ÃŽnainte de mine am fost eu

[ultimate wulf]

.

ÃŽnainte de mine am fost eu



Prima Parte



Antoinette Larson . Alexander Herras . Canaan

Capitolul I: Zeii


Atunci când eram întrebată ce vreau să mă fac când voi fi mare răspundeam cu sclipire în ochi și claritate în glas că vreau să fiu artistă. De amorul artei am făcut sacrificii și curând pasiunea mea avea să ajungă muncă și în cele din urmă obsesie.

Am început de jos în ciuda averii familiei. Mi-am folosit o mică sumă din ceea ce mama spunea în repetate rânduri „să foloseşti cu înţelepciune” şi mi-am cumpărat un apartament în New York la intersecția dintre 3rd Ave și E 95st la etajul trei deasupra pizzeriei lui Zesty. Nu era extraordinar localul, dar în miezul nopți salva vieți. Nu făceau doar pizza ci și prânzuri consistente care nu se bazau doar pe bucătăria italiană. De cele mai multe ori îmi aduceau surplus de porumb pe care îl modelam sub diferite aspecte pe blatul și în sosul picant al pizzei mele. Cele mai multe afaceri deschise în zona mea aparțineau fie italienilor fie japonezilor. La o stradă distanță era Isohama Japanese unde sushiul nu mă încânta dar era un local drăguț în care să-ți petreci diminețile plictisitoare iar câțiva pași mai încolo exista Tomoko Shima Hair Salon. Nu era o bucurie imensă să trăiești în New York în special când monotonia își făcea simțită prezența. Îmi decorasem apartamentul singură și după ce am reușit să sparg zidul dintre dormitor mic și sufragerie și mai mică am creeat un spațiu de șase pe șase perfect pentru mine. Un pat, un televizor, un birou și un laptop și deja camera era mai mult decât încărcată. Am instalat și niște rafturi pe unul dintre pereți pe care le-am umplut cu diferite statuiete, fotografii și cutii de bijuterii de diferite forme și mărimi. Bucătăria, pe de altă parte, nu mai exista. Nu găteam, așa că am considerat-o ca fiind pierdere de spațiu. Am transformat-o în schimb într-o cameră de lucru. Am pictat pereții în diferite moduri; în timp ce pe un perete se găsea o înfățișare a îngerilor lui Sandro Botticelli, pe peretele de lângă se găsea pur și simplu vopsea aruncată din găleată. Am agățat de tavan machete ale unor avioane, ale unor baloane cu aer cald și am modelat din lut câteva mii de păsări de doi centimetri care acopereau tavanul cu sute de combinații de diferite culori.

Ca să scap din rutină obișnuiam să mă întorc acasă, în Averon, unde eram o prințesă...la propriu. Insula Averon era o micuță bucată de pământ de dimensiuni reduse aflată la jumătatea distranței dintre Africa și Antarctica unde mama se căsătorise cu tata din interes, dar el închidea ochii pentru a o vedea pe ea fericită. Ea și-a spus că decât să trăiască o șaptezeci de ani într-un apartament sărăcăcios mai bine tot restul eternității în lux. Eu, Julieen și Louis eram moștenitorii unei averi impresionante din care făcea parte și un castel cu grădini care dădeau impresia că nu se mai termină în care creșteau numai trandafiri albaștri și fructe de Kahara, inexistente pe celelalte continente. Să fii căsătorit cu o rusoaică nu e treabă ușoară, mai ales când pasiunea pentru Siberia, blănuri, gaz, petrol, diamnate și KGB împânzește reședința. Aduse spiritul rusesc cu ea când alese Avelon plus câteva sute de vulpi albe într-un fel de grădină zoologică care îl dispera pe tata atunci când era acasă. De obicei, acesta, pleca câte trei luni în diferite părți ale lumii recuperând diverse „lucruri” să le zicem, apoi revenea acasă pentru câteva săptâmâni timp în care mama nu reușea să îl sugă pe tata de viață atât de mult pe cât acesta o făcea, dar de sânge.

Nu eram niște lipitori leșinate de foame ca vampirii și nici niște îmfumurați precum diavolii. Existam ca niște creaturi blestemate să trăiască în Univers fără posibilitatea de a ajunge în Rai sau în Iad. Preferam să nu ne numin în niciun fel. Era amuzant să trăiești cu mâncare de tipul cartofilor copți cu sare sau al înghețatei cu vișine dar mai satisfăcătoare era o porție bună de carne umană însiropată bine în sânge. Nu ne diferențiam cu nimic de oameni exceptând faptul că trupul ne era veșnic tânăr. Începuturile sunt întotdeauna dificile și asemeni oamenilor sunt entități care vor să învețe și altele care nu vor. Da, entități pare un cuvânt bun pentru a ne descrie.

