Pentru că iubesc să trăiesc.

[SnowFlake.]

Capitolul şase - O nouă nebunie

Durerea era prea profundă. S-a luptat atât pentru mine, în timp ce eu nici nu-l băgam în seamă, iar acum îl pierdusem din cauza lui Jake. Îl detest pe tipul care stă în faţa mea cu un rânjet pe chip, bucurându-se, cel mai probabil, de suferinţa pe care o simţeam. Mă întrebam dacă el a iubit vreodată sau dacă a simţit măcar un sentiment bun, dar nu puteam ajunge până la sursă, aşa că am lăsat subiectul, pentru că mă puteam înşela.
Mi-am ridicat privirea, căutând ochii verzi plini de căldură ai lui Shane, dar ştiam că oriunde mă aflam nu-i pot vedea.

Am încercat să mă ridic, dar în agonie, am căzut din nou şi m-am lovit cu capul de noptieră. Sper să nu mi-l fi spart, dar durerea persista. Aş fi vrut să fug de acolo, dar întrebarea era unde?
Am simţit două braţe puternice cum mă ridica de pe jos cu grijă. Poate nu vroia să-mi facă rău sau poate chiar mă plăcea, însă nu mi-aş pune speranţa în asta.
- Te simţi mai bine, aşa-i? m-a întrebat.

Nu prea vroiam să-i răspund, iar el observând liniştea mormântală din această cameră, s-a apropiat de mine. M-a sărutat scurt pe obraz, iar cu una din mâini încerca să-şi dea hainele jos, mai precis pantalonii. Când i-am observat intenţia, am sărit din pat că arsă ţipând să mă lase în pace. Însă era clar că de această dată nu avea de gând.

O idee mi-a venit, una nebunească ce e drept, şi am încercat să o pun în practică chiar dacă aş fi putut regreta apoi. M-am apropiat de geam şi l-am deschis larg. M-am urcat pe pervaz şi m-am uitat în jos. Mi se părea o distanţă imensă. Cum aveam să fac asta?
Ei, bănuiesc că trebuie să fiu curajoasă şi să sper că cineva mă va prinde. Slabe şanse.

Jake mă privea uimit şi serios, pentru prima dată în acea zi, iar chipul îi era impasibil. Acum ştiam sigur că îi păsa dacă voi păţii ceva, dar pentru mine nu mai conta. Trebuia să se gândească la asta înainte să mă drogheze şi să mă răpească.

M-am pregătit să plonjez, dar nu ştiam de ce încă mai vroiam să fac asta. Nu-i făceam rău lui, ci mie, deci răzbunare categoric nu e. Dar nu văd ce sens mai are viaţa pentru mine acum.
- Mihaela, nu face asta! Îmi pare sincer rău pentru tot ... Eu ... O putem lua de la zero ?

Şi acum ce credea că totul se va rezolva aşa de uşor, printr-o simplă scuză? Nici gând. Fapta lui nu avea nici o relevanţă. Dacă avea într-adevăr intenţii serioase, ar fi trebuit să le pună în practică de la studio, dar nu a decis să facă ceva prostesc şi nebunesc. Deşi ştiu că orice ar fi încercat nu m-ar fi adus mai aproape de el. Inima mea era a lui Shane, pentru totdeauna, deşi nici acest lucru nu avea nici cea mai minima importanţă. El credea că l-am părăsit şi va fi foarte greu să-l fac să mă creadă. Nu are rost ...
- E prea târziu!

Şi am sărit. Am simţit o adrenalină imensă, amestecată cu puţină frică, dar nu-i dădeam importanţă. Vântul îmi alinta fiecare parte a corpului, oricât de mică ar fi fost. Dar nu m-am bucurat mult de senzaţie pentru că impactul cu solul, a venit mult mai repede decât aş fi crezut. A fost dureros, nu pot nega, iar acum nu mă mai pot mişca din cauza durerii care se intensifică treptat şi totul a devenit negru ...


*** Arianne's Pov.

Mă uităm uluită la trupul femeii ce zăcea în faţa mea. Ce făcuse? Sau mai bine spus de ce o făcuse? Până şi un retardat mintal şi-ar fi dat seama că s-a aruncat de la etaj.
M-am uitat în sus şi am zărit un chip de bărbat, uitându-se la trupul cu viaţă sau poate fără viaţă al femeii. Era aşa de chipeş. Ochii aceia căprui de o intensitate pură şi sclipitoare, probabil al doilea adjectiv provenea de la plâns, dar să revenim, şi părul lui brunet era ...
- Arianne! Trezeşte-te din transă!

Şi m-am trezit, da mai mult ca sigur mă trezisem.
Nu puteam să cred cât de eficientă era vocea surorii mele mai mari, Gabrielle, mult mai eficientă decât un duş rece şi revigorant.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat.
- S-a întâmplat că o vom duce pe ea, şi a arătat spre tipa care zăcea încă pe pământ, la spital. Ajută-mă să o transport la maşină. Bănuiesc că e destul de grea.
M-a bufnit râsul când am auzit-o.
- Ce? Ţi-ai pierdut minţile? Nu este responsabilitatea noastră, ci a lui! A şi apropo, e frumos tare.
- Arianne!
De această dată a ţipat, evident nervoasă şi deranjată de atitudinea mea.
- Poate fi în stare gravă şi nu vreau că tu, domnişoară, să te simţi vinovată dacă o pierdem. Aşa că mişcă-te!

Mi-am dat ochii peste cap, pentru a mia oară în acea zi şi am început să-i urmez indicaţiile. Pot să jur că povestea asta e destul de ciudată şi o voi afla cu orice preţ, sau aşa cred. Dar nu am nici o şansa dacă nu se trezeşte semi-moarta asta, deci mai am de aşteptat.
Am oftat gândindu-mă că îmi voi petrece din nou cine ştie câte ore în spital şi totul datorită generozităţii stupide a lui Gabrielle!