[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

va multumesc foarte mult pentru ca cititi si imi spuneti ce credeti. inseamna foarte mult pentru mine sa stiti. si imi cer scuze pentru aceasta intarziere de mai mult de o luna:)


Prietena mea cea mai buna, Anca, isi alege tocmai acest moment sa isi faca aparitia in incaperea mea si dupa cate observ este insotita de o asistenta nu prea bunavoitoare. O aud vorbind cu aceasta dar intelesul cuvintelor ei imi scapa. Sau poate nu vorbeste cu asistenta ci cu mine?
-Fata, ce dracul a fost in capul tau? Cum ai putut sa faci asa ceva?
Si continua sa vorbeasca, sa rosteasca cuvinte care isi pierd intelesul in mintea mea. Este ca si cum ceva ma impiedica sa o inteleg, lipindu-mi privirea de usa ce sta intredeschisa. Astept pe cineva sa isi faca aparitia, dar pe cine sau de ce am sentimentul acesta nu pot sa explic.
-Vali? Ce ai? Hei! Uita-te la mine! Tipa Anca furioasa ca nu ii acord atentie.
Cu greu reusesc sa imi dezlipesc privirea de usa si sa ma uit in ochii ei caprui-verzui. Are niste ochi asa de frumosi si de inocenti si buni... sunt puri ca si ea, de altfel. Nu stie ce inseamna sa fi sufocat de singuratatea ce te inconjoara incercand sa te omoare cu acele maini cu gheare ingrozitoare si ma bucur nespus ca nu stie de asemenea lucruri. De altfel, de aceea si suntem prietene, ca eu sa o protejez de toate lucrurile care m-au schimbat pe mine, iar ea sa ma invete din nou sa zambesc atat de sincer. O iubesc pe aceasta satena si as face orice numai sa stiu ca este in siguranta, fericita. Ma intreb cum am putut sa uit de aceasta promisiune in seara in care am incercat sa ma omor. Dar este atat de usor sa uiti de asemenea lucruri cand esti singur... este infricosetor cat de usor este...
-Si unde era iubirea asta cand inghiteai pastilele? Ma intreaba fetita de unsprezece ani care apare langa Anca, uitandu-se acuzator la mine.
I-as raspunde numai ca daca m-ar auzi prietena mea ar crede ca am innebunit, nu ca nu sunt putin nebuna, dar asta o stiu doar eu, nu si altcineva si as prefera sa ramana asa pentru moment. Asa ca imi tin gura sperand din tot sufletul ca va disparea, insa normal ca nu o face. Niciodata nu au facut ce le-am spus, niciodata nu m-au lasat in pace atunci cand le-am spus sa o faca.
-O, hai nu imi spune ca ti-e teama ca te va crede nebuna... zice fetita.
-Valentina! Tipa Anca din nou vazand ca nu ii raspund.
-Nu mai tipa la mine. Te aud! Tip eu inapoi. Nu stii ca nu trebuie sa tipi la cineva care este bolnav?
Intreb incercand sa imi crucisez mainile in dreptul pieptului insa o durere ma trasneste atunci cand imi indoi mana dreapta fortandu-ma sa mi-o intind instinctiv. Am uitat ca am branula in mana care ma hraneste sau cine stie ce face, ca nu stiu la ce foloseste.
-Ba da. Dar acea regula se aplica pentru cei care se imbolnavesc involuntar, nu pentru cei care si-o fac cu mana lor. Tu nu ai dreptul la acea regula. Ce a fost in capul tau? Nu te-ai gandit deloc la cei pe care ii lasi in urma? Sau te-ai gandit si nu ti-a pasat? Intreaba ea cu lacrimi in ochi pe un ton aproape smiorcait.
Ma simt prost, vinovata. Nu m-am gandit decat la mine atunci cand am facut-o, acesta este purul adevar. Un adevar care ma roade, ma mananca pe interior insa nu il pot rosti pentru ca atata timp cat nu il aud, nu este adevarat. Cel putin asta vreau sa cred, asta ma mint in continuare cu buna stiinta. Imi las privirea in jos, dandu-i astfel de inteles ca are dreptate.
-Dar nu am venit sa ma cert cu tine. Am venit sa te vad, sa iti demonstrez ca ii pasa cuiva de soarta ta. Nu am vrut sa cred atunci cand am aflat ce s-a intamplat. Imi spuneam ca tu nu ai face niciodata asa ceva, stiu cu cata pasiune spuneai o data ca cei care se sinucid sunt niste lasi si pareai atat de bine... nu ma asteptam...
