10-06-2011, 11:34 PM
Hello se pare că după atâta timp reuşesc să vin şi eu cu nextu. Îmi pare rău că a durat atât de mult, chiar nu am avut timp, oricum vreau să vă mulţumesc că aţi citit sunteţi grozavi. So enjoy.
După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtila intre a da o mână si a încătuşa un suflet … . Ţin minte că citisem asta undeva, doar că nu mai ştiu cu exactitate unde. Oricum acele vorbe nu mi se potriveau deloc, asta era adevărul oricât de mult mă durea să recunosc acest lucru. Ştiam de mult timp că părinţii mei uitaseră ceea ce înseamnă a da o mână de ajutor, încătuşându-mi sufletul ce tânjea după libertate. Chiar îmi doream asta. Era un clişeu ştiu asta, dar practic asta îmi doream şi speram că se va întâmpla în cele din urmă.
Mă întrebasem de multe ori, oare cum era să fi liber? Cum era să poţi face orice fără să dai socoteală nimănui? Dar ceea ce mă neliniştea pe mine şi mai mult era faptul că nu până acum nu ştiam ce voi face cu viaţa mea.
Chiar era bine să ai un plan concret, legat de ceea ce vei face în viaţă? De unde ştim că ceea ce vom face, este cel mai bun pentru noi? Desigur privind-o pe Ann toate aceste întrebări păreau fără rost, ea ştia deja ce avea să facă şi părea că îi place. Reuşise să se detaşeze şi să îşi câştige libertatea, reuşise să facă ceva care să îi placă cu adevărat. Chiar părea mulţumită de toate astea, de fapt asta era clar din moment ce nu făcea decât să vorbească în continuu despre cât de cunoscută va fii, despre cum impresarul ei care era cel mai bun din lume o va ajuta şi tot aşa. Dar eu nu puteam spune nimic despre asta. Eu încă depindeam de părinţii mei, care probabil nu mă vor vedea niciodată pregătită să înfrunt singură viaţa.
Era ciudat. La urma urmei îmi impuseseră să învăţ să mă descurc singură, dar nu îmi dădeau ocazia să le demonstrez asta. Cu toate că am avut câteva încercări care mi-au fost ,,tăiate’’ chiar înainte de a începe, devenind astfel eşuate. Poate dacă aş fi avut curajul necesar, totul ar fi ieşit altfel.
- Am ajuns, îmi spuse e prietena mea, după care am simţit cum mă trage uşor de mână. Mi se întâmpla destul de des să mă pierd printre gânduri, iar acest lucru o enerva la culme. Îmi spusese asta odată, într-un mod nu prea plăcut, de fapt cred că fusese prima noastră ceartă serioasă.
Flashback:
- Cu tine vorbesc. Unde naiba te gândeşti? Spuse furioasă Ann. Ştii ceva, m-am săturat să te ,,adun’’ dintre gânduri. Dacă ai de gând să trăieşti aşa nu ai decât, eu am plecat de aici m-am cam săturat de asta. Toate gândurile nu sunt decât prostii, o pierdere de timp.
- Îmi pare rău, doar atât am reuşit să rostesc înainte ca blonda să plece trântind uşa în urma ei.
End of flashback.
Într-un fel avea dreptate. Am coborât din taxi şi ne-am îndreptat spre clădirea aflată în faţa noastră, probabil aici avea să se ţină petrecerea. Când am intrat am fost întâmpinate de un bărbat de aproximativ treizeci de ani, şaten, îmbrăcat la patru ace, pe care scumpa mea prietenă părea să îl cunoască.
Domnul în cauză ne conduse într-o încăpere unde imediat cum am intrat persoanele prezente sau întors şi au întors privirea către locul în care stăteam noi. Le-am privit la rândul meu. Am văzut mai multe tinere îmbrăcate destul de sumar, fiecare dintre ele aflânduse la braţul câte unui domn. Nu cunoşteam pe nimeni din cei prezenţi, iar felul în care eram privită mă făcea să mă simt incomd. Nu îmi plăcuse niciodată să fiu în centrul atenţie, iar din această cauză refuzam să particip la petrecerile şi recepţiile date de părinţii mei şi nu numai. Dar parcă atmosfera şi tensiunea pe care o simţeam venind din partea lor, mă făcea să devin şi mai agitată.
Deodată lângă noi veni un domn de aproximativ douăzeci şi ceva de ani, blond, cu ochi albaştrii însoţit de o fată ce părea de vârsta mea.
- Ann, mă bucur să te văd. Dar i-a spune cine este micuţa ta prietenă? Spuse acesta măsurându-mă cu privirea din cap până în picioare.
