[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

dupa aproape o luna vin cu continuarea...poate o sa dau un edit maine la ceea ce scriu aici in introducere. am zis poate acum postez si ma culc.


***

Este rău, este foarte rău... mai mult decât rău. Sunt singură cu el fără nici o asistentă care să mă salveze sau Vlad care să apară pe neaşteptate în camera mea. Trebuie să mă confrunt atât cu el cât şi cu sentimentele mele singură. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să îl fac în această zi atât de minunată în care soarele străluceşte, iar păsările ciripesc bucuroase este să vorbesc cu acesta. Nu mă uit la Stephen deşi îl simt lângă mine, îi simt ochi măsurându-mă de sus până jos şi deodată îmi simt obraji arzând. Nu am decât o pereche de pijamale subţiri şi un capot c-am la fel de subţire al cărui cordon l-am legat în jurul taliei aşa de formă. Mă aflăm în grădina spitalului, nu aveam de ce să îmi fac griji în legătură cu faptul că am ieşit afară în capot. Nu are ce să vadă, însă parcă îi simt acei ochi albaştrii-verzui cum mă dezbracă încetul cu încetul şi asta mă face să roşesc.

Îmi amintesc privirea pe care mi-a dăruit-o într-o seară când eram pe plajă, uitându-ne la stele. Cum puteam să o uit? Era o privire plină de pasiune, de dorinţă. O privire care ardea orice în calea sa şi la fel ca şi atunci şi acum îi simt dogoarea. În acea seară stăteam îmbrăţişaţi şi ne sărutăm. Limbile noastre dansau cu pasiune pe o muzică auzită doar de ele în timp ce minţile nu mai puteau forma gânduri coerente. Singurul lucru care era în capul nostru era faptul că trebuia să ne atingem, că vrem să ne simţim trupurile atingându-se şi dansând împreună la fel cum făceau şi limbile. Nu m-a atins în acea seară ci doar s-a depărtat de mine punând sfârşit sărutului nostru şi s-a uitat direct în ochii mei cu acei ochi ai lui atât de albaştrii. Chiar dacă era întunecat, sub lumina rece a lunii eu puteam să îi disting ochii. Aceştia arătau ciudat şi mă înspăimântau. Culoarea irisului se schimbase şi din albastru-verzui devenise un albastru închis. Mă privea cu o aşa intensitate şi pasiune crudă încât nu mi-a fost greu să înţeleg ceea ce dorea. Mă dorea pe mine şi dorea aprobarea mea, consimţământul meu. Deşi şi eu mai aveam puţin şi luam foc, deşi nu vroiam în acea clipă decât să îi simt mâinile plimbându-se pe fiecare centimetru al corpului meu, nu i-am dat ceea ce dorea cu atâta ardoare. Am refuzat să îndeplinesc atât dorinţa sa cât şi pe a mea. Nu ştiu de ce am făcut-o. Nu am înţeles atunci de ce l-am refuzat, dar acum ştiu: nu vroiam să fiu doar o altă cucerire. Din acea seară a avut grijă să păstreze un fel de distanţă între noi şi poate asta a dus la ceea ce a urmat peste doar câteva luni.

La fel ca în acea seară mă priveşte şi în această clipă. Aş recunoaşte oricând, oriunde acea privire. Nici nu trebuie să mă uit la el pentru a o recunoaşte.
Nu mai pot să suport liniştea ce domneşte, aşa că oftez luându-mi inima în dinţi, hotărându-mă să îl înfrunt. Nu mai pot să continui să mă prefac că nu există. Există şi este lângă mine şi scoate la suprafaţă amintiri şi sentimente care trebuiau să fie îngropate de mult, pe care nu trebuia să le scoată atât de uşor.
- Stephen... încep eu prin a-i rosti numele dar o dată ce privirile ni se întâlnesc uit complet ceea ce doream să îi comunic.

Este atât de intensă... niciodată nu s-a uitat la mine cu asemenea ochi. Toată inima, toate sentimentele sunt acolo în acea mare neliniştită. De când nu m-am mai uitat direct în ochii lui? Nici nu îmi mai amintesc. Mi se pune un nod în gât care nu mă lasă să vorbesc însă din fericire nici nu trebuie deoarece se pare că înţelege ce se întâmplă şi deschide el discuţia. De altfel este şi imposibil să nu înţeleagă, de când l-am întâlnit m-a citit ca pe o carte deschisă. Nu puteam să am nici un secret faţă de el, nu trecea nimic neobservat de acesta.
- Am auzit că ai fost vizitată de părinţi tăi şi m-am gândit că o să vrei să vorbeşti cu cineva. O cunosc destul de bine pe mama ta şi nu cred că a fost tocmai liniştitoare conversaţia cu ea, zice luându-mi mâinile în ale lui.
- Hm... spun eu.