Un chip perfect, un trup dorit și o minte ageră sunt elementele primordiale pentru crearea unei zeițe. Așa mă vedea Julieen și așa îmi zicea mereu. Aveam părul brunet și lung, mereu ondulat ca al unei păpuși. Obișnuiam să merg cu el la pescuit de morse unde ne distram teribil. Louis pe de altă parte, nu era la fel de comunicativ cu noi. Prefera să își trăiască viața ascunzându-se de noi și de lume și ura ceea ce era din adâncul inimii. Îl vedeam rar, cam la câteva sute de ani preț de câteva zile după care pleca din nou. Încercase nenumărate metode de a-și pune capăt existenței și am încercat să i-o termin chiar eu când am văzut că ajunsese la disperare, dar nimic nu trecea de pielea lui și nici măcar focul sau explozia a două sute de tone de dinamită nu l-a terminat.

O adevărată prințesă are nevoie de desfătare în lucruri scumpe și sclipitoare. Deși nu eram materialistă asemeni mamei, recunosc că din când în când cădeam în capcana luxului. Paris, Londra, Brusel, Tokio, Dubai, Hong Kong, Olanda, Nurnberg, erau doar câteva dintre locurile unde obișnuiam să-mi petrec timpul și să toc banii familiei când aveam momente de rătăcire. Obișnuiam să arunc banii pe distracții masculine, înalte, suple, lucrate, cu mușchi și ochi verzi. A doua zi articolele din ziare sunau în felul următor „Un tânăr în vârstă de douăzeci de ani care lucra ca rental-boy a fost găsit decedat într-o cameră de lux din hotelul...” Obișnuiam să îmi duc victimele în lux unde le ucideam repede și fără durere sau încet și cu țipete, asta depindea de norocul fiecăruia și de starea mea de spirit. Nu obișnuiam să gust din sânge feminin pentru că îl consideram murdar. Totul părea a fi perfect până când nenorocul a făcut să întâlnesc un puști de șaptesprezece ani pe care nu am mai putut să-l ucid.

[Axel .]

Ideea e inspirată. Trebuie să recunosc, prima dată credeam că e o fată bogată şi atât. Apoi că e un vampir sau vârcolac, dar m-ai lămurit întru totul. Nu m-aş fi gândit absolut deloc că ar fi o zeiţă.
Îmi place că primul capitol a fost "introductiv". Să-l numesc aşa? Da, cred că asta e. Şi pot să-ţi spun că aşezi minunat în pagină -asta e obsesia mea *evil eyes*-
Am putut să văd foarte bine locul, prin 'denumirile' strazilor. Pot să admit că îmi place cum descrii. Chiar foarte mult.
Personajele. Revin din nou, personajul principal mă fascinează. Din toate punctele de vedere.
So, îmi pare rău dacă comentariul meu nu a fost pe placul tău, sunt un piculeţ grăbită. Promit ca la următoarele capitole să las un comentariu mai "complex"

[ultimate wulf]

Capitolul II: Întâlnirea

L-am întâlnit într-un bar din Germania. Avea părul până la umeri, ciufulit, iar ochii erau cenușii. L-am urmărit cam jumătate de oră și am așteptat să văd dacă urma să se întâlnească cu cineva. Nici măcar la telefon nu a vorbit ceea ce însemna că este singur. Mi-am luat porcăria de Bloody Marry și m-am mutat la masa lui. Bloody Marry nu era atât de bloody pe cât mă așteptam dar în fața mea acum nu era doar un pahar de sânge ci un bidon întreg, gata să mă mulțumească. M-a privit câteva secunde fără să înțeleagă în ce măsură vreau să-l abordez. L-am privit adânc în ochi și cu un mic gest al degetelor i-am dat o șuviță de păr de pe față la o parte. În momentul în care l-am atins s-a tras înapoi lucru care m-a făcut și pe mine să tresar. Părea că știe ce sunt și părea că mă urăște dar imediat s-a apropiat din nou de masă și am făcut cunoștință:
- Antoinette Vivien Larson.
- Alexander Herras.
Am scos din geantă un plic pe care l-am împins către viitoarea mea cină. În plic erau cinci mii de euro și adresa unui hotel.
- Cred că știi prea bine ce trebuie să faci, l-am atenționat eu.
A aprobat ușor din cap.

