[ Inuyasha ] - Sfarsit ... Si de la capat

[Anaiyda]

In primul rand imi cer scuze de intarzierea cu care postez acest capitol, dar au aparut unele probleme independente de vointa mea. Ma bucur ca va place povestea mea si sper sa nu va dezamagesc in continuare.
Cu toate ca nu sunt pe deplin multumita de cum a iesit acest capitol, sper sa va placa si ca intotdeauna o critica bine fundamentata si constructiva face cat o mie de laude. Lectura placuta!


Cap. V

Crengile îi plesneau faţa şi din când în când îşi simţea obrajii arşi de usturime. Mai repede şi mai repede... Inuyasha gonea ca un nebun prin pădure spre tabără. Kagome era singură... cu Kikyo. Sprâncenele negre ale tânărului se încruntară şi făcu un rid adânc între ele.

„... nu ar fi trebuit amestecată în toată povestea asta”. Cuvintele lui Sesshomaru i se repetară sâcâitor în minte. O urmă de ironie îl împunse din nou; pentru prima dată cei doi erau de acord.
Ajunse la marginea taberei şi abia atunci se îndură şi încetini pasul. Înaintă domol, aproape liniştit, adulmecând aerul.
Şi în lumina albă a lunii ce stătea să apună o văzu. Era ghemuită pe genunchi la vreo cinci metri de colibă, sprijinită cu o mână pe pământ, privindu-şi atentă palma cealaltă. Răsufla şuierător, iar sunetul acela sacadat se auzea straniu, aproape lugubru în liniștea nopţii.

—Kagome... murmură stins şi aproape nu–şi recunoscu vocea. Niciun răspuns, nicio reacţie. Nimic. Se apropie şi îngenunche în faţa ei. Kagome, ţi–e rău? Iarăşi nu primi niciun răspuns. Fata continuă să privească transfigurată degetele ce tremurau incontrolabil. Kagome, sunt eu. Te rog, răspunde–mi, o rugă şi–i atinse palma cu mâna. Tânăra tresări şi–şi înfipse ochii plânşi în ochii lui.
—M–ai omorât... bâigui ea. Pupilele i se dilatară nefiresc şi o strânse mai tare de mână.
—Poftim?!
—M–ai omorât... cu Tessaiga. M–ai ucis...
Inuyasha flutură rapid din cap.
—Nu e adevărat. Kagome... Cum să te ucid?
—Uite! aproape ţipă ea agitând mâna. Sânge! Sunt mânjită de sânge...
Privi încurcat palma care i se chinuia spasmodic.
—Kagome, e doar imaginaţia ta. Nu ai nimic. Uite, vezi? Eşti curată, spuse blând apucându–i braţul din încheietură și întorcându-l şi pe o parte şi pe alta. Nu ai nimic, e...
—M–ai ucis, repetă uşor şi iarăşi se concentră asupra palmei. Ochii lui scânteiară sălbatic şi se umplură de milă şi ciudă.
—Kagome, nu–i adevărat. Nu aş putea niciodată să te ucid sau să–ţi fac vreun rău, înţelegi? Îi vorbise blând, calm şi tandru, cum rar vorbea el, ca unui copil mic pe care vrei să–l linişteşti. Ridică mâna şi–i îngropă obrazul în căuşul palmei sale, cu atenţie pentru a nu o răni cu ghearele. Mai bine m–aş omorî pe mine decât să–ţi fac ţie vreun rău! Ştii că spun adevărul! Mă crezi, nu? O notă de nesiguranță i se strecură în voce. Ca și cum ar fi încercat să se convingă singur de adevărul celor spuse.

Inuyasha îşi apropie fața şi creştetul capului atinse fruntea ei.
„Dacă nu reuşesc să o scot din starea asta... Mai degrabă o luam cu mine şi o ştiam acolo, sub ochii mei”.
—Sunt... moartă...
Inuyasha scrâşni din dinţi şi nu mai suportă să o audă; o îmbrăţişă înainte de a se gândi măcar să o îmbrăţişeze. Îi cuprinse gâtul şi ceafa, obligând–o să–şi lipească faţa de umărul său.
—Kagome, sunt aici, lângă tine, îi şopti la ureche. Ochii goi, aproape fără de viață ai tinerei se fixară într-un punct din depărtare. Îmi pare rău că te–am lăsat singură, e vina mea. Promit că nu te voi mai lăsa niciodată în urmă, continuă el. Promit că nu te voi mai lăsa singură. Jur...
Kagome clipi odată, apoi încă o dată; braţul i se ridică milimetric şi o simţi relaxându–se în îmbrățișarea lui. Deschise gura şi buzele i se mişcară, dar niciun sunet nu se desprinse de pe ele.