Când a aflat el asta? Nici măcar nu plecaseră bine părinţii mei când el şi-a făcut apariţia. Probabil i-a văzut când veneau să mă viziteze şi a aşteptat până au plecat sau i-a văzut când au plecat şi a mai aşteptat până să îşi facă apariţia. Dar în fond, ce contează?
Pentru prima dată de când îl cunosc nu mi-a spus în nici un fel, dar este un lucru atât de minor încât nu mă încălzeşte cu nimic. Mă enervează ceea ce a zis despre mama mea. Ea nu este o persoană rea ci este una realistă. Niciodată nu a zis ceva doar pentru a face pe cineva să se simtă mai bine. Dacă nu poţi accepta realitatea, adevărul atunci nu mai întreba, asta îi este deviza. A spus adevărul, realitatea iar această atitudine a ei m-a făcut pe mine să înţeleg mai bine lucrurile din jurul meu. Nu este ea devină pentru acţiunile mele, nu este de vină pentru percepţia mea asupra lumii, nu este nimeni de vină pentru ceea ce am făcut. Îmi iau mâinile din ale lui înainte să izbucnesc.
- Ce şti tu? Nu ştii nimic despre mama mea. Nu ştii nimic despre ce s-a întâmplat între noi! Spun întorcându-mă cu spatele la Stephen.

Speram să înţeleagă şi să plece. Să mă lase în pace şi să plece cât mai este timp, cât încă mai sunt în stare să mă menţin întreagă. Numai că nu am eu norocul ăsta. Mă îmbrăţişează lipindu-mi spatele de pieptul său. Îmi închid ochi încercând să îmi ţin lacrimile sub control. Îmi dau seama cât de mult mi-au lipsit braţele sale înconjurându-mă, strângându-mă, protejându-mă. Nu mă pot abţine şi îmi las capul să se sprijine pe umărul său drept. Parfumul lui pe care niciodată nu am putut să îl uit, să mi-l scot din minte îmi invadează nările, încântându-mi simţurile, făcându-mă să uit că mă enervase cu puţin timp înainte. Are această putere asupra mea de a mă calma fără să facă nimic.
- Iubire, îmi cer scuze. Nu am venit să te supăr, pe cuvânt. Vreau doar să vorbim... vreau să înţeleg de ce... lăsă fraza neterminată neştiind cum să continue.
Puteam să mă prefac că nu îl înţeleg şi să nu îi răspund dar nu am vrut să o fac.

Doi ani au trecut de atunci, doi ani lungi iar el tocmai acum găseşte momentul să discutăm despre acea noapte. Bine, să nu fiu chiar atât de nedreaptă. Adevărul este că m-a lăsat vreo şase luni să mă calmez şi apoi în următoarele câteva luni s-a ţinut de capul meu pentru a vorbi, însă eu niciodată nu i-am dat această şansă. Nu doream să îi aflu scuzele patetice la care s-a gândit luni de zile. Nu vroiam să cad din nou în capcanele sale, în iluzia că este ceva între noi cu adevărat şi că nu a fost doar o glumă proastă. Cel puţin la aceste concluzii ajunsesem. Niciodată nu am lăsat speranţa că poate nu s-a jucat cu mine, că are într-adevăr o explicaţie bună pentru ceea ce s-a întâmpla, să crească. Am strivit-o de fiecare dată când îşi făcea apariţia, nedorindu-mi să sufăr din nou din cauza prostiei mele. Mă păcălise o dată, nu aveam să îl las să mă păcălească şi a doua oară.
- Eu nu vreau să vorbim despre acea întâmplare. Este în trecut. Nu ştii că nu trebuie să răscoleşti trecutul? De aceea se şi numeşte aşa pentru că ceea ce a fost a fost şi nu mai poate fi schimbat. Este prea târziu pentru regrete sau scuze. Mult prea târziu, mult prea multe s-au schimbat, s-au întâmplat, zic eu continuând să îmi ţin ochii închişi şi capul pe umărul său, încercând din răsputeri să nu îmi amintesc de acea noapte, de acea întâmplare.