Seara, la ora douăzeci și două fix valetul îmi aducea cina cu liftul. Două ciocănituri s-au auzit la ușă, după care clanța a fost apăsată și ușa s-a deschis. Alexander a înaintat încet, temător, închizând ușa în urma lui. Eu îl așteptam pe pat, întinsă pe cearșaful crem de mătase, imbrăcată într-o rochiță roșie vaporoasă. M-am ridicat ușor în capul oaselor și i-am întins mâna ca o invitație la distracția ce avea să urmeze. S-a așezat pe marginea patului așteptând. Mi-am înfășurat mâinile în jurul gâtului lui pătrunzându-l adânc în suflet prin ochii care nu încetau să mă fascineze. A urmat primul sărut al morții. Buzele lui calde parcă transmiteau energie către ale mele făcându-le să vibreze. Rup filmnul și țin să menționez că diferența de căldură dintre corpul meu și cel uman este de doar două grade celsius, iar lepădăturile alea de vampiri folosesc niște ierburi și incantații pentru a-și răci trupurile și pentru a da impresie de superioritate asupra oamenilor. Revenind la Alexander, i-am dat șuvițele de pe față la o parte pentru a-i analiza mai bine chipul. Angelic, nevinovat, răvășitor dar trist. În ochii lui cenușii nu vedeam o sclipire, lucru care făcea în cazul lui ca fericirea să pară un lucru abstract.
- Ce te întristează?
- Nimic, răspunse el sec.
- Tristețea este rana sufletului. Cine te-a făcut nefericit? Spune-mi dragul meu Eros și Tanatos se va ocupa de făptaș.
În acel moment schiță un zâmbet sincer și mă luă în brațe, trântindu-mă pe pat.
- De-ai fi tu Tanatos, nu mi-ar părea rău să mor de mâna ta.
Aveam un sentiment de deja-vu. Îmi dădea din nou senzația că știe cine sau mai de grabă ce sunt. Părea a fi împăcat cu gândul că în câteva secunde ochii lui nu vor mai avea posibilitatea de a vedea lumina zilei din nou.
- Va fi o eclipsă mâine. Sper că te vei uita la ea, îmi șopti el în timp ce începu să îmi sărute gâtul.
Am încercat să îi dau jos tricoul, dar m-a oprit spunând:
- Nu-i nimic din ce ai vrea să vezi.
El într-adevăr era diferit. În majoritatea cazurilor nimeni nu-mi spunea ce să fac sau ce să nu fac și în mod clar nimeni nu mă oprea din a face ce vreau. Puțin călcată pe orgoliu l-am împins pe partea cealaltă a patului, regina fiind cea care domnea acum în încăpere. Am rupt brutal bucata de material care adăpostea sute de răni. A fost un șoc și pentru mine și pot să afirm că a fost un lucru la care nu m-aș fi așteptat niciodată. Mi-am pus mâinile pe pieptul lui ținându-l jos.
- De unde ai rănile? Să nu îndrăznești să mă minți sau să nu îmi răspunzi.
A zâmbit din nou ștrengărește, lucru pe care nu ar fi trebuit să-l facă în momentul ăsta. Deja eram enervată iar el chicotea sub mine. Dacă aș fi presat un pic mai mult pe pieptul lui cavitatea toracică s-ar fi sfărâmat instantaneu sub presiunea exercitată de mâinile mele.
- Nu mai râde, i-am tăiat-o eu înfigându-mi unghiile în carnea lui. Pe lângă ce ai tu pe corp nu te vor mai deranja încă zece zgârieturi. În momentul în care mi-am scos unghiile din el sângele a început să-și facă apariția către suprafața pielii. Mi-am plimbat degetul arătător pe buza inferioară apoi, ca într-un gest de lașitate am tras cearșaful de sub noi și l-am învelit. L-am ținut în brațe până în zori și i-am vegheat somnul. Oare nu îi era destinat să moară încă? Dumnezeu nu îl vroia sub aripa sa?
S-a trezit târziu. Părea obosit ca și cum ar fi muncit în mină o zi întragă.
- Èši-e foame?
- Ai cafea?
Am aprobat din cap. Camera noastră era la etajul opt, loc de unde puteam vedea tot Berlinul. Sunetul traficului îl asimilam în imaginația mea cu bătăile unei inimi. Ziua excesiv de multe iar noaptea aproape într-o stare de moarte. Am ieșit pe balcon și am așteptat-o pe mica prințesă somnoroasă să își facă apariția. Se repezi către ibric și scoase din buzunarul pantalonilor un pachet de țigări. Restul corpului îi era gol după ce din tricoul lui făcusem franșuri.
- De ce nu ai luat papuci? L-am întrebat grijulie ca o mamă.
- Dar tu? Îmi zâmbi el la fel de enervant ca aseară.
- Eu nu răcesc, am afirmat cu mâinile încrucișate la piept.
Ar fi vrut să spună ceva dar sunt sigură că ar fi fost o prostie care m-ar fi enervat așa că a ales să tacă. M-am dus înapoi în cameră și am luat dintr-un dulap o pereche de papuci albi pe care i-am adus maiestății sale pe balcon.
- Am datorii la cineva, spuse el.
- De obicei când cineva e drguț cu tine se spune mersi.
- Nu, nu asta...adică mersi. Eu ziceam de răni. Am niște datorii la cineva și îi place să își ia înapoi banii prin propriile lui satisfacții și fantezii.
Mă regăseam atât de mult în ceea ce zise el. Și mie îmi plăcea să chinui oameni și să îi aud zbierând de durere.
- După ce mi-ai dat tu banii aceia m-am dus la el să-i dau înapoi datoria, dar a zis că nu este suficient așa că și-a satisfăcut poftele cu mine. Te rog să nu mă mai întrebi altceva.
- Alexander, la cât ziceai că este eclipsa?
- În jur de ora patru și ceva.
- Am puțină treabă dar mă întorc până atunci. O să-ți aduc și un tricou nou.
Văzusem în mintea lui locul unde se afla individul, cum arăta și ce îi făcuse. Mai văzusem și faptul că Alexander avea o soră mică și foarte bolnavă ș pentru ea se împrumutase de bani. În asemenea momente el era un înger iar eu eram o nenorocită care se desfătă în plăceri. La un depozit de la periferie l-am găsit pe cel care îi rănise corpul dar și psihicul lui Alexander și l-am ucis; i-am smuls capul. Deși îmi era foame nu m-am înfructat din trupul acelui nenorocit. Înainte de a mă întoarce la hotel am dat o fugă printr-un magazin și am ales un tricou negru pe care scria „This is my space. Cross it and you’ll die.” Suna ca și cum ar fi fost spus de mine. Alexander mă aștepta în același loc în care îl lăsase și am realizat că nici nu lipsisem mult. Eclipsa începea și „dac-ai cinsti pe fiecare după merit, cine ar mai scăpa de bici?” – William Shakespear