—Ca să vezi cât de romantic, grijuliu şi tandru poate fi un nenorocit de demon... Nici măcar demon pe de–ntregul!
Inuyasha închise o clipă ochii și se încordă nefiresc. O depărtă uşor pe Kagome, lăsând–o letargică jos, apoi se ridică în picioare.
—Kikyo... Ce i–ai făcut? Înghiți în sec și maxilarele i se încleștară dureros, corpul lui secretând adrenalină ca înaintea unei lupte. Aceeaşi fiinţă extrem de frumoasă, dar rece, fără atingerea vreunui sentiment.
—Oh! Nici măcar nu mă întrebi ce mai fac? rosti pe un ton îngheţat, păşind rar spre cei doi. La rându-i, Inuyasha se mişcă în așa fel încât Kagome să fie acoperită în totalitate de către trupul său.
—Este evident ce–ai mai făcut, nu? gesticulă el spre tânăra ce zăcea nemişcată. Simţea că nu–şi mai poate controla nervii. Acea femeie, chiar şi după moarte, continua să exercite asupra lui o atracţie vecină cu obsesia. Zâmbetul ironic se topi şi trăsăturile frumoase ale feţei se înăspriră, ducând–o aproape spre urâţenie.

—Nu–ţi permit să–mi vorbeşti aşa! Pufni şi aruncă o privire plină de dispreţ către silueta îngenuncheată ce se ghicea în spatele lui. Pe mine nu m–ai apărat niciodată cu atâta vehemenţă şi dăruire.
Îşi simţi corpul străpuns din toate părţile de sute de mii de ace; ochii i se umbriră întristaţi. Adevărat... mult prea adevărat. Nu apărase niciodată femeia pe care o iubise. Dintre toţi, nu reuşise să o apere tocmai pe ea, persoana cea mai dragă sufletului său.
—Niciodată nu ai fost lângă mine când am avut nevoie de tine, nici măcar atunci când am fost ucisă! Niciodată! În schimb, eşti cu ea la fiecare pas pe care–l face! Zâmbi iarăși. Dar se pare că ea este mai importantă decât am fost eu vreodată pentru tine! scuipă femeia cu dispreţ.
—Nu–i adevărat! Eşti foarte importantă!
Propoziţia o lovi pe Kagome în moalele capului, smulgand-o din apatia ei. Stomacul i se întoarse pe dos şi simţi cum i se ridică ceva greu în gât, gata-gata să dea afară.

—Eşti foarte importantă, repetă el încet. E adevărat că nu am fost lângă tine în cele mai dificile momente... E adevărat că nu am fost acolo să te apăr când... Glasul i se frânse şi făcu o pauză de două-trei secunde. Când Naraku te–a ucis. Şi da, o apăr pe ea ca să nu se mai repete aşa ceva. Inuyasha aproape strigă la Kikyo: O apăr pe ea ca să nu mă mai simt vinovat pentru că nu am fost acolo demult... pentru tine.
Unghiile pătrunseră adânc în carnea moale a palmelor până când lăsară săpate urme dureroase.
„Nici măcar nu merit să–mi spună pe nume?”
—Poate fi şi altfel, Kikyo!
Colțurile gurii i se ridicară misterios.
—Ai dreptate, dragul meu. Putem face şi altfel...
Kagome gemu sfâşietor şi izbucni în plâns. Deci până la urmă asta era pentru el: vroia doar să uite că demult nu fusese lângă femeia iubită să o protejeze. Îşi spăla doar păcatele.
Cu o smucitură ce păru să vină din însăși esența ființei lui, făcu ochii mari și scutură febril capul. Pricepu cu groază ceea ce tocmai spusese.
—Kagome...
Zâmbetul femeii se adânci și vorbele tăiară aerul:
—Da, are grijă de tine doar din obligaţie.
Inuyasha o privi șocat pe Kikyo și uită preț de câteva clipe de câte ori nu repetase chiar el același lucru.