Îi simt mâinile strângându-se mai tare în jurul trupului meu de parcă îi este teamă că mă va pierde şi vrea să împiedice acest lucru. Din păcate este inutilă încercarea lui. Mă voi strecura printre degetele sale, printre braţele acelea puternice ale lui, chiar pot spune, fără voinţa mea şi voi dispărea în eternitate, uitată de toţi şi de toate.
- Niciodată nu va fi mult prea târziu pentru a îndrepta lucrurile.
Îl aud cum rosteşte cuvintele cu o asemenea determinare care mă sperie, care mă avertizează că trebuie să plec cât mai pot pentru că nu îmi va plăcea ce voi auzi. Simte cum încerc să ies din braţele sale, însă nu face decât să le strângă şi mai tare prinzându-mă în îmbrăţişarea lui. Ştiu că altcineva ar fi fost de-a dreptul încântată de acest gest însă eu nu sunt. Nu sunt pentru că presimt ceea ce urmează.
- Nu... te rog... şoptesc eu implorându-l.

- Mă vei asculta, iubire. Mă vei asculta chiar dacă este ultimul lucru pe care îl vei face, chiar dacă mă vei goni, interzicându-mi plăcerea de a te vedea, de a te ţine în braţe aşa cum o fac în acest moment. Am fost un tâmpit şi un nenorocit şi am greşit atât de rău încât te-am înţeles când mi-ai zis că nu mai vrei să ai de-a face cu mine. Şi am încercat din toate puterile să îţi îndeplinesc dorinţa, însă nu am putut. Nu am putut să te las în pace în totalitate aşa cum ţi-ai dorit tu pentru că... pentru că te...
- Nu! Nu! Nu! Ţip eu zbătându-mă atât de tare încât reuşesc să ies din braţele lui.
Din cauză că nu mă aşteptam să reuşesc să ies, cad în mâini şi în genunchi dându-mi sângele, însă nu contează. Mă ridic şi mă întorc şi îmi pun mâna peste gura lui, în acelaşi timp îngenunchind în faţa sa. Era mult prea inconfortabil să stau în picioare, deoarece banca era foarte joasă şi aş fi stat într-o poziţie ciudată, eu cu mâinile pe buzele lui. Îl opresc astfel din a spune acele două cuvinte care ne vor condamna pe amândoi. Au făcut-o o dată în trecut, nu mai suport să o facă şi a doua oară. Continui să ţip ca o isterică, iar Stephen se vede nevoit să îmi apuce încheieturile mâinilor şi să mă forţeze să îmi lipesc trupul de al său. În clipa în care pieptul meu îl atinge pe al său îmi dau seama că în isteria mea m-am ridicat. Următorul lucru de care sunt conştientă este limba lui invadându-mi gura, începând o luptă pasională cu a mea. Îi răspund la sărut fără să vreau, fără a avea intenţia de a o face, este ca un fel de instinct. Corpul meu răspunde la al lui, recunoscându-l, căzând în acea obişnuinţă pe care o aveam atunci când eram împreună. Când îi simt buzele atingându-le pe ale mele, tachinându-mă, ochii mei se măresc uitându-mă direct în ai lui care sunt întredeschişi şi apoi cu cât mă afund mai mult în acel sărut cu atât ochii mei se închid uşor, uşor. Când nu mai văd nimic, când doar atingerile lui mă controlează cad în gol. Îmi simt picioarele cedându-mi şi trebuie să mă apuc cu mâinile de cămaşa lui neagră pentru a nu cădea. Simţindu-mi slăbiciunea îmi dă drumul la încheieturi şi îşi pune mâna dreaptă pe mijlocul meu, lipindu-mă de trupul său, iar pe stânga şi-o bagă în părul meu, trăgându-mi capul pe spate.

Am pierdut contactul cu realitatea în acea secundă. Nu mai sunt în părculeţul din curtea spitalului. Nu mai mă sărut cu Stephen, nu mai este zi. Şi gândul care umblă prin capul meu este că ştiam că se va întâmpla asta.
Sunt în parcul mare din orăşelul meu. Este o seară minunată, răcoroasă de iulie iar eu sunt împreună cu iubirea vieţii mele. Ne plimbam amândoi pe lângă apă fără să vorbim, bucurându-ne de liniştea plăcută ce ne înconjoară. Din când în când aceasta este distrusă de sunetele armonioase ale nopţii, dar asta nu face decât să mărească farmecul acelei nopţi. Seară este perfectă pentru ceea ce m-am hotărât să fac. Nici nu îmi vine să cred că sunt pe cale să îmi las mândria la o parte, să fiu eu cea care cedează prima, care pune un sfârşit jocului sucit pe care amândoi îl jucăm. Îi dau mâna de pe umărul meu, iar el se uită cu curiozitate la mine, întrebându-mă cu ajutorul privirii ce fac. Îi răspund oferindu-i un zâmbet în timp ce îl iau de mână şi îl conduc spre o bancă situată sub un copac. Locul mi se părea romantic şi perfect pentru ceea ce aveam eu în minte. Nu avea să se aştepte la aşa ceva, aveam să îl surprind şi asta mă bucură şi mai mult.