[Axel .]

Admir faptul că scrii aşa de repede un capitol -eu pentru prolog şi primul capitol am stat 2 sau 3 zile.
Greşeli- aproape inexistente. Deci n-o să le mai enumăr (te rog nu te supăra). Mi-a plăcut că n-ai alergat cu naraţiunea şi am înţeles ce s-a întâmplat. Pot să spun că Louis este foooarte drăguţ, chiar dacă a fost bătut. Mă bucur că tipa l-a ajutat -adică l-a omorât pe 'diotu care a profitat de minunatul prieten al fetei.
So, aÅŸtept nextul.

[ultimate wulf]

Capitolul III: Louis

„Întreg ținutul a fost speriat de un nor negru ca un balaur. Oamenii fugea către casele lor, iar regele, pentru prima dată temător se ascundea în castelul lui. Din înaltul cerurilor coborî o vrăjitoare amețitor de frumoasă a cărei vorbă te îmbăta pe loc ca un vin vechi și gustos. Aceasta aduse blestemul a o mie de ani de întuneric asupra regatului fără niciun motiv. Declară război. Război care oricum era câștigat de ea. Toți aveau să i se supună iar regele avea să renunțte la coroană, astfel vrăjitoarea domnea atât în lumea demonilor cât și pe pământ. Când regele îngenunchie în fața ei și îi întinse coroana, un bărbat cu pelerină și cu capul acoperit de un văl întrerupse ceremonia. Era un om simplu, fără puteri, dar care credea cu toată inima, cu tot spiritul și cu toată tăria în regatul lui. Își dorea pentru copii să fie liberi așa cum fusese și el și să poată trăi în fiecare zi bucurându-se de soare. Scoase sabia și înaintă către vrăjitoare fără să-i pese de consecințe. Alese să își dea viața fără nici cea mai mică ezitare. Dorea libertatea. În momentul în care sabia străpunse corpul vrăjitoarei, bărbatul se miră de izbânda lui cea mult prea ușoară. Vrăjitoarea se așeză pe tron, sângerând și spuse că știa că cineva va veni să o oprească și că o va ucide. Bărbatul eliberă regatul de blestemul vrăjitoarei, dar eliberă și vrăjitoarea de blestem. Cuvintele de mulțumire ale vrăjitoarei fură ultimele pe care le auziră cei din sala tronului după care aceasta se transformă în cenușă. Acea sabie care o ucise se afla și acum ascunsă undeva prin lume și mulți sunt cei care o caută pentru a provoca rău. Se mai spune despre sabia făurită din suflarea îngerilor că nu poate fi folosită de ființe magice, ci doar de oameni.”