—Nu, nu e aşa! Kagome... nu...
—Mă înfrunţi?
Inuyasha o măsură tăcut pe femeia din fața lui. Și poate pentru prima dată o văzu cu adevărat. Tonul, atitudinea, comportamentul... Persoana din faţa lui nu era nici măcar amintirea femeii care existase odinioară.
—Dar e în regulă!
Inuyasha trase adânc aer în piept și înghiți saliva adunată sub limbă odată cu senzația acută de vomă.
—E în regulă, repetă aproape senin. Atâta timp cât asta te ajută, e în regulă. Simţi cum i se rupe inima în piept.
—Kagome, cum să fii doar o obligație? Deschise gura să mai spună ceva și în același timp vru să îngenuncheze lângă ea, dar nu mai apucă. Cu un urlet de durere şi surpriză, zbură prin aer şi–şi zdrobi spatele de trunchiul unui copac aflat la vreo patru-cinci metri distanță. Kikyo îi aruncă o căutătură distantă.
—Inuyasha! strigă Kagome şi încercă să se ridice de jos. Nu mai reuşi pentru că în faţa ei stătea impunătoarea Kikyo. Kagome o cercetă preţ de câteva clipe. Era frumoasă, mai frumoasă decât ar fi putut fi ea în toată viaţa ei. Radia frumuseţe şi mister. Kagome se întrebă cu o urmă de ironie și invidie cum putea cineva să uite o asemenea persoană?

La rândul ei, Kikyo o cercetă pe Kagome. Aceasta era fata de care–i era teamă lui Naraku. Dar realiză cu stupoare că–i era teamă şi ei. Acea copilă reuşise să–l schimbe, să–l transforme, să–l şlefuiască mai mult decât reuşise ea vreodată. Datorită ei, el era cel de azi.
—Mă iubeşte. Afirmaţia fusese rostită cu o siguranţă calmă, aproape stranie. M–a iubit şi mă va iubi mereu.
—Ştiu.
Inuyasha se ridică în picioare ascultând, aproape fără să respire.
—Atunci eşti conştientă că va trebui să dispari din viaţa lui, adăugă ea cu aroganţă.
Kagome vroia să rostească acelaşi „ştiu” dar nu mai avu putere. Încuviinţă din cap şi coborî ochii în ţărâna neagră. Cu un icnet înfiorător, Inuyasha se repezi ca un nebun în faţa Kagomei.
—Kikyo, ce naiba faci?
Femeia îl înfruntă cu privirea glacială, netulburată atâta amar de ani de nimeni şi de nimic.
—Pentru ca noi să fim amândoi, ea trebuie să dispară. Chiar şi ea o știe.
—Nu! Ochii mari, strălucitori ai tânărului scrutară ochii morţi, întunecaţi ai femeii din faţa lui.
—Poftim?
—Am spus nu. Kagome nu moare, nu dispare, nu ...
Kikyo începu să râdă, sunetul ascuțit ca de cristal croindu-și dureros drum în mintea lui.
—Chiar crezi că–mi trebuie permisiunea ta?
—Nu te las... Kagome rămâne aici, cu mine.
Degetele ei brăzdară pământul, lăsând mici cratere în urma lor.
—E în regulă, şopti spre Inuyasha.
—Vezi? Ştie adevărul.
—Prostii! Kagome rămâne cu mine, în siguranţă, neatinsă nici măcar la vreun fir de păr! Inuyasha aproape țipă la Kikyo în încercarea de a-și ascunde propria frică.

