Pain and Pleasure [yaoi, +18] DeDal N. & Midnight Mistery

[DeDal N.]

Sate sae sateee. Daca tot va doriti next-ul atat de mult, m-am gandit sa vin cu el. Totusi, asta nu inseamna ca o presez pe partenera mea sa il puna cat mai repede posibil. Pur si simplu m-a lovit ceva azi-noapte si m-am gandit ca nah, de ce nu cand poti sa da. Tin sa mentionez ca de data asta am pus diacritice si space dupa linia de dialog. Si inca ceva, va provoc sa va dati seama pe cine seamana Aaron. Enjoy.

Capitolul 3: O scurtă nebunie

Oare era părul lui roşcat care îi acoperea neglijent ochii verzi ce străluceau ca smaraldele în lumina candelabrelor uriaşe? Sau poate zâmbetul ştrengăresc de copil năzdravan? Orice ar fi fost, cu sau fără voia mea nu puteam să îmi iau privirea de la acea persoană de pe scenă. Aveam un sentiment de deja-vu, ştiam că aici ar fi trebuit să ne întâlnim de mult timp, dar până în acest moment uitasem complet. Eram conştient de privirea Saphirei ce mă urmărea constant dar nu îndrăzneam să mă intorc.

Băiatul se mişcă periculos de mult pe acel scaun mic pe care stătea. Îşi arunca mâinile în aer şi lovea clapele cu scârbă, ba chiar rostea cuvinte scuipate la adresa spectatorilor. Dintr-o dată roşcatul îşi întoarse capul şi îşi aruncă ochii prin sală, făcând să mi se ridice părul de pe ceafă. Avea o privire leneşă ce te prindea în moliciunea ei de îndată ce o zăreai. Apoi, fiind mulţumit de ceva anume, băiatul zâmbi prosteşte şi îşi termină numărul în aplauzele nebune ale spectatorilor.
Un fior îmi străbătu corpul şi urnit de un sentiment necunoscut, m-am ridicat de la masă, hotărât fiind să vorbesc cu respectivul artist. Aşa că am luat-o la fugă pe scări, împingând oamenii la o parte, dorind doar să ajung în culise cât mai repede cu putinţă.

Mă privea greoi, având capul puţin înclinat într-o parte, fără nici o expresie pe chip. Îşi ridică sprâncenele în semn de uimire şi în următoarea secundă îmi minte îmi apăru o întrebare prostească pe care nu ezitai să i-o pun.
- Cine eÅŸti?
Băiatul îşi îndreptă capul, pe buze fluturându-i pentru o secundă acelaşi surâs. Cu o voce obosită îmi răspunse.
- Hm, asta e o întrebare bună.
Făcu o pauză apoi continuă.
-Şi eu aş vrea să ştiu.

Auzeam vocea Saphirei ce mă striga îngrijorată dar în minte îmi rămase chipul rebel al acelei persoane. Cine era? Semăna cu un robot programat să facă aceleaşi gesturi şi să vorbească în acelaşi mod. Dar nu asta era comparaţia bună. Era altceva, ceva ce îmi scăpa. Dintr-o dată mi-am adus aminte că peste două seri va ţine un alt concert, tot aici. Mulţumit, mi-am promis să rezolv acest mister care îmi macină gândurile.
- Ai, dragul meu, ce s-a întâmplat? De ce ai plecat aşa?
- Iartă-mă draga mea, a trebuit să folosesc toaleta neapărat. Nu mai era cu putinţă să mă mai ţin nici o secundă.
Această clipi surprinsă de răspuns, apoi mă luă de braţ. În timp ce coboram scările, am intrebat-o zâmbind într-un mod prostesc.
- Şi ce vrei să facem acum? Doar nu mergem la culcare nu?
Pe chip îi apăru un zâmbet ce îngheţă în momentul în care am răspuns în locul ei.
- Hai să o facem, am sugerat eu, neţinând cont de sentimentele ei.
- Ai! rosti aceasta roşie la faţă. Ce vrei să spui?
- Exact ce ai înţeles. Dar, cred că nu mai aştept până ajungem acasă.
- Dar suntem în mijlocul străzii...
- Poate, dar avem maşină.

În timp ce hainele zburau prin maşină, încercam să îmi dau seama pe cine aveam în faţa mea. Era Saphira, mult prea iubita mea soţie. În nici un caz altcineva. Având acest gând în minte, ajutat fiind de ea, am pătruns-o încet, făcând-o să geamă de plăcere. Mişcându-se odată cu mine, amândoi aveam parte de o plăcere nebună. Simţeam cum maşina se mişca cu putere sub greutatea noastră şi îmi imaginam oameni adunându-se în jurul ei şi discutând motivul pentru care asta ar fi posibil. Mi-am îndreptat privirea către Saphira şi în acea clipă un chip palid cu păr roşu îmi apăru în faţă. Am ţipat îngrozit, mai rău decât o fată, făcând-o pe ea să dea cu capul de scaun cu putere.