-Nimeni nu se astepta, Anca. Nu este vina ta, nu este vina nimanui. Este doar a mea. Eu am ales si nu imi pare rau. Imi pare rau ca nu a reusit.
Ei puteam sa ii spun asta chiar daca stiam ca o raneam, puteai sa ii marturisesc acest crud adevar.
Se uita la mine fara sa creada ce aude si apoi aud o plesnitura cum rasuna in incapere. Imi dau seama ca acela este sunetul contactului palmei ei cu obrazul meu. Acesta ma inteapa in timp ce usor se inroseste. Imi duc mana la el, nevenindu-mi sa cred ca m-a lovit.
-Sa nu mai spui niciodata asa ceva, m-ai auzit?! O sa te faci bine si o sa uiti toata aceasta intamplare, o sa vezi, zice ea printre hohotele de plans care au curpins-o.
-Bine. Cred ca meritam asta, soptesc dupa cateva minute in care o aud cum incearca sa se controleze.
-Da, o meriti din plin, zice linistindu-se putin.
-O, hai, te rog, termina o data. Am inteles ce vrei sa spui. Asta mi-a spus si fratemiu, in mai putine cuvinte, dar acelasi lucru.
-Domnisoara? Este timpul sa plecati. Stresati pacienta si chiar trebuie sa se odihneasca, sa se calmeze, zice o asistenta aparand din senin.
Anca se uita urat la blonda ce aparuse dar nu se impotriveste.
-Mai vorbim. Sper ca atunci cand ma intorc sa nu mai ai atatea idei in capul ala tampit al tau, bine? Intreaba in timp ce se apleaca sa ma pupe pe obraji si sa ma imbratiseze.
-Ma mai gandesc.
Si uite asa pleca impreuna cu asistenta lasandu-ma din nou singura cu gandurile mele. Nu stiu daca trec doua ore de la vizita prietenei mele ca Vladimir isi face aparitia cu o punga in mana.
-Buna, raza de soare! Ti-a placut escapada de aseara? Ma intreaba facandu-mi cu ochiul.
-Da. Multumesc ca m-ai ajutat sa ies. Nu cred ca m-ar fi lasat aseara asistenta aceea sa ies afara nici daca as fi rugat-o in genunchi.
-Asta pentru ca erai deja in genunchi, zise ciufulindu-mi parul.
Gestul acela este atat de familiar... imi aminteste de un baiat care statea pe la mamaia. Numai ca nu imi aduc aminte exact cine era sau cum il chema.
-Nu ca nu as fi recunoscatoare sau ceva de genul acesta, dar cum de te afli aici? Il intreb curioasa.
Ma uit la el, numai ca acesta nu imi acorda atentie. Se uita intrebator la punga ce o tine in maini. Oare ce o fi acolo? Si de ce se uita cu atata indarjire la ea?
Apoi in secunda urmatoare, de parca atunci ar fi auzit ceea ce am spus isi ridica privirea zambitor si imi raspunde.
-Cum aseara nu am fost de garda si in seara asta nu sunt, m-am gandit sa vin sa vad ce faci, imi raspunde uitandu-se direct in ochii mei.
Este atat de aproape de mine, daca m-as aplica putin spre el aproape ca l-as saruta. Iar tentatia este atat de mare... inca putin si... si nu trebuie sa fac eu acel pas pentru ca il face el. Se apropie de chipul meu si isi lipeste buzele de ale mele fara sa se grabeasca sa ma sarute. Este un sentiment atat de placut... a sta atat de aproape de o alta persoana, simtindu-i rasuflarea pe pielea mea. Nici nu imi mai aduc aminte de ultima data cand pur si simplu am stat asa langa cineva. Am si uitat cat de bine este. Si apoi dupa ce a stat asa cateva secunde mi-a departat buzele si m-a sarutat. Este atat de bine sa fiu sarutata. Nu stiu cat a durat acest sarut, dar atunci cand s-a terminat imi parea foarte rau. A durat prea putin pentru gusturile mele, asa ca mi-am pus mana pe ceafa lui si am vrut sa il tin pe loc pentru a-l mai saruta o data, insa nu ma lasa.
