult mai bucuroasă decât m-aş fi aşteptat. Şi acest lucru mă făcea şi pe mine să zâmbesc, să fiu optimist. Acum trebuia să mă ocup de următoarea problemă de pe listă. Externarea. Nu voiam să stau în spitalul acesta încă o zi şi aş fi făcut orice doar pentru a putea pleca acasă. M-am ridicat din pat, dar fiindcă mă simţeam ameţit, a trebuit să mă sprijin de un perete. Am oftat, dar nu am vrut să renunţ. Trebuia să continui. Cu orice preţ. Am ieşit din salon, sprijinindu-mă de orice îmi ieşea în cale. Holul era aglomerat, plin de asistente şi diferiţi oameni cu probleme de sănătate – printre care, din păcate, mă număram şi eu. O asistentă, aceeaşi care a evacuat-o pe piţipoancă, a venit la mine, privindu-mă speriată.
- Domnule Schwartz, sunteţi încă sub efectul drogului şi de aceea trebuie să staţi în pat! a ţipat. A fost unul foarte puternic, so ştiţi, a continuat, prinzându-mă de mână pentru a mă ajuta să stau în picioare.
- Când pot să plec? am întrebat, ignorându-i spusele.
A părut uimită când mi-a auzit întrebarea. Ori niciun pacient nu voia să plece din spital, ori mă considera tâmpit că spuneam aşa ceva.
- Peste două sau trei zile, a spus, calmă.
- Nu! nici să nu vă gândiţi! am ţipat, disturbând pacienţii. Azi plec, am hotărât.
Femeia a dat din cap în semn că nu aveam voie. Am afişat o faţă descurajată şi am pus în aplicare Privirea de Căţeluş. Trebuia să funcţioneze! Asistenta a oftat, privindu-mă.
- Azi doar cu supravegherea părinţilor.
Perfect. Capitulase, dar mai exista o problemă.
- Nu sunt acasă. Sunt în delegaţie, am spus, afişând aceeaşi faţă de căţeluş.
- Sub supravegherea unui prieten? a întrebat, oftând.
- Eu! O să am eu grijă de el! s-a auzit un ţipăt.
Am vrut să mă întorc să văd cine vorbea, dar două braţe calde m-au strâns şi aceeaşi persoană m-a muşcat de gât atât de tare încât m-a făcut să gem. Era Dia, singura fată ce avea obiceul acesta. Mă strângea puternic în braţe şi am rămas aşa, nemişcat, bucurându-mă că se afla lângă mine. Asistenta mi-a dat drumul şi a spus că puteam să plec când doream. Însă nu o auzisem atât de bine fiindcă prezenţa Dianei mă înneca. Eram beat de fericire. Când mi-a dat drumul din îmbrăţişarea ce aproape mă sufocase, m-am întors să o privesc. Avea părul răvăşit, creionul negru întins prin jurul ochilor şi imaginea ei m-a amuzat teribil. Am întins uşor o mână, cu cealaltă sprijinindu-mă de perete, şi i-am şters urma neagră. A părut uimită de gestul meu, deşi nu înţelegeam de ce.
- Mika... hai să vorbim în salonul tău, a spus încet, prinzându-mă în braţe.

Când am ajuns înăuntru, m-am aşezat pe pat, privind-o. Era mult mai frumoasă decât mi-o aminteam. Ea s-a aşezat lângă mine, privindu-mă fericită.
- Ai să mă cerţi sau îmi vei spune de ce m-ai muşcat atât de tare de gât? Doare, am comentat, atingând locul.
- Păi, muşcătura a fost parte din pedeapsă. Dar de ce mama naibii te-ai dus acolo şi te-ai lăsat drogat?
Pentru că ţin prea mult la tine ca să te văd cu altul, am gândit. Ar fi sunat stupid, aşa că nu am răspuns. Mi-am trecut mâna peste muşcătura ce mă ardea şi îmi creea o senzaţie atât de plăcută. Însă tot durea. Am luat singura oglindă de pe noptieră, privindu-mi gâtul. Era roşu şi căpăta o culoare movulie.
- Dia! Mă învineţeşti! am apostrofat-o în glumă.
Sincer să fiu, îmi plăcea ce îmi făcuse. Dacă nenorocitul de Nate se bucura de majoritatea atingerilor ei, măcar să primesc şi eu ceva, oricât de mic ar fi fost. Nu mi-am dat seama până acum că eu nu puteam să stau fără ea. De parcă prezenţa Dianei era obligatorie, făcea parte din viaţa mea.
- Pentru că îmi aparţii, Michael Schwartz. Eşti numai al meu, s-a auzit vocea ei, rupându-mă din lumea mea.
Am rămas şocat când am auzit ce a spus. Nu îmi venea să cred. Era practic imposibil aşa ceva. Poate visam. Mi-am ciupit mâna, convingându-mă astfel că era realitatea. Un adevăr atât de dulce şi cald şi... minunat. Mi-am trecut degetele peste muşcătură şi am simţit şocuri electrice prin întregul meu trup. Însă nu am putut să nu întreb:
- Åži Nate?
S-a întristat puţin şi ştiam că exista o poveste.
Acum aveam să aflu cine conta mai mult pentru ea – Nate sau eu.