Ce a fost...nu va mai fi !

[Moon princess]

Multumesc din suflet tuturor de comuri :*:*:*
Iata ca am venit cu un nou capitol :x lectura placuta! :*



Capitolul 3 - O zi memorabila.



Privesc lenesa pe geamul curat al masinii catre natura intunecata de noapte. E atat de linistitoare privelistea, ca as ramane pe veci aici s-o privesc duios.
Copacii, muntii umbriti de mareata luna, stelele-i fiind slujnici credincioase, toate ma indeamna sa le arat supunere.
Licuricii isi fac de cap zburand haotic de colo-colo stralucind precum felinarele, luminad calea drumetilor rataciti catre un adapost calduros.
Vantul sta, nu bate. I s-au inmuiat narile privind natura aceasta frumoasa, adormita, ca nici nu vrea sa sufle de teama sa n-o trezeasca.
E atat de frumos acest loc...nici nu stiu cum de n-am observat asta pana acum, cu toate ca am trecut de nenumerate ori pe aici.
Gandurile ma duc intr-o lume sacra, a infinitului, ce parca a oprit timpul in loc. M-am imbatat cu aceasta priveliste nemaivazuta, cu aceste stari, cu aceasta traire in suflet, alinandu-l. E o placere sa o tot privesc. Ma face sa-mi doresc a-mi construi o micuta cabana in inima padurii unde sa-mi petrec timpul liber, sa ma fac sora cu acest loc dumnezeiesc. Ah, ce vis frumos!
Ma simt sarutata pe obraz de cineva ce, dupa cate se pare incearca sa ma trezeasca. Se pare ca a reusit. Deschid ochii usor si privesc ametita in jur, dezmeticindu-ma. O, se pare ca am ajuns! Se pare ca am adormit in timp ce admiram peisajul.
Ma uit la Itaci ce-mi zambeste luandu-ma de mana, intelegandu-i intentia. Ii zambesc si-l strang de mana.
< O, Itaci, sarutul tau ma comvins ca tu inca mai tii la mine! Nici nu stii cat ma bucur, cat am asteptat pasul acesta sa-l faci! Niciodata n-am avut curajul sa-ti spun cat de mult te iubesc si cat te doresc. Dar acum nu mai este nevoie sa-mi fac griji pentru acest lucru. Mi-ai arata ca ma vrei, iar eu nu voi indrazni sa te refuz!>
Ma trage de mana spre restaurantul micut aflat pe lacul Rosu din fata noastra. Imi pot da seama dupa mers cat de fericit e, si ma tine strans de mana de parca n-ar vrea sa-l parasesc.
Nici nu mi-am dat seama cand am intrat in restaurant, fiind adancita in micile-mi ganduri. Dar are grija sa ma dezmeticeasca imperialul alb ce domneste in restaurant.
Privesc cu placere in jurul meu observand trandafirii asezati cu multa grija in vase fragile ce arata precum cristalul, pe fetele-i albe de masa ce dau un aer mirific salonului. Ne alegem o masa langa geamurilea imense cu vedere spre padure si munti, si ne asezam pe scaunele moi ce parca sunt facute din puf, dupa care comandam ceva de baut.
Ma uit din nou pe geam spre muntii imensi, cazand din nou in bezna adanca a viselor cu ochii deschisi.
E o seara frumoasa, chiar daca sunt obosita dupa concertul ce l-am sustinut. De fapt, oboseala parca a disparut, si-a fugit in nesfarsitele nisipuri ale Arabiei.
Stau si ma uit la mareata luna, ce straluceste pe cer impreuna cu alte impreuna cu alte mici sclipiri de pe cer numite stele, si ma gandesc departe.
Insa, cineva are grija sa ma trezeasca la realitate. Bineinteles, nu poate fi nimeni altul decat Itachi, ce ma priveste nedumerit.
- Mmmm...ma scuzi, Itachi, ai spus ceva? Imi pare rau, dar n-am fost atenta, sunt un pic distrata in seara asta, incerc eu sa ma scuz.
Acesta incepe sa rada uitandu-se cu dragalasenie la mine, parca intrebandu-ma din priviri la ce ma gandesc. Ii zambesc, dupa care imi indrept privirea spre mifificul luminator al vietilor noastre.
-Ei, bine, ma uit la acesta luna ce parca-mi zambeste, ce sta nemiscata pe bolta cereasca, si seamana cu o scena, care se afla in lumina reflectoarelor, adica a stelelor.
Ea imi aduce aminte de ...mine. Aceasta lumineaza intreaga noapte, scotandu-ne din bezna intunericului in care ne aflam.
Acesta se uita amuzat dar totusi serios la mine, si la modul in care gandesc. Dupa privirea sa imi pot da seama ca e fascinat de vorbele mele, si asteapta sa continui.
- Eu sunt acea luna de pe cer, si-mi indrept ochii catre ea, ce va lumineaza voua vietile zbuciumate. Parca, as fi ...printesa ei!
- Dar esti o printesa, Sakura! Dar bineinteles nu pe luna ci pe scena. La auzul acestor cuvinte nu ma pot abtine si incep sa rad cu pofta.
- Mersi, Itachi. Esti un dragut! ii spun zambind duios. Of, imi pare rau, in loc sa te intreb ce-ai mai facut in tot acest timp cat nu ne-am vazut, eu am inceput sa-ti vorbesc despre obositoarea mea viata de vedeta. Asa ca, te intreb: Ce-ai mai facut? Cum o mai duci acum?