Asta era povestea pe care tata mi-o repeta la fiecare „Aniversare a Luminii”. Mă prefăceam indiferentă în fața tatei, dar în mine zăcea un sentiment de teamă, pentru că de-a lungul vieții mi-am făcut mulți dușmani și nu doar eu ci toată familia mea, în special cel mai pașnic dintre noi, Julieen. Louis, pe de altă parte aștepta cu nerăbdare să fie descoperită sabia pentru a-și pune capăt vieții. Poate că ar trebui să iau o pauză de la mine și să vă povestesc de dorințele suicidale ale lui Louis. În anul 84 înainte de Hristos s-a îndrăgostit. Până atunci el conducea războaie contra vampirilor, ucidea fără milă și sfârteca tot ce apuca, dar inimia lui s-a topit brusc când a cunoscut o ființă umană. Era a treia noapte din an, iar zeii, demonii și vampirii au decis să lase armele jos pentru o clipă și să organizeze „Balul Vânătoarei” în cinstea zeiței Diana care fusese creată dintr-un zeu și un demon. Legenda ei era singura legătură care ne făcea să ne aducem aminte că ne înrudim cu acele bestii. În pădurile Italiei erau zeci de creaturi înfometate care au distrus sat după sat și au luat viață după viață, dar Louis a avut nenorocul să se îndrăgostească mai întâi de fizicul apoi de psihicul uneia dintre servitoarele împăratului Caesar. Pe lângă faptul că și Caesar a fost la un milimetru de moarte, asta nu mai contează. A fost bine o perioadă. Cornelia era orfană și a acceptat rapid statutul pe care i l-a dat Louis. A devenit una dintre cele mai importate figuri umane în societatea noastră și a câștigat, spre surprinderea tuturor, simpatia zeilor și a demonilor. Într-o zi Louis a plecat la un nou război ... mai mult un fel de joacă între animale: se sfâșie un pic și pleacă acasă cu codița între picioare. Cum spuneam, acesta a plecat la o mică bătaie iar Cornelia a fost ucisă de un vampir. Când Louis s-a întors a fost prea târziu să mai poată face ceva. Cornelia nu avea să accepte imortalitatea decât după ce ar fi dat naștere unui copil. Când a fost ucisă ea era însărcinată. Louis s-a învinovățit tot restul vieții lui pentru moartea ei și a devenit aproape uman în ceea ce privește sentimentele. Nu a putut găsi o înlocuitoare pentru Cornelia, dar mai degrabă nu a vrut. Demonii și zeii au plecat în căutarea vampirului și au numit scurta lor prietenie „Aliantum Perpetuum” - un fel de act făcut la un notar în care se specifica o alință și o bună înțelegere pe perioada în care ucigașul va fi căutat, găsit și ucis. Când l-au prins a spus că a ucis-o din amuzament după ce a violat-o și a văzut cât de amuzantă era atunci când implora. Cel care i-a pus capăt Corneliei i-au fost arse bucățile după ce Louis l-a mutilat, sfârtecat și practic rupt cu o ură inimaginabilă. Un asemenea șcenariu a îngrozit auditorul care a rămas mut de frică. Nimeni nu și-ar fi imaginat că o creatură care vânează de distracție, se bate de dragul amintirilor și iubește aproape cu inimă umană ar fi putut să arate o astfel de față.

În 1804, Louis a întâlnit o ducesă, cu care am crezut că ar putea să aibă un viitor. Începuse să dea semne că își mai revine, dar a ucis-o rupându-i capul la scurt timp după ce își anunțaseră logodna. Mai târziu mi-a zis că nu vroia să o vadă cum moare de mâna altuia.

[ultimate wulf]

Capitolul IV: Copilul

- O altă „Aniversare a Luminii”, un alt an fără incidente. Devine chiar plictisitor de acum...
- Neinteresant, am răspuns eu plină de indiferență.
Liniștea s-a lăsat preț de câteva secunde.
- Am auzit că ești cu un om. E adevărat surioară?
Julieen nu era doar frățiorul meu mai mic ci și un Don Juan al Parisului. Nu eram frați gemeni, diferența dintre noi fiind de aproximativ șapte sute de ani. Nici măcar nu eram născuți din aceeași mamă, dar întotdeauna parcă comunicam la un nivel mental. Mereu am știut unul de celălalt și ne-am simțit prezența chiar și atunci când ne despărțeau mii de kilometri.
- Vorbește chiar domnul „aseară am petrecut sălbatic cu două franțuzoaice și o chinezoaică?” Întoarce-te la ceaiul de la ora cinci și lasă-mă.
- Ceaiul cu Regina, bună idee. Ceai din Regină sună totuși mai bine.
- Ai de gând să ne pui armata în cap din nou și eu nu știu?
- Pregătește-te de revoluție, surioară.
În același timp, Alexander ieșea din baie:
- Mă gândeam la… ah scuze, zise el rapid când observă că eram deja implicată într-o altă conversație.
- Micuțul umanoid e acolo? Atunci te las, mă duc să iau masa.
- Cotlet în sânge?
- Cotlet brazilian în sânge, se auzi de la celălalt capăt al telefonului.
- Sună copios, frățioare, iar conversația se termină.
M-am întors către Alexander și i-am admirat trupul pentru câteva clipe.
- La ce te gândeai?
M-am ridicat de pe scaun îndreptându-mă către pat cu mișcări ușoare, grațioase. M-am așezat pe un picior, pe celălalt lăsându-l să atârne până la întâlnirea cu marmura albă. Am deschis televizorul pe canalul local de știri unde noutatea principală făcea referire la un recuperator important al zonei, găsit fără cap.

