30-01-2011, 06:35 PM
Snowweh, ultimate wulf şi DeDal N., mulţumesc pentru comentarii >:D<
În acest capitol am încercat să clarific anumite lucruri. Este cam simplu, dar sper să vă placă.
Note : La sfârşit sunt cuvintele lui Christopher.
Capitolul 4 – Întâlnirea
Chloe înainta uşor printre pietrele felurite ale parcului ştiind că va afla multe lucruri despre ceea ce se întâmplase. Câţiva copaci acoperiţi de zăpadă dădeau locului un aspect de poveste, iar pârâul rece punea în evidenţă autenticitatea parcului. Câteva bănci care fuseseră acum mult timp galbene se înşirau pe aleea primitoare. Chloe o văzuse pe Lara şi îi zâmbi uşor. Nu ştia ce trebuia să facă sau să spună, aşa că atunci când se află faţă în faţă cu ea se opri şi o privi.
- Chloe, începu Lara, te simţi bine ? întrebă ridicându-şi spâncenele şi aşteptând un răspuns.
În loc să spună cel mai scurt şi simplu cuvânt, Chloe dădu din cap afirmativ, nefiind foarte sigură de ceea ce-i dăduse de înţeles prietenei sale.
- Ce bine! declară Lara cu voce tare şi sări la gâtul prietenei sale. Chiar m-ai speriat când ai primit acea scrisoare şi nu mi-ai răspuns la telefon, am crezut că ţi s-a întâmplat ceva...
- Scrisoare ? o întrerupse Chloe mirată. Ce scrisoare ?
- Ştii tu, replică Lara aproape în şoaptă, acea ameninţare în versuri. Mi-ai spus că nu trebuie să fac un caz din asta, dar părea serios.
Chloe se aşeză pe bancă şi privi cerul. Era senin şi nu-i plăcea asta. Ea adora să urmărească norii, să simtă vântul care îi mângâie faţa şi să meargă departe de tot şi de toate. Acum îşi amintea din nou detalii importante şi amnezia temporară avea sens. Chiar primise o scrisoare în versuri semnată de un tip numit Christopher Selph. Nu cunoştea pe nimeni cu acest nume şi a crezut că este doar o glumă nesărată, dar ceva înăuntrul ei o contrazicea, o parte din ea ştia că ceva avea să se întâmple.
I-a spus Larei despre asta şi în noaptea trecută găsise nişte fotografii vechi. Se emoţionase deşi nu-i plăceau fotografiile. Nu înţelegea de ce oamenii trebuie să zâmbească în ele când defapt nu erau cu adevărat fericiţi. Oamenii nu sunt niciodată fericiţi, dar asta nu era un secret pentru ea. Băuse prea mult în faţa acelei poze cu mama ei. Nu era un obicei, era chiar prima dată când se îmbătase. Din cauza asta nu vroia să-i spună Larei. Deşi fata era doar cu douăzeci de zile mai mare decât ea, îşi luase rolul de părinte iubitor care se îngrijorează de fiecare dată când copilul întârzie acasă.
- Cum se mai simte Sophie ? întrebă Chloe spărgând tăcerea.
- Nu prea bine. Tata are nişte probleme cu afacerea şi mama nu mai este plecată în vacanţă, stă mult acasă şi are grijă toată ziua de Soph. Nu ştiu ce a apucat-o, mi se pare cam târziu pentru instincte materne după ce a lipsit din cea mai mare parte a vieţii copilului ei, spuse Lara.
- Nu fi aşa de rea cu ea, poate chiar încearcă să se schimbe. În plus, asta înseamnă că vei avea mai mult timp pe care să ţi-l petreci cu mine! afirmă Chloe luându-o de mână pe prietena ei şi plimbându-se prin parc.
Se simţea mult mai bine acum. Nu ştia ce va urma, dar asta nici nu mai conta pentru că era pregătită să facă faţă oricăror situaţii neprevăzute.
Tu nu ştii cum este să priveşti o persoană în fiecare zi, să o urmăreşti, să simţi fericirea, extazul, dezamăgirea sau surpriza în ochii ei. Să aştepţi ore întregi doar pentru a o admira un minut, să o vezi cu ochii minţii chiar şi atunci când nu este în preajmă şi să tânjeşti după o simplă atingere toată viaţa ta. Nu ai dreptul să mă judeci. Orice ai spune, am iubit-o. Am iubit-o chiar şi atunci când am rănit-o.
Ştii senzaţia aceea pe care o ai când descoperi o melodie nouă care-ţi place şi o asculţi ore întregi pentru că îţi aminteşte de cineva ? Cunoşti emoţia şi extazul pe care le-ai simţit la primul sărut ? Ori fiorii de plăcere de la prima atingere ?
Eu nu le-am cunoscut. Şi tot ce am făcut a fost pentru a o face să se simtă la fel de mizerabil ca şi mine. Ştiu că nu vei înţelege niciodată felul în care m-am simţit, dar a trebuit să o fac să sufere.
Şi scrisoarea a fost doar începutul.