- Hey Stephano, ea este cea mai bună prietenă, fata de care ţi-am vorbit. Răspunse non-şalant blonda aruncându-mi din când în când câte o privire scurtă.
- Eu sunt Stephano Arnett, deţinătorul unei agenţii de modeling şi impresarul prietenei tale şi a tuturor fetelor aflate aici.
- Adelle Yates mă bucur să vă cunosc. Nu ştiu de ce, dar nu prea aveam încredere în tipul asta, faptul că era tot timpul atât de tandru şi de apropiat cu toate acele modele mă făcea să mă îndoiesc.
- Yates ai spus? Cumva tatăl tău este preşedintele de ,,Yates Enterprise’’ ? atunci dă-mi voie să îţi spun că e o adevărată onoare să fii invitată la această petrecere, în ,,umilul’’ meu studio. Spuse cu o uşoară tentă de ironie arcuindu-şi buzele într-un zâmbet. Clar, modestia nu era punctul lui forte, şi de ce devenise dintr-o dată atât de încântat când a aflat cine era tatăl meu. Ştiu că era aproape imposibil să nu ştie, ţinând cont că toată lumea auzise de ,,Yates Enterprise’’ una dintre cele mai importante companii în domeniul IT plus că mai avea şi o firmă particulară de avioane. Cu toate că muncise mult, reuşise să fie alături de mine şi să mă educe astfel încât să nu devin o ingrată şi o răsfăţată. Pentru asta trebuia să le fiu recunoscătoare atât lui cât şi mamei.
- Plăcerea este de partea mea, am zis rapid amintindu-mi că nu îi răspunsesem încă lui Stephano care nu făcea altceva decât să mă privească, destul de insistent după părerea mea. Nici măcar nu ajunsesem bine şi îmi doream deja să plec. După această discuţie atât de incomodă pentru mine, nu am făcut altceva decât să stau şi să ascult cum Ann şi cu impresarul ei vorbeau despre o şedinţă foto, pe care se pare că blonda urma să o aibă mâine, din nou nu era treaba mea se pare, pentru că cei doi au plecat în birou. Iar eu am rămas singură printr-o mulţime de necunoscuţi. Eram mai mult decât îngrozită, niciodată nu fusesem capabilă să duc la capăt o discuţie cu cineva cunoscut, darămite să vorbesc cu nişte străini.
Am încercat să socializez mai ales că nu îmi stătea în fire. Eram prea timidă ca să deschid gura şi să spun două propoziţii aşa cum trebuie. Mă plimbam, de fapt mă strecuram printre invitaţi încercând să ajung afară. Avea nevoie de aer mai mult de cât oricând, aşa că imediat cum mi-am găsit o portiţă de scăpare am luato fix spre ieşire. Iar când eram aproape gata să ajung unde m-am lovit de cineva. Nu am avut curajul să îl privesc pe respectivul, căci ştiam sigur că era un el îmi dădusem seama de acest lucru datorită parfumului bărbătesc care îmi inundă dintr-o dată nările. Pur şi simplu stăteam cu fruntea lipită de pieptul lui, îmi era prea ruşine de felul în care ,,îl abordasem’’ dacă se putea spune asta., dar analizând toată situaţia la rece asta era şi mai stânjenitor. Am încercat să mă eliberez, dar mi-am dat seama că mâinile lui erau înfăşurate în jurul taliei mele. Atunci, mi-am făcut în sfârşit curaj să îl privesc. Era un tip de douăzeci şi ceva de ani, brunet, cu ochii verzi, înalt, slăbuţ, dar se pare că mergea la sală. Purta o pereche de pantaloni negri şi o cămaşa albastră deschiată la primi doi nasturi. Era superb. Lângă el se afla un băiat puţin mai scund, parul blond era în contrast perfect cu ochii negri, purta o cămaşă neagră şi o pereche de pantaloni albi şi se pare că mă privea zâmbindu-mi. Zâmbea, dar de ce? Şi dintr-o dată mi-a picat fisa, eu încă eram în braţele tipului. M-am smâncit rapid, nici nu credeam că am atâta forţa, dar se pare că în exasperata mea încercare de a scăpa am reuşit să dau peste un chelner, care trecea prin zonă cu o tavă pe care erau mai multe pahare de şampanie, sau mai bine zis au fost deoarece acum se aflau pe rochia mea. Asta era şi mai umilitor, mai ales că toţi ce prezenţi văzuseră incidentul şi se pare că încercau din răsputeri să nu izbucnească în râs. Eram atât de umilită, mă făcusem rău de tot de râs aşa că simţind cum lacrimile voiau să iasă am plecat în fugă la baie, neizbutind să le mai reţin.