“- Cel mai ciudat nu este faptul că o persoană cu atât de mulți dușmani a fost ucis, ci fel în care acesta a pierit. Se pare că cineva i-ar fi smuls practic capul cu o forță incredibilă. Cel mai probabil vinovatul pare a fi …”

Îl priveam pe Alexander și îl vedeam cum pur și simplu paralizase de frică. A rămas incremenit cu ochii ațintiți asupra televizorului urmărind imaginile.
- Alexander, ce părere ai tu despre mine? Așa, ca o scurtă caracterizare după ce am stat împreună două nopți și o zi.
- Nu știu ce să zic…sunt șocat.
- Răspunde-mi la întrebare.
- Nu știu în momentul ăsta. Tu realizezi că cel care mi-a nenorocit viața a fost ucis?
În ochii lui nu vedeam fericire ci mai mult ură și supărare.
- Nu-mi zice că aveai intenția să îl ucizi tu, dragul meu, am adăugat pe un ton ironic.
- Crezi că nu aș fi fost în stare? Mă crezi chiar așa slab?
Cuvintele acestea mi-au fost practic aruncate pe cel mai tare ton posibil, mai mult ca o acuzație. Nu eram genul de fetiță cuminte care să accepte de la un muritor să zbiere la mine ca la un animal de pe stradă. Nu. Cu siguranță nu secolul ăsta și nici următorul. M-am năpustit asupra lui din poziția mea relaxată de pe pat izbindu-l de perete într-o clipă:
- Ți-am făcut un bine și tu urli la mine ca la un nimic. Nu ai fi fost în stare nici să te apropii de el, ce să mai vorbim de a-l ucide. Ești un credul și un prost. Am văzut în tine un bărbat puternic, de care aveam nevoie să mă sprijine, dar văd că m-am înșelat. Oricât de uman ai fi fost, am crezut… am vrut să cred și să sper că vei reuși să îți depășești condiția. Toți sunteți la fel. Slabi, muritori. Nu meritați să vă trăiți viața. Ar fi trebuit să te sfâșii aseară și să te servesc la cină, dar numai naiba știe de ce m-am oprit. Regret, sincer regret. Ești slab. Ești inutil.
Presupun că mi se înroșiseră irișii și îi simțeam frica din bătăile rapide ale inimii. Asta era frica umană, frica în fața sfârșitului. I-am dat drumul din strânsoarea în care fu prins și în mai puțin de două secunde mi-am revenit la vechea natură. Domoală și pașnică.
- Să te caracterizez, zici?
- Ai grijă când deschizi gura, l-am avertizat eu.
- Până acum două minute păreai o persoană caldă și afectuoasă…
- Și acum par un monstru.
- Nu… nu e așa… nu mai înțeleg nimic. Ce ești?
M-am îndreptat către geanta mea din care mi-am scos un tricou gri larg și o fustă neagră conică până sub genunchi. M-am schimbat imediat, noul meu aspect având o aură vintage. Pantofii cu toc îmi susțineau personalitatea și rangul pe care îl aveam, iar rujul mă făcea să arăt culoarea vieților care curgeau prin mine. Roșu, delicious, irezistibil, rafinat…pur. Am aruncat un alt plic pe noptieră în care se afla o sumă frumușică.
- Ai grijă de sora ta. Imaginea ei din mintea ta m-a făcut să nu îți rup gâtul.
În tot timpul în care eu îl țintuisem de perete am văzut în mintea lui aceeași imagine, a fetiței blonde, cu ochii gri, a făpturii pure și încă fără păcate, a creaturii singure, captivă într-un pat de spital și înconjurată doar de ziduri fără cale de acces, a copilului născut bolnav de inimă.
- Sunt zeul în fața căruia ar trebui să te închini, nu în fața căruia ar trebui să zbieri. Nu mai fi prost, pentru că pierzi. O viață fericită în continuare.
Mi-am luat geanta pe umăr și am trântit ușa în urma mea dar am auzit-o cum s-a deschis la doar câteva secunde. Alexander a privit coridorul de-a lungul în stânga și în dreapta dar eu plecasem de mult.

[DeDal N.]

Hmm, foarte interesant. Am citit acum ceva vreme primul capitol. Anywho, sa revenim.
Ideea e originala daca nu foarte. Totusi, cand il citesc parca nu inteleg nici sentimentul ei nici al lui.
Ea imi pare o regina, cineva care e superior tuturor si de obicei personajele astea nu sfarsesc prea bine. El pare genul baiatuui/barbatului naiv, nu am putut sa imi dau seama ce era dupa descrierea ta. Pare ca se potrivesc, intrebarea e daca el ii va face fata. Acum sa revenim la text.
Nu am gasit multe greseli, scrii cu atentie si probabil corectezi textul inainte sa il postezi. Daca nu, inseamna ca nu te grabesti. Foarte bine. Doar cateva virgule rebele.
Sfarsitul ultimului capitol m-a facut sa inteleg ca el ii stie adevarata fata si totusi nu are de gand sa se dea la o parte sau sa plece.
Dialogul si naratiunea sunt foarte bine echilibrate. Un singur lucru, poti sa incerci sa iti imaginezi si mai bine ceea ce povestesti pe cum scrii. Asta o sa te ajute.
Astept urmatorul capitol. Buh Bye !!!

