Pain and Pleasure [yaoi, +18] DeDal N. & Midnight Mistery

[SnowFlake.]

I'm here! : >
Mulţumim pentru comentarii şi ne bucurăm că vă place.
Enjoy. :*.


Capitolul patru - O nouă pasiune?

Mă doare capul îngrozitor, însă nu sângerez. Impactul cu scaunul a fost dureros şi m-a ameţit puţin. Însă eram confuză în anumite privinţe, pe care urmă să le clarific în scurt timp, dar acum nu aveam glas pentru a rosti întrebările. Mi-am luat hainele şi m-am îmbrăcat rapid, dându-mi seama unde ne aflam. Cum am putut fi de acord cu aşa ceva? Recunosc că eu era cea sărită de pe fix care flirta în public, dar nu m-aş fi gândit la asta. Ai a profitat de situaţie! Ştie foarte clar că am un minus în ceea ce priveşte excitarea, ceea ce l-a ajutat, dar să nu mai vorbim despre asta, este prea personal şi mă face să mă simt ciudat.
L-am privit în ochii. În ei se citea groaza şi teama pe care o simţea în acel moment. Ei, măcar să ştiu că-i păsa.
- Draga mea, îmi pare rău ... nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Eu ....
Dar nu l-am mai ascultat. Mi-am îndreptat privirea spre geamul maşinii, îngândurată. Nu aveam chef să-i aud acum scuzele. Sunt foarte supărată pe el. Poate a fost un accident sau ceva l-a tulburat, dar totuşi niciodată nu s-a comportat aşa de brutal. O lacrimă fierbinte mi-a căzut pe obraz ajungând până la buze. Gustul acesteia m-a făcut să mă strâmb.
Am văzut că ploaia de mulţime se diminua treptat ceea ce m-a făcut să zâmbesc în sinea mea.
Motorul maşinii a intrat în funcţiune şi atunci mi-am dat seama că nu vroiam să merg cu Ai în această stare.
- Opreşte-te! m-am răstit la el. Eu cobor. Vreau să merg pe jos şi nu! Tu nu poţi veni.
Nu i-am dat ocazia să riposteze. Am coborât din maşină şi am început să merg agale. Nu aveam chef să ajung acasă, chiar deloc. La ce bun? Sigur m-aş răsti la Ai pentru impertinenţa sa.
În faţa mea erau nişte scări. Am simţit că voi cădea aşa că m-am aşezat.
- Te simţi bine? m-a întrebat o voce necunoscută.
Mi-am ridicat privirea şi m-am holbat la persoana din faţa mea. Avea părul roşcat şi ochii verzi care străluceau în lumina lunii pline care se afla pe cer. Mi-a luat doar câteva secunde să-mi dau seama că era pianistul. Aaron sau ceva de genul.
- Da, sunt bine, i-am răspuns zâmbindu-i leneş.
S-a aşezat lângă mine şi mi-a oferit haina lui. Am acceptat-o, deşi sunt conştientă că nu ar fi trebuit.
- Vrei o cafea?
- De ce eşti aşa de drăguţ cu mine când nici măcar nu mă cunoşti? l-am întrebat, în loc de răspuns la întrebarea pe care tocmai mi-o adresase.
A zâmbit privindu-mă în ochi. Culoarea aceea mă făcea să mă pierd cu firea.
- Ai fost singura care mi-a ieşit în cale după spectacol şi în timp ce cântam privirea îmi fugea înspre tine.
A! Deci acum rezultă că sunt aşa de frumoasă încât toţi îmi aruncă priviri furişe? Da am exagerat sunt convinsă, dar asta a fost impresia pe care mi-au făcut-o cuvintele lui.
Am început să tremur chiar şi cu haina lui pe mine, vântul îşi făcea prezenţa şi nu-mi făcea plăcere.
M-a luat în braţe punându-mi capul pe pieptul său. Acea atingere m-a făcut să tresar şi totuşi nu am obiectat. În acel moment nu aveam pe nimeni în minte, decât pe Aaron. Simţeam că ceva îmi scapă, dar nu-mi dădeam seama ce anume, aşa că m-am dat bătută.
Ploaia a început din senin. Picăturile de ploaie îmi dezmierdau uşor obrajii fiind ca nişte lacrimi dulci, mult mai dulci decât cele obişnuite. Dorinţa de a rămâne uscată mi-a năvălit în minte. Se pare că Aaron gândea acelaşi lucru. M-a ajutat să mă ridic şi am pornit spre maşina sa care era foarte aproape. Totuşi el nu mi-a dat drumul la mână până nu am ajuns la destinaţie. Mi-a deschis portiera ca un adevărat domn. Ce mi se întâmpla? Nu mă puteam îndrăgosti de el, dar zâmbetul acela angelic îmi trezea sentimente profunde doar când îl priveam.
I-am spus unde stau şi maşina a luat-o din loc. Se pare că o furtună se dezlantuia. Îmi era teamă de fulgere şi tunete, dar nu aveam ce face. Nu le puteam opri.
În doar câteva minute ne aflam în faţa casei. Am deschis uşa şi am intrat, poftindu-l pe Aaron înăuntru. Afară turna cu găleata; cu o intensitate mai mare de această dată. Nu-l puteam lăsa să plece pe o vreme ca asta. În niciun caz!
L-am văzut pe Ai care stătea în faţa televizorului pe jumătate adormit. Când m-a zărit stând acolo a zâmbit, probabil îşi făcuse o tonă de griji.
S-a apropiat de mine şi m-a luat în braţe.
- Ei, mademoiselle! Sunt iertat acum?
Nu i-am răspuns. Adevărul era că nu prea ştiam ce să spun, mai ales după acele sentimente stranii pe care le simţeam pentru roşcat. Ai nu ştia ce se întâmplă cu mine, presupun, dar când Aaron şi-a făcut apariţia a rămas împietrit.
Mi-am cerut scuze şi am plecat din cameră, lăsându-i singuri. Sper că nu se va isca un scandal.