Zâmbetul tâmp de pe faţa femei dispăru sub o mască schimonosită plină de indignare.
—Mă sfidezi?
—Când dorinţa ta este să omori pe cineva nevinovat, da! Te sfidez!
—Încetaţi amândoi! Imediat! Ştiu prea bine ce trebuie să se întâmple. Inuyasha...
Îşi strânse pumnii frustrat, căutându–şi cuvintele potrivite.
—Nu, nu ştii... nu ştii nimic. Se întoarse spre ea şi preţ de câteva secunde se cufundară unul în ochii celuilalt, două fiinţe singure, căutându–se cu disperare. Kikyo... merg cu tine...
Femeia făcu un pas spre el, spre cel ce încă o privea pe cealaltă.
—Demult, ai spus că nu vei fi răzbunată decât dacă te voi urma în mormânt. Vocea i se stinse pentru câteva clipe după care reluă. Merg cu tine. Dar Kagome va rămâne aici. Ea nu are niciun amestec în treburile noastre.
„Va pleca acasă, va fi în siguranţă... Va plânge după mine, dar în cele din urmă se va obişnui cu ideea. Apoi... mă va uita. Dar va trăi.”
—Inuyasha? Încercă să se uite la persoana ce tocmai îl strigase, dar nu–şi putu desprinde ochii de chipul îndurerat al tinerei ce–l urmase pas cu pas timp de mai bine de doi ani. Bine, fie cum vrei tu.
Kagome scutură din cap şi lacrimile i se prelinseră pe obraji apoi picară, strecurându-se în pământul însetat. Kikyo îi cuprinse pe amândoi cu privirea.
—O iubeşti, spuse stins şi nu îşi dădu seama dacă îi spusese lui sau dacă fusese doar o constatare pentru sine.
—Bineinteles, îşi auzi el cuvintele clar, poate mai clar decât auzise orice altceva în toată viaţa lui. Duritatea şi realitatea răspunsului i se săpară adânc în conştiinţă. Respiraţia Kagomei se opri, pupilele i se dilatară şi ochii îi părură şi mai mari.
—Vino!

Inuyasha se simţi ca paralizat. Închise ochii încercând să–şi imprime pentru vecie imaginea ingenuă a tinerei femei ce-i fusese călăuză pe un cu totul alt drum. Se întoarse pe călcâie îndepărtându–se de ea.
—Inuyasha, nu! Nu fă asta pentru mine! Kagomei îi revenise glasul. Se ridică din genunchi în picioare şi vru să fugă după el.
—Nu te amăgi! Nu pentru tine o face, ci pentru el... pentru noi. Vocea seacă, fără tonalitate o ţintui locului.
Clipi lent, parcă ameţit. Sfârtecat în două, exact aşa se simţea. Lăsa fiinţa pe care o îndrăgea în prezent pentru cea pe care o iubise în trecut. Ce ironie! Dar deja o obișnuință. Ştia prea bine că nu avea să aibă niciodată parte de lucrurile sau persoanele la care ţinea. Urma să dispară în neant, iar Kagome nu avea vreodată să știe cât o apreciase, cât de mult îi plăceau zâmbetul, veselia, compania ei... Nu avea să ştie nicicând cât de mult fusese îndrăgostit de ea.

Şi toate acele gânduri şi sentimente Kikyo i le citi ca într–o carte deschisă. Ochii se întunecară şi mâinile i se încleştară pe lemnul arcului, până când pielea încheieturilor de la degete se înălbi și păru aproape transparentă.
—Mă... desconsideri? Tu pe mine? Un demon amărât... Mă desconsideri?
—Nu, Kikyo, nu... Nu aş face asta niciodată!
—Dar tocmai asta faci acum... Blestemat să fii!
Deschise palma şi Inuyasha tăie aerul izbindu–se iarăşi de trunchiul copacului. Femeia făcu doar un semn subtil cu mâna şi ramurile prinseră viață, primindu-l binevoitoare în îmbrăţişarea lor sufocantă.
—Inuyasha!
—Nu mai reprezintă problema ta, i–o tăie scurt, apropiindu–se. Kagome se linişti brusc. Una în faţa celeilalte, cele două femei se urmăriră reciproc. Sesiză mişcările mâinii care–i făcea semn să se aşeze în genunchi. Fără nici o împotrivire, fără niciun cuvânt, îngenunche.
Inuyasha urmări scena şi pe faţă nu i se citi nici o expresie. Mai trufaşă decât o văzuse şi o simţise vreodată, femeia spuse sec:
—Tu mi–ai furat iubirea... Iar eu îmi voi lua sufletul...
Inuyasha începu să se agite, încercând zadarnic să scape de legăturile ce–l ţineau strâns lipit de copac. Vag, ca prin vis, realiză că încerca să o convingă pe Kikyo să o lase în pace pe Kagome.
—Se poate şi altfel. Tu mi–ai spus. Aşa că–mi voi lua sufletul înapoi şi voi trăi, îmi voi împlini dorinţa cea mai arzătoare. Voi trăi, voi trăi alături de tine. Nu te bucuri?
Inuyasha o urmări pe Kikyo şi nu o recunoscu. Femeia fără inimă din faţa lui părea desprinsă dintr–un coşmar.
—Kikyo... Unde e persoana plină de compasiune şi iubire pentru ceilalţi pe care o ştiam? Ea nu ar fi luat viaţa nimănui...
Femeia începu să râdă tare, scoţând sunete aproape guturale. Apoi, la fel de brusc cum începuse se opri.
—Acea persoană a murit. Acea persoană iubea, credea în oameni, avea vise. Acea persoană a fost ucisă. Din ea a rămas doar ura, o auzi răspunzându-i. Ura pentru cel care m-a ucis, ura pentru tine şi pentru tot ceea ce te înconjoară. Se întoarse spre Kagome. Acum... să–mi iau înapoi ce–mi aparţine.