- Păpuşă, dacă vroiai să ne aşezăm pe bancă puteai să spui. Nu era nevoie pentru tot secretul acesta, zise el aşezându-se şi trăgându-mă şi pe mine în jos pentru a sta în braţele sale.
Astfel mă trezesc că stau cu picioarele peste ale lui în timp ce mâna lui stângă mă susţine pentru a nu cădea pe spate. Ca de obicei îmi rezem capul de umărul său dar de data aceasta nu îmi închid ochii ci mă uit direct în ai săi în timp ce acesta se uită în ai mei.
Se apropie de mine pentru a mă săruta şi ştiu, simt că acum este momentul potrivit pentru a-i spune ceea ce am de zis. Îi pun un deget în dreptul buzelor şi se opreşte la câţiva centimetri de buzele mele. Feţele noastre erau atât de aproape... mă gândesc serios să îl sărut, însă trebuie să spun ceea ce am pe suflet altfel o să înnebunesc.
Mai târziu aveam să regret că nu l-am sărutat în loc să îmi deschid gura ca o deşteaptă, dar nu pot schimba nimic, pot doar asista tăcută la această scenă.
- Vreau să îţi zic ceva. Nu. Taci şi ascultă-mă. Este mai mult decât important, este de-a dreptul crucial. Cred că este timpul ca unul dintre noi să fie cel deştept şi să recunoască într-un final adevărul.

Fac o scurtă pauză pentru a mă uita cu atenţie la el. Nu pot să îmi dau seama dacă mai respiră sau nu, însă nu contează. Nu mă aşteptam să îl surprind, doream să o fac, dar nu mă aşteptam. Niciodată nu îl surprindea nimic, este ca şi cum ştie întotdeauna ce avea să se întâmple. Este puţin înfricoşător, dar mă obişnuisem cu asta.
- Teiubesc! Spun eu într-un suflet, rostind cuvintele legate, apoi îmi ţin respiraţia aşteptându-i reacţia, răspunsul.
Îi văd ochii mărindu-se din cauza curiozităţii şi apoi se micşorează aproape închizându-se, de parcă reflecta la ceea ce am afirmat. Aştept ca din clipă în clipă să îl aud spunând acele două cuvinte. Aveam nevoie să le aud, speram să le aud, mă rugam să le aud, însă mă aşteaptă o mare surpriză.
Îi simt mâna stângă încordându-se şi strângându-mă mai tare şi apoi pe cea dreaptă strecurându-se pe sub bluza mea spre sânii mei, în timp ce începe să mă sărute şi apoi să coboare în jos, pupându-mă pe gât. Îmi trebuiesc câteva secunde pentru a înţelege ce se întâmplă.
Unde sunt cele două cuvinte?

Clipesc de câteva ori, încercând să conştientizez situaţia. Apoi îi simt mâna pe sânul meu şi mi se întoarce stomacul pe dos la gândul că am fost doar un joc.
Un joc! Un afurisit de joc! Totul atât a fost! Ştiam eu că aceasta este o greşeală, m-am lăsat păcălită!
Inima mi s-a spart în acea secundă când am înţeles ce s-a întâmplat. Şi pentru prima dată în viaţa mea nu mi-am putut controla lacrimile. Au început să curgă pe chipul meu, iar eu nu puteam să le opresc. Nu mai conta că eram prea mândră să las pe cineva să îmi vadă lacrimile. Nu. Pe ele nu puteam să le opresc, dar pe Stephen puteam.