Am stat si-am vorbit despre numeroase subiecte, unele interesante, altele mai putin.
Am depanat multe amintiri ce le-am dat uitarii, amintiri pierdute, dureroase, ingropate in adancul inimii, altele chiar fiind foarte amuzante. Nu cred ca vreau sa le dau uitarii din nou. Le voi pastra in inima si mintea mea toata viata!
Mi-a povestit ce-a facut el de cand ne-am despartit, ce gogoase i-a mai facut matusii sale enervante, si altele. Glumet ca intotdeauna!
- Dar, Sasuke? Sasuke, ce mai face? Cu ce se ocupa acum?
Se pare ca Sasuke a facut multe de cand nu ne-am mai vazut. Nu pot sa cred ca a ajuns patron la unul din cele mai mari companii de arhitectura din lume! Chiar si-a facut un nume in aceasta lume obosita, fara de viata. Iar ei doi sa fie asociati, imi e chiar imposibil sa cred acest lucru. De cand ii stiu, ei se certa tot timpul din nimicuri, iar acum sunt asociati? Ma rog, poate s-au schimbat in lipsa mea.
Noaptea trece pe nesimtite mai ales ca am asa un partener de discutii, de aceea, trebuie
sa ma duc acasa, deoarece oboseala incepe, in sfarsit, sa-si faca simtita prezenta.
Politicos ca de obicei, ma conduce acasa, unde ma bag direct in patul meu caldut, in care nici nu-mi dau seama cand adorm.
Incet, incet, soarele se inalta mandru ce cerul ce incepe sa se insenineze, ce patrunde prin fereastra, si incepe sa-mi deranjeze ochii obositi. Ma ridic somnoroasa din pat indreptandu-ma catre baie, unde fac un dus energizant. Ma intorc in camera si ma uit pe calendar sa vad daca am ceva programat pe azi. < Uf, am uitat ca am primit zi libera!> Si rasuflu usurata, totusi amintindu-mi de un eveniment trist, ce mi-a marcat intreaga viata, si-mi creeaza multe greutati si suparari. E vorba despre moartea parintilor mei dragi, ce inca nu pot sa cred ca i-am pierdut pentru totdeauna. O lacrima imi strapunge fata ce, adineauri a fost fericita. Imi vine sa plang si sa urlu uneori de durere. Ochii imi sunt tot timpul plini de lacrimi cand ma gandesc la ei. Cate o data, stau si privesc clipele frumoase din viata noastra de familie ce sunt asternute sub forma de fotografii.
De fiecare data plang, fie de fericire, fie de tristete. Durerea din suflet nu-mi da pace, nu ma lasa sa traiesc. Si acum ma gandesc ca daca n-as fi fost eu, ei n-ar fi morti cum.
Imi sterg lacrima de pe obraz, si-mi spun ca trebuie sa fiu puternica, pentru ca asta vor si parintii mei, ce acum se afla undeva unde le este sigur bine.
Ma duc si ma schimb intr-un costum negru, compus dintr-un sacou si-o fusta pana la genunchi. Nu ma machiez pentru a arata respect fata de morti, asa cum cere traditia, iar parul mi-l prind coc la spate.
Astazi se implinesc sase ani de cand ei nu mai sunt printre noi. Ma bucur ca in acele momente grele bunicii mi-au fost alaturi, de asemenea Itachi si Sasuke impreuna cu familia lor. Pe atunci eram impreuna. Dupa un timp de la tragedie, fiecare a luat-o pe calea pe care si-a ales-o. Eu am inceput sa cant, dupa dorinta parintilor mei. Tot timpul si-au dorit ca fiica lor sa intre in lumea muzicii. A fost dorinta lor.
Merg incet pe trotuar indreptandu-ma spre o florarie. < Macar un buchet de crizanteme! Atat pot face si eu. > Sunt florile preferate ale mamei, sigur ii vor placea.
Intru in cimitir sfioasa, cu o durere imensa in piept. Un nod mi s-a pus in gat atunci cand am observat ca cineva sta in fata mormintelor alor mei. Totusi, nu are cine sa vina la ei, in afara de mine. Poate doar o cunostinta pe care eu n-o cunosc, sau poate a gresit cineva mormantul. Dar imi pare cunoscuta persoana, de aceea ma indrept usor catre strain si observ ca a adus si un buchet de flori. Foarte dragut din partea sa, dar cine poate fi? Seamana atat de mult cu cineva, dar nu, cred ca e imginatia mea bogata. Ma apropii de necunoscut, totusi mentinand o oarecare distanta intre noi, si-l intreb:
- Ma scuzati ca va deranjez dar, imi cunosteti parintii?
Doi ochi tristi, batuti de bretonu-i in vant se abat catre ai mei. Ma uit la el, mi-e cunoscut. L-am mai vazut, dar nu stiu de unde sa-l iau.
-Sakura Haruno? se aude o voce calma, cu o oarecare speranta in glas, dinspre baiat.


asta a fost capitolul...sper ca va placut :*:* :x