Never say goodbye

[Mrs. Iclemyer]

Mulţumim pentru comentarii. :D Dar am folosit acele cuvinte pentru că na, aşa e Riker şi stilul lui de a gândi... şi scuze dacă e prea rapid postat sau ceva de genu'.

III

Once I rose above the noise and confusion
Just to get a glimpse beyond this illusion
I was soaring ever higher
But I flew too high

Though my eyes could see I still was a blind man
Though my mind could think I still was a mad man
I hear the voices when I'm dreaming
I can hear them say

Why do I feel this incredible need to stand up and say please pay attention?

• Mă încrunt din nou când aud scârţâitul cretei pe tablă ÅŸi privesc în sus, exact când fata cea nouă intră în clasă. Andy, idiotu' de lângă mine, fluieră admirativ, iar eu abia mă stăpânesc din a-i trage un pumn în moaca tâmpită. Marie - Marie o chema, nu-i aÅŸa? - e frumoasă. Da, frumoasă. Drăguţă. E prima dată gând gândesc chestia asta despre cineva, pe bune. Mă uit în jos din nou pentru câteva secunde, apoi inspectez clasa. Un singur loc, în faÅ£a mea, între Danny, Dean ÅŸi alt idiot al cărui nume nu-l ÅŸtiu.
  
  - Iubire, urlă unul cu putere, dulceaţă de afine, ce ar fi să ne vedem de treburi în pauză?
  - Drăguţă, mişto faţă, ignoră-l pe dobitoc şi hai să ne întâlnim la un suc! adaugă Andy.
  
  Enervat, îi trag un cot în coaste, dar mă aleg cu o durere ascuţită în braţ şi scâncesc mai mult în gând. Ce dobitoci, dobitoci şi tâmpiţi, idioţi şi cocălari proşti. Mult pentru o şcoală la dracu'-n America sunt normalii: eu şi tipa aia, Marie. E drăguţă. O mai spun. E roşcată şi... nu ştiu ce culoare au ochii ei, dar pare o tipă cu care m-aş putea împrieteni uşor. Căştile îmi alunecă din bancă şi cad pe podea, iar eu mă aplec rapid şi le adun, nevrând să pierd nimic din întrebările pe care i le pun colegii. Sunt curios din fire... şi curiozitatea mă face să-mi trag un cap de bancă în timp ce mi-l ridic şi să înjur cât de tare pot eu.
  
  Bine că vocile celorlalţi îmi acoperă tonul ridicat cu întrebările lor tâmpite.
  
  Durerea surdă din ceafă se răspândeşte repede înspre tâmple şi urechi, iar eu nu pot să aud nimic înafară de un bâzâit continuu şi nu pot să văd decât ceaţă, din cauza lacrimilor de durere. Înghit o altă înjurătură şi scutur din cap ca un câine, ştergându-mi lacrimile, şi lovesc banca puternic cu piciorul, făcând-o să zdrăngăne puternic. Andy se holbează şocat la mine, dar îl ignor complet, mormăindu-i să mă lase dracului în pace. Dobitoc prost ce e.
  
  - Ai dori să ţi se arate şcoala, domnişoară Wentworth? întreabă Hexon, zâmbindu-i lui Marie, înainte de a se întoarce înspre clasă.
  
  Nu aud ce spune, pentru că ceva mă pocneşte în ceafă puternic şi eu înjur din nou după un strigăt de durere. Îmi pun mâinile pe cap şi încep să mârâi înjurăturile printre dinţi şi pe engleză şi pe română, care cum vin, fără să-mi pese. În clasă e linişte, din câte aud eu prin ţiuitul din urechi, dar nu-mi pasă. Dau să mă ridic în picioare şi reuşesc, scâncind atunci când îmi ating punctul în care mă lovise ceva uşor cu degetele.
  
  Privesc în jur şi văd că un colţ tâmpit al geamului m-a lovit, şi pe Andy rânjind. Îmi făcu cu ochiul într-un mod cât se poate de neprovocator şi eu i-am scos limba, ca un copil ce sunt, încercând să nu arăt faptul că mă doare îngrozitor capul. Şi gâtul. Şi umerii. Şi, probabil, întregul corp. Camera pare să se învârtă în faţa mea din cauza loviturii puternice, iar eu mă aşez rapid pe scaun, respirând greoi. Cine mama dracului ştie că poţi ameţi de la o lovitură şi să ţi se şi facă rău?
  
  În plus, Marie mă priveşte - sunt sigur de asta. Probabil că surâde, amuzată, şi o să izbucnească în râs în pauză. Toţi fac aşa. Se arată îngrijoraţi pentru câteva momente, apoi mor de râs. Păcat că nu o fac la propriu. Încerc să îmi adun gândurile şi să încerc să spun ceva, dar mi se face din nou rău când deschid ochii şi gura pentru a vorbi. Inspir adânc mirosul împuţit din clasă şi îmi las fruntea în palmă. Înjur din nou. În minte, de data asta.
  
  Într-un final, mă ridic şi mă împleticesc până la catedră. Nimeni, însă, nu-mi pune piedică, nici măcar Dean cu nume de rus pe care nu-l ştiu. Capul încă îmi pulseză dureros, dar ochii de căţeluş încă funcţionează. Câteva fete oftează, exasperate de împiedicatul de tocilar. Hei, fetelee, nimeni nu vă opreşte din a vă lua tălpăşiţa la etajul trei şi de a sări de acolo, iubitele.
  
  - Pot să merg până la cabinet? Vă rog? întreb eu pe un ton nerăbdător şi îmi apăs o palmă pe creştetul capului, făcând firele zburlite ale părului să mi se aşeze, în sfârşit. Vă rog, domnule Hexon?
  - Bineînţeles, Garfield, spune el şi priveşte pentru o secundă către Marie. Apoi zâmbeşte. Riduri i se încreţesc uşor în jurul ochilor verzi-căprui în timp ce o face, în mod ciudat, făcându-l să pară mai bătrân decât în realitate. Iar tu, domnişoară, te vei duce cu el. Îţi va prezenta şcoala.