-Scuze, nu trebuia sa fac asta. Stiu ca esti intr-o pozitie ciudata si vulnerabila, zice indepartandu-se de mine si luand punga ce o lasase din mana.
-Da... poate nu a fost cea mai stralucita idee, dar mi-a placut. Dar asta nu inseamna nimic, zic eu repede vazand sclipirea ce a aparut in ochii lui.
Vreau doar sa depasesc cat mai rapid acest moment care devenea stanjenitor. Acea sclipire a disparut, inlocuita de o expresie de om ranit care ii apare pe chip. Ma face sa ma simt aiurea pentru ca am spus ceea ce am spus.
Este o zi ciudata astazi, mult prea ciudata pentru gusturile mele. Vreau sa ii zic ceva ca sa schimb lucrurile dintre noi, sa imi iau inapoi cuvintele, insa inainte sa apuc sa rostesc un cuvant apare o alta persoana in incapere.
-Ce cauti aici, paramedicule? Nu este c-am devreme pentru tura ta? Intreaba pe un ton amenintator Stephen.
Oh, Doamne! Ce cauta aici? De ce a venit din nou sa ma vada? Inima incepe sa imi bata nebuneste la auzul glasului sau, iar respiratia incepe sa mi se ingreuneze. Nu imi vine sa cred ca dupa atatia ani inca mai am sentimente pentru nemernic. Din cauza ca sunt pierduta in propria mea lume nu imi dau seama ca cei doi au inceput sa se certe. Sunt prea acaparata de propriile mele sentimente. De ce nu il pot uita nu stiu. Au incercat sa trec peste dar m-am tot intors la acele amintiri frumoase pe care le traisem impreuna.
-Da tu ce cauti aici? Orele de vizita s-au terminat. Revin-o mai tarzui, il aud pe Vlad spunand.
-Nu se aplica si pentru mine. Vreau sa discut ceva in particular cu Vali.
Asta imi atrage atentia. Ce avea el de discutat cu mine? Eu nu vreau sa discut nimic cu acesta, oricat de mult trupul meu tipa dupa atingerea lui. Nu as vrea altceva decat sa ma las imbratisata de bratele sale puternice... o, nu! Iar cad in acea capcana!
Din senin inima incepe sa ma intepe si cred ca mi-am pierdut toata culoarea din obraji pentru ca ei doi inceteaza sa se mai certe si se posteaza langa mine. Vlad imi ia mana stanga in timp ce Stephen mi-o ia pe cea dreapta.
-Vali, scumpo ce se intampla? Te simti bine? Intreaba Vlad ingrijorat.
-Iubire, chem doctorul? Intreaba Stephen.
Auzind acel cuvant, „iubire”, incep sa ma sufoc. Este prea mult pentru mine, prea multe sentimente au iesit dintr-o data la suprafata iar eu nu pot sa le fac fata.
-Nu... nu... nu pot respira, reusesc eu sa rostesc.
-Doctore! Tipa Vlad disparand din incapere, fugind sa aduca doctorul.
De ce pleaca el nu inteleg. Doar este paramedic, nu? De ce nu ma ajuta cu ceva?
-Nu te ingrijora, iubire, sopteste Stephen dandu-mi parul de pe frunte dupa ureche pentru a nu mai sta in ochii mei.
Ceva din ochii lui ma ingrijoreaza, ceva nu este in regula. Stie un fapt care il sperie, pe care nu il poate accepta. Dar ce? Ce poate sa il sperie atat de tare incat sa il tradeze in acest mod? Nici nu vreau sa ma gandesc la posibilitatea ca eu sunt sursa acestui comportament. Nu vreau sa cred ca inca mai are sentimente pentru mine dupa atatia ani! Ar fi un gand pur egocentric.
-Voi fi aici pentru tine pentru totdeauna. Nu te voi lasa sa ma parasesti! Ai inteles? Sopteste printre dintii inclestati strangandu-mi dureros de tare mana.
Desi chipul ii este lasat in jos si nu ii pot vedea ochii imi dau seama ca plange. Pentru prima data il vad plangand si asta se intampla in clipa in care eu am o criza. Ii pot simti durerea din spatele acelor cuvinte. As vrea si eu sa plang, sa il plesnesc pentru ca imi face asa ceva in aceste momente insa nu am forta necesara deoarece simt cum intunericum imi cuprinde mintea.