[Addeh]

Am zis sa trec pe la ficul tau, are un titlu interesant.:-?
Aaaa, da, ms mult ca mi-ai citit ficul, ma bucur ca esti cu ochii pe mn, sunt incepatoare deci vreau sa ma perfectionez:))
Revenind, pare ''cultivat'' sau faptul ca tu te documentezi face ficul grozav, exact pe gustul meu.:*
Ma bucur ca te-ai hotarat sa scrii intr-un final, mai ales ca esti cam noua pe aici, mie mi-a luat ceva timp...:)) Sper sa ne incanti ca eu sunt nerabdatoare si curioasa in ceea ce priveste lucrarea ta:D Byeeee, my dear:*

[ultimate wulf]

Multumiri cititorilor:

@ Ady-chanBS2: nu sunt chiar asa de noua pe cat ai crede, dar sunt uituca si nu imi mai stiu parola la vechiul cont.
@ DeDal Notorius: intr-un final printesa perfecta roz s-ar putea sa o pateasca, sau s-ar putea sa se cuminteasca si sa se aseze la casa ei. depinde care va fi starea mea de spirit si ce soarta voi vrea sa ii aleg cand voi scrie ultimul capitol.
@ Devil Kid.: ma bucur ca imi citesti creatia sa-i zic asa.
@ Buzzy: mersi ca treci pe aici.

Initial Louis era baiatul german si Alexander era fratele Antoinettei, dar dupa le-am schimbat numele, asta pentru cei carora li s-a parut ca nu se mai intelege nimic din ce am scris. Va multumesc celor care imi cititi ideile.


Capitolul V: Tristețe

Micul dejun nu este la fel de gustos ca cel pe care îl mânânci în compania cuiva. Nu o să mai calc în viața mea în Bulgaria. Țara asta m-a dezamăgit complet. Sângele nu este la fel de bun ca cel fierbinte al dansatorilor din Janeiro sau ca cel al unui talentat dansator de tango din Argentina. În curând avea să vină luna iulie. Cea mai nenorocită perioadă a anului din punctual meu de vedere. Conform unei tradiții mai mult decât idioate în luna iulie plecam la vânătoare de capre negre în niște munți din România, unde trăiau cele mai vechi specii de căprioare care datează din perioada tracică și alte mituri de tipul. Dezgustător. Papilele mele de regină nu pot fi satisfăcute de gustul amar al animalelor. Nici carnea fragedă a caprelor-pui nu mă satisface. Oricum ce e bine în perioada asta este că îl văd pe Louis. Oricât de sinucigaș ar fi e bine de știut că respect tradiția.
Pe Alexander nu l-am mai văzut din ianuarie și de multe ori stau să mă gândesc oare ce face și tot de atâtea ori aș da o fugă până în Germania să îl văd, dar statutul de nemuritor nu îmi dă voie să mă cobor la sentimente umane. Încep să îl înțeleg pe Louis, dar e normal să te îndrăgostești la prima vedere, dar mai ales de un muritor?
Soția tatei, Anastasia, ne face zile fripte de câte ori are ocazia, dar o iubim și îi suntem pe veci îndatorați. Deși este zeu de mai puțin de un secol este un vânător mai iscusit decât noi. Cum se aleg partenerii în tradițiile noastre? Se zice că dacă un om și un zeu dau naștere unui copil acesta va fi un monstru, iar rasa noastră iși poate continua existența doar din sânge pur. Aberații. Dar într-adevăr, cei născuți din sângele contaminat nu au o viață prea lungă. Noi, cei originari, putem alege vârsta la care să ne oprim trupul din maturizare. Eu am ales un aspect de douăzeci și șapte de ani umani, Julieen a ales douăzeci și unu iar Louis treizeci și doi, însă cei “murdari” îmbătrânesc pe parcursul a câtorva secole și într-un final se transform în cenușă. Anastasia va trăi preț de câteva milenii, dar încet încet va dispărea și ea. Când mă gândesc la Louis, cred că este cel mai bine așa pentru el. Cornelia ar fi îmbătrânit și ea la rândul ei și ar fi murit într-un final și ea, dar pentru Louis cel mai dureros a fost timpul, care pentru iubirea lor a fost prea scurt și neiertător. Zeii sunt blestemați să trăiască fără să moară și să îi piardă pe cei dragi, pe cei prea mulți dragi. Mă contrazic de multe ori, uneori mă simt superioară umanității, alteori sunt doar o creatură fără scop. Sunt și eu blestemată la rândul meu să fiu umană, să mă îndrăgostesc și să sufăr de nenumărate ori?