Mă ridic atât de repede încât mă împiedic şi aproape că aveam să fac cunoştinţă cu betonul dacă nu m-aş fi prins de bancă la timp. Am fost chiar mai rapidă decât Stephen care în uimirea sa a avut totuşi bunul simţ să întindă mâna să mă prindă, dar numai că nu mai aveam nevoie. Asta a trimis o mică bucurie în sufletul meu. Mintea nu îmi mai funcţionează, iar inima este într-o stare de şoc. Nu pot să simt nimic, nu mă pot gândi la nimic. Sunt un robot şi tot ce ştiu este că trebuie să ajung acasă. Să ajung acasă şi să mă cufund în lumea cărţilor înainte că realitatea să mă prindă din urmă şi să mă zdrobească. Nu pot să mă sparg acum, mai am multe de făcut, de realizat. Ăsta este singurul motiv care mă ţine în picioare. Un vis important de realizat şi apoi pot să mă sparg, pot lăsa bucăţile să se facă praf şi să fie răsfirate de vânt. Dar acum trebuie să ajung acasă.
În clipa în care am conştientizat asta am început să fug. Cu cât mă îndepărtam de el, cu atât lacrimile secau, cu atât respiram mai uşor. Nu m-am uitat o dată înapoi de teamă să nu îmi pierd hotărârea, puterea. Nu ştiu dacă a încercat să mă oprească, dar nici nu îmi pasă. Chiar atunci când ies din parc dau peste prietenul său cel mai bun care a devenit şi al meu de când îl cunosc pe Stephen. Nu m-aş fi oprit, însă m-a luat în braţe, literalmente, şi m-a dus în maşină. Văzuse în ce stare sunt şi a înţeles că nu trebuie să pună întrebări, că dacă voi vrea să vorbesc o să o fac şi singură.

Stau liniştită acolo unde m-a pus. Nu vorbesc, nu îi zic nimic. Sunt încă în şoc şi nu pot să formez o frază coerenta. Singurele cuvinte care se învârt în continuare în capul meu sunt faptul că totul a fost un joc, o păcăleală, o greşeală.
M-a dus acasă fără să mă întrebe dacă vreau să nu să mă întorc. I-am murmurat un „mulţumesc” înainte să închid uşa de la maşină şi am fugit sus unde m-am îngropat în cărţi.
Durerea şi înţelegerea au venit abia a doua zi, dar nu puteam să îmi las părinţii sau fratele să mă vadă depresivă aşa că am zâmbit, m-am distrat deşi sufletul meu ţipa din cauza celor întâmplate. Această întâmplare m-a făcut să îmi dau seama că nu există iubire, că sunt singură pe lume şi că mai devreme sau mai târziu voi fi părăsită, uitată. Nimic nu a mai fost la fel după asta.
Revin la realitate atunci când îi simt mâna ştergându-mi obrazul. Mă uit în ochii săi printre lacrimi şi văd înţelegere, părere de rău, regrete. Dar este mult prea târziu pentru toate acestea. Sufletul meu a fost distrus în acea noapte. Nu văd nici o urmă din aroganţa aceea care era constantă în personalitatea, privirea sa. Nu ştiu de cât timp se uita la mine, însă nici nu vreau să aflu. Îmi întorc capul pentru a nu îi mai vedea privirea.

- Trebuie să mă întorc la mine în cameră, nu aveam voie să ies... rostesc eu continuând să îi evit privirea.
- Iubire... se apucă el să zică ceva însă eu îl opresc înainte de a avea ocazia să termine.
- Stephen, sunt obosită atât fizic cât şi psihic. Vreau doar să dorm puţin... şi să uit. Nu pot să mă confrunt cu toate acestea acum, zic referindu-mă atât la el cât şi la sentimentele mele.
- Nu vei scăpa de această dată, îngerule. Nu te voi lăsa să îngropi totul şi să fugi aşa cum ai făcut în trecut. Discuţia noastră nu s-a terminat... după o scurtă pauză aud nişte cuvinte la care nu mă aşteptam să le aud ieşind din gura lui. Relaţia noastră nu s-a încheiat.
Mă ia în braţe aşa cum mirele ia mireasa şi mă duce în camera mea din spital. Dacă nu aş fi avut atâtea lucruri pe cap în acele clipe poate m-aş fi înroşit şi i-aş fi zis să mă lase să merg singură, însă aşa nu am dat nici o importanţă privirilor uimite ale celor care ne vedeau.

M-a pus în pat şi m-a învelit şi înainte să mă lase singură m-a pupat pe frunte, apoi a ieşit fără să mai zică un cuvânt în plus. Conştientizez fără să vreau că nu a spus „la revedere” sau „pe curând”, că ceea ce s-a întâmplat azi nu s-a sfârşit. Însă refuz să mă mai gândesc o singură secundă la asta aşa că îmi bag capul sub pătură şi după multe minute reuşesc să cad într-un somn fără de vise.
Este ciudat cum atunci când nu doream să cad în întuneric, cădeam iar atunci când doream nu reuşeam.
Viaţa asta, îi place să îşi bată joc de tine în cele mai crude moduri posibile.