Kikyo îşi lipi palma de fruntea Kagomei.
—Kikyo... Nu o atinge!
Kagome închise ochii, dar imaginea lui zbătându–se înnebunit să scape din legături îi rămase întipărită pe retină. Dorea să o salveze. Dorea să–şi răscumpere păcatele ajutând–o pe ea. Locul unde o atinse femeia parcă luă foc, apoi fierbinţeala se răspândi în tot corpul. Încercă să se gândească la ceva, la orice, dar nu reuşi să se concentreze. „E sfârşitul...” îşi zise şi simplul efort pe care–l făcu gândind o epuiză. Îşi dădu seama că alunecă spre pământ; vederea i se înceţoşă şi ultima privire i-o dărui lui. Apoi totul se întunecă şi se lăsă binecuvântata linişte. Un norişor albicios se desprinse de tânără şi se înfăşură în jurul celeilalte femei. Kikyo îşi trecu satisfăcută mâna prin masa alburie şi medită câteva secunde.
—În sfârşit... Sufletul meu s–a întors acolo unde–i era locul. Își lăsă degetele lungi, aristocratice să alunece prin vălul imaterial. Câte vise şi speranţe... Câtă dragoste curată şi câtă încredere... Câtă naivitate!
Inuyasha încetă să se mai zbată în clipa în care Kagome se rostogolise în praful de pe jos.
—Kagome... silabisi moale, pierdut, străduindu–se să priceapă ceea ce tocmai se petrecuse sub ochii lui. Încercă să înţeleagă de ce deodată se simţea atât de pustiu, de gol, fără de rost.
—Ai ucis–o... evadă gândul, materializându-se în afara minţii. Şi înţelese că era gol pentru că nu o mai simţea lângă el. Nu avea să–i mai urmeze paşii oriunde şi oricând, oricât de nepotrivit ar fi fost locul sau timpul, nu avea să-i mai fie umbră, nu va mai avea cine să–l îndrume sau să-l certe. Se îngrozi. Avea să fie singur. Furia și durerea se împletiră în el atât de puternice cum nu le mai simţise niciodată.

—Kagome!!! Inuyasha se smulse din legăturile lui, zdrobindu–şi carnea braţelor. Îşi strecură o mână pe sub capul ei şi cu cealaltă o susţinu de spate, astfel încât să nu mai atingă pământul rece. Pentru o clipă își îngropă nasul și bărbia în părul ei, părând să-i șoptească ceva.
Kikyo îl studie cu atenţie, înţepenită, cum susţine grijuliu trupul lipsit de viaţă. Făcu tăcută câţiva paşi spre ei. Inuyasha reacţionă violent: o strânse mai puternic pe Kagome la piept, se întoarse şi mârâi spre ea. Femeia păru surprinsă.
—Ai putea să mă omori? Din cauza ei?
—Nu eşti Kikyo pe care o ştiam eu, se mărgini el să răspundă scurt.
—A furat tot ceea ce era al meu. Irișii de culoarea abanosului scânteiară o clipă în lumina difuză a dimineții.
—Nu ţi–a furat, a câştigat totul pe drept!
Lăsă capul în jos şi–şi strânse preţioasa povară la piept, plimbându-și degetele prin părul negru, strălucitor.
—Inclusiv afecţiunea ta? Inuyasha nici nu o privi.
—Mai ales aceea... Blândețea propriei voci îl surprinseră până și pe el
Pe Kikyo o încercă pentru prima dată furia, dar apoi se calmă; nu se cădea ca o persoană asemeni ei să se enerveze. Închise o clipă ochii.
—Oricum e prea târziu. Iar tu îţi vei îndeplini jurământul. Uniţi şi în moarte...

Inuyasha studie trăsăturile delicate ale fetei ce i se odihnea în braţe. Pielea fină şi albă a obrazului, nasul cârn, buzele