România. Din ce în ce mai slab în fiecare an. În curând va trebui să ne găsim alte tradiții pentru că am omorât cam mult de pe aici. Ce noi distrugem în iulie repară paznicii rezervației restul anului. Cam încălcăm proprietăți, dar e amuzant. Și mulți vulturi au fost uciși din cazuă că mintea omului e limitată. S-au gândit că trei vulturi au ucis patru sute de căprioare. Ăsta e omul. Previzibil. Idiot. Credul. Anul acesta eu deschideam sezonul. Mi-am luat o rochiță foarte drăguță, roșie până peste genunchi și ca de obicei pantofii mei cu tocuri. Eram o fată de modă veche. Aveam niște rochii superbe din perioada Primului Război Mondial la care nu aș fi renunțat nici în ruptul capului. Am ridicat paharul de aur ce conținea vin, l-am ridicat până a eclipsat soarele și l-am întorsc cu gura în jos, hrănind astfel pământul cu sângele zeilor. Când soarele avea să să ajungă la linia orizontului, noi aveam să începem măcelul. L-am privit pe tata, pe Julieen și pe Louis care stătea mai retras, apoi mi-am îndreptat privirea la Anastasia. M-am întors la nouăzeci de grade și am văzut alți șase zei dintr-o familie anglicană. În spatele lor alți trei indivizi, patronatori ai Greciei din antichitate și până azi. Undeva printre copaci mai erau alți douăzeci, din diferite părți ale lumii. Ăștia era armata zeilor. Din sute de creaturi superioare, multe dintre ele s-au dovedit în timp a fi creați ca rod al iubirii cu oamenii. Toți s-au strins încet, încet. Nu cred că am fost singura cuprinsă de melancolie. Priveam vinul de la picioarele mele. A fost o tristețe de câteva secunde. Am ridicat capul și i-am privit. Toți ochii erau ațintiți asupra mea.
- Doamnelor, puteți începe, m-am adresat eu atât femeilor cât și bărbaților.
Un scurt râs apoi masacru. Soarele apusese demult dar noi încă mai vânam. Ne jucam cu animalele și le ofeream un sfârșit rapid, mai puțin Anastasia care ar fi sculat și morții cu sunetele pe care le scoteau prăzile ei de la atâta durere.
- Ne face de râs. Să-i ducă cineva un cuțit și o furculiță, vă rog, spuse Louis.
L-am privit zâmbind. Părea mai vesel ca niciodată.
- Vivi, de câteva săptămâni tot visez o fată.
Niciodată nu îmi spunea Antoinette. Pentru el eram întotdeauna micuța Vivi.
- E frumoasă? am întrebat eu prompt.
- Foarte, dar pare tristă. Mai tristă decât mine.
- Cum arată? Haide, dă-mi detalii.
- Nu știu sigur. Parcă totuși nu e un vis. De multe ori când mă uit la tin o văd pe ea. E ciudat. Nu pare a fi o femeie, ci mai mult o fetiță. E blondină, cu ochi gri și e mereu îmbrăcată într-o rochiță albă, dreaptă.
În acel moment am știut la ce se referea. Vorbea despre amintirile mele pe care le aveam de la Alexander.
- Nu e într-o rochiță, e într-un halat de spital și este tristă. E pe moarte. Mai bine nu te complica, Louis, nu din nou. Gândește-te că e om. Odată și odată tot va muri. Nu-i alina suferința, nu o salva. Abia ai ieșit din mormânt. Nu-ți săpa iar groapa. E mai bine așa.
- De ce ți-e frică, Viviene? Ți-e frică să nu ajungi ca mine? Ești mai dură decât mine din toate punctele de vedere. Nu contează că ai trupul unei femei. Tu ești într-adevăr puternică aici. Tu nu plângi după oameni. Tu nu ești slabă.
- Încetează să te mai ascunzi după scuze, Louis! Asta faci de mii de ani. Gata. Cornelia s-a dus. O să o jelești până la sfârșitul timpului? Nu ești slab, ești doar laș. Ți-e frică să nu ți se năruie planurile din nou. Pe cât timp ți-ai planificat viața alături de Cornelia? O mie? Două mii? Plănuiai ca în anul 1493 să vă urcați pe bărcuța iubirii a lui Columb și să descoperiți primii America? Frățioare, nu ți-am zis-o niciodată, dar ești o rușine.
Am gândit fiecare cuvânt astfel încât să nu îl afectez din nou, dar trebuia să îi spună cineva adevărul. Nimeni nu a avut curaj, iar cei două mii de ani de jelire trebuiau să se încheie.

[SnowFlake.]

Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii :x. [ Scuză-mă sunt nebună -.-', dar ai ales o poză cu Ian pe care îl ador : - " ].
Îmi place că ai pus diacritice, minunat. Se citeşte mult mai bine cu ele ^^. Greşeli de tastare/exprimare/ortografie nu am văzut deloc şi nici nu am stat să le caut, doar nu sunt detectiv, defapt am fost absorbită de poveste, care îmi place ;;). Titlul ficului e chiar drăguţ, prima dată când l-am citit mi s-a părut ciudat : )). Văd că eşti foarte harnică, ai scris deja destul de mult, asta înseamnă că ai inspiraţie multă, nu ? Dă-mi şi mie din ea, rămân în până de idei la ambele ficuri, dar asta e altă poveste să nu ne abatem de la subiect. Ai un fel de a descrie superb, acţiunea e drăguţă, iar dialogul deloc sec.
Am văzut că ai postat capitolul patru imediat după trei, lasă pe cineva, chiar şi o singură persoană, să-ţi comenteze capitolul şi apoi poţi posta, altfel se consideră dublu-post.
Câte capitole ai de gând să faci ? ;; ).
În fine spor la scris în continuare, m-am cam lungit pe aici cu comentariul. ;)) >:D<