În acest capitol am încercat să clarific anumite lucruri. Este cam simplu, dar sper să vă placă.
Note : La sfârşit sunt cuvintele lui Christopher.
Capitolul 4 – Întâlnirea
Chloe înainta uşor printre pietrele felurite ale parcului ştiind că va afla multe lucruri despre ceea ce se întâmplase. Câţiva copaci acoperiţi de zăpadă dădeau locului un aspect de poveste, iar pârâul rece punea în evidenţă autenticitatea parcului. Câteva bănci care fuseseră acum mult timp galbene se înşirau pe aleea primitoare. Chloe o văzuse pe Lara şi îi zâmbi uşor. Nu ştia ce trebuia să facă sau să spună, aşa că atunci când se află faţă în faţă cu ea se opri şi o privi.
- Chloe, începu Lara, te simţi bine ? întrebă ridicându-şi spâncenele şi aşteptând un răspuns.
În loc să spună cel mai scurt şi simplu cuvânt, Chloe dădu din cap afirmativ, nefiind foarte sigură de ceea ce-i dăduse de înţeles prietenei sale.
- Ce bine! declară Lara cu voce tare şi sări la gâtul prietenei sale. Chiar m-ai speriat când ai primit acea scrisoare şi nu mi-ai răspuns la telefon, am crezut că ţi s-a întâmplat ceva...
- Scrisoare ? o întrerupse Chloe mirată. Ce scrisoare ?
- Ştii tu, replică Lara aproape în şoaptă, acea ameninţare în versuri. Mi-ai spus că nu trebuie să fac un caz din asta, dar părea serios.
Chloe se aşeză pe bancă şi privi cerul. Era senin şi nu-i plăcea asta. Ea adora să urmărească norii, să simtă vântul care îi mângâie faţa şi să meargă departe de tot şi de toate. Acum îşi amintea din nou detalii importante şi amnezia temporară avea sens. Chiar primise o scrisoare în versuri semnată de un tip numit Christopher Selph. Nu cunoştea pe nimeni cu acest nume şi a crezut că este doar o glumă nesărată, dar ceva înăuntrul ei o contrazicea, o parte din ea ştia că ceva avea să se întâmple.
I-a spus Larei despre asta şi în noaptea trecută găsise nişte fotografii vechi. Se emoţionase deşi nu-i plăceau fotografiile. Nu înţelegea de ce oamenii trebuie să zâmbească în ele când defapt nu erau cu adevărat fericiţi. Oamenii nu sunt niciodată fericiţi, dar asta nu era un secret pentru ea. Băuse prea mult în faţa acelei poze cu mama ei. Nu era un obicei, era chiar prima dată când se îmbătase. Din cauza asta nu vroia să-i spună Larei. Deşi fata era doar cu douăzeci de zile mai mare decât ea, îşi luase rolul de părinte iubitor care se îngrijorează de fiecare dată când copilul întârzie acasă.
- Cum se mai simte Sophie ? întrebă Chloe spărgând tăcerea.
- Nu prea bine. Tata are nişte probleme cu afacerea şi mama nu mai este plecată în vacanţă, stă mult acasă şi are grijă toată ziua de Soph. Nu ştiu ce a apucat-o, mi se pare cam târziu pentru instincte materne după ce a lipsit din cea mai mare parte a vieţii copilului ei, spuse Lara.
- Nu fi aşa de rea cu ea, poate chiar încearcă să se schimbe. În plus, asta înseamnă că vei avea mai mult timp pe care să ţi-l petreci cu mine! afirmă Chloe luându-o de mână pe prietena ei şi plimbându-se prin parc.
Se simţea mult mai bine acum. Nu ştia ce va urma, dar asta nici nu mai conta pentru că era pregătită să facă faţă oricăror situaţii neprevăzute.
***
Tu nu ştii cum este să priveşti o persoană în fiecare zi, să o urmăreşti, să simţi fericirea, extazul, dezamăgirea sau surpriza în ochii ei. Să aştepţi ore întregi doar pentru a o admira un minut, să o vezi cu ochii minţii chiar şi atunci când nu este în preajmă şi să tânjeşti după o simplă atingere toată viaţa ta. Nu ai dreptul să mă judeci. Orice ai spune, am iubit-o. Am iubit-o chiar şi atunci când am rănit-o.
Ştii senzaţia aceea pe care o ai când descoperi o melodie nouă care-ţi place şi o asculţi ore întregi pentru că îţi aminteşte de cineva ? Cunoşti emoţia şi extazul pe care le-ai simţit la primul sărut ? Ori fiorii de plăcere de la prima atingere ?
Eu nu le-am cunoscut. Şi tot ce am făcut a fost pentru a o face să se simtă la fel de mizerabil ca şi mine. Ştiu că nu vei înţelege niciodată felul în care m-am simţit, dar a trebuit să o fac să sufere.
Şi scrisoarea a fost doar începutul.
![[Imagine: 73m8sj.png]](http://i52.tinypic.com/73m8sj.png)