Capitolul3. Păşind într-o altă lume
După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtila intre a da o mână si a încătuşa un suflet … . Ţin minte că citisem asta undeva, doar că nu mai ştiu cu exactitate unde. Oricum acele vorbe nu mi se potriveau deloc, asta era adevărul oricât de mult mă durea să recunosc acest lucru. Ştiam de mult timp că părinţii mei uitaseră ceea ce înseamnă a da o mână de ajutor, încătuşându-mi sufletul ce tânjea după libertate. Chiar îmi doream asta. Era un clişeu ştiu asta, dar practic asta îmi doream şi speram că se va întâmpla în cele din urmă.
Mă întrebasem de multe ori, oare cum era să fi liber? Cum era să poţi face orice fără să dai socoteală nimănui? Dar ceea ce mă neliniştea pe mine şi mai mult era faptul că nu până acum nu ştiam ce voi face cu viaţa mea.
Chiar era bine să ai un plan concret, legat de ceea ce vei face în viaţă? De unde ştim că ceea ce vom face, este cel mai bun pentru noi? Desigur privind-o pe Ann toate aceste întrebări păreau fără rost, ea ştia deja ce avea să facă şi părea că îi place. Reuşise să se detaşeze şi să îşi câştige libertatea, reuşise să facă ceva care să îi placă cu adevărat. Chiar părea mulţumită de toate astea, de fapt asta era clar din moment ce nu făcea decât să vorbească în continuu despre cât de cunoscută va fii, despre cum impresarul ei care era cel mai bun din lume o va ajuta şi tot aşa. Dar eu nu puteam spune nimic despre asta. Eu încă depindeam de părinţii mei, care probabil nu mă vor vedea niciodată pregătită să înfrunt singură viaţa.
Era ciudat. La urma urmei îmi impuseseră să învăţ să mă descurc singură, dar nu îmi dădeau ocazia să le demonstrez asta. Cu toate că am avut câteva încercări care mi-au fost ,,tăiate’’ chiar înainte de a începe, devenind astfel eşuate. Poate dacă aş fi avut curajul necesar, totul ar fi ieşit altfel.
- Am ajuns, îmi spuse e prietena mea, după care am simţit cum mă trage uşor de mână. Mi se întâmpla destul de des să mă pierd printre gânduri, iar acest lucru o enerva la culme. Îmi spusese asta odată, într-un mod nu prea plăcut, de fapt cred că fusese prima noastră ceartă serioasă.
Flashback:
- Cu tine vorbesc. Unde naiba te gândeşti? Spuse furioasă Ann. Ştii ceva, m-am săturat să te ,,adun’’ dintre gânduri. Dacă ai de gând să trăieşti aşa nu ai decât, eu am plecat de aici m-am cam săturat de asta. Toate gândurile nu sunt decât prostii, o pierdere de timp.
- Îmi pare rău, doar atât am reuşit să rostesc înainte ca blonda să plece trântind uşa în urma ei.
End of flashback.
Într-un fel avea dreptate. Am coborât din taxi şi ne-am îndreptat spre clădirea aflată în faţa noastră, probabil aici avea să se ţină petrecerea. Când am intrat am fost întâmpinate de un bărbat de aproximativ treizeci de ani, şaten, îmbrăcat la patru ace, pe care scumpa mea prietenă părea să îl cunoască.
Domnul în cauză ne conduse într-o încăpere unde imediat cum am intrat persoanele prezente sau întors şi au întors privirea către locul în care stăteam noi. Le-am privit la rândul meu. Am văzut mai multe tinere îmbrăcate destul de sumar, fiecare dintre ele aflânduse la braţul câte unui domn. Nu cunoşteam pe nimeni din cei prezenţi, iar felul în care eram privită mă făcea să mă simt incomd. Nu îmi plăcuse niciodată să fiu în centrul atenţie, iar din această cauză refuzam să particip la petrecerile şi recepţiile date de părinţii mei şi nu numai. Dar parcă atmosfera şi tensiunea pe care o simţeam venind din partea lor, mă făcea să devin şi mai agitată.
Deodată lângă noi veni un domn de aproximativ douăzeci şi ceva de ani, blond, cu ochi albaştrii însoţit de o fată ce părea de vârsta mea.
- Ann, mă bucur să te văd. Dar i-a spune cine este micuţa ta prietenă? Spuse acesta măsurându-mă cu privirea din cap până în picioare.
- Hey Stephano, ea este cea mai bună prietenă, fata de care ţi-am vorbit. Răspunse non-şalant blonda aruncându-mi din când în când câte o privire scurtă.
- Eu sunt Stephano Arnett, deţinătorul unei agenţii de modeling şi impresarul prietenei tale şi a tuturor fetelor aflate aici.
- Adelle Yates mă bucur să vă cunosc. Nu ştiu de ce, dar nu prea aveam încredere în tipul asta, faptul că era tot timpul atât de tandru şi de apropiat cu toate acele modele mă făcea să mă îndoiesc.
- Yates ai spus? Cumva tatăl tău este preşedintele de ,,Yates Enterprise’’ ? atunci dă-mi voie să îţi spun că e o adevărată onoare să fii invitată la această petrecere, în ,,umilul’’ meu studio. Spuse cu o uşoară tentă de ironie arcuindu-şi buzele într-un zâmbet. Clar, modestia nu era punctul lui forte, şi de ce devenise dintr-o dată atât de încântat când a aflat cine era tatăl meu. Ştiu că era aproape imposibil să nu ştie, ţinând cont că toată lumea auzise de ,,Yates Enterprise’’ una dintre cele mai importante companii în domeniul IT plus că mai avea şi o firmă particulară de avioane. Cu toate că muncise mult, reuşise să fie alături de mine şi să mă educe astfel încât să nu devin o ingrată şi o răsfăţată. Pentru asta trebuia să le fiu recunoscătoare atât lui cât şi mamei.
- Plăcerea este de partea mea, am zis rapid amintindu-mi că nu îi răspunsesem încă lui Stephano care nu făcea altceva decât să mă privească, destul de insistent după părerea mea. Nici măcar nu ajunsesem bine şi îmi doream deja să plec. După această discuţie atât de incomodă pentru mine, nu am făcut altceva decât să stau şi să ascult cum Ann şi cu impresarul ei vorbeau despre o şedinţă foto, pe care se pare că blonda urma să o aibă mâine, din nou nu era treaba mea se pare, pentru că cei doi au plecat în birou. Iar eu am rămas singură printr-o mulţime de necunoscuţi. Eram mai mult decât îngrozită, niciodată nu fusesem capabilă să duc la capăt o discuţie cu cineva cunoscut, darămite să vorbesc cu nişte străini.
Am încercat să socializez mai ales că nu îmi stătea în fire. Eram prea timidă ca să deschid gura şi să spun două propoziţii aşa cum trebuie. Mă plimbam, de fapt mă strecuram printre invitaţi încercând să ajung afară. Avea nevoie de aer mai mult de cât oricând, aşa că imediat cum mi-am găsit o portiţă de scăpare am luato fix spre ieşire. Iar când eram aproape gata să ajung unde m-am lovit de cineva. Nu am avut curajul să îl privesc pe respectivul, căci ştiam sigur că era un el îmi dădusem seama de acest lucru datorită parfumului bărbătesc care îmi inundă dintr-o dată nările. Pur şi simplu stăteam cu fruntea lipită de pieptul lui, îmi era prea ruşine de felul în care ,,îl abordasem’’ dacă se putea spune asta., dar analizând toată situaţia la rece asta era şi mai stânjenitor. Am încercat să mă eliberez, dar mi-am dat seama că mâinile lui erau înfăşurate în jurul taliei mele. Atunci, mi-am făcut în sfârşit curaj să îl privesc. Era un tip de douăzeci şi ceva de ani, brunet, cu ochii verzi, înalt, slăbuţ, dar se pare că mergea la sală. Purta o pereche de pantaloni negri şi o cămaşa albastră deschiată la primi doi nasturi. Era superb. Lângă el se afla un băiat puţin mai scund, parul blond era în contrast perfect cu ochii negri, purta o cămaşă neagră şi o pereche de pantaloni albi şi se pare că mă privea zâmbindu-mi. Zâmbea, dar de ce? Şi dintr-o dată mi-a picat fisa, eu încă eram în braţele tipului. M-am smâncit rapid, nici nu credeam că am atâta forţa, dar se pare că în exasperata mea încercare de a scăpa am reuşit să dau peste un chelner, care trecea prin zonă cu o tavă pe care erau mai multe pahare de şampanie, sau mai bine zis au fost deoarece acum se aflau pe rochia mea. Asta era şi mai umilitor, mai ales că toţi ce prezenţi văzuseră incidentul şi se pare că încercau din răsputeri să nu izbucnească în râs. Eram atât de umilită, mă făcusem rău de tot de râs aşa că simţind cum lacrimile voiau să iasă am plecat în fugă la baie, neizbutind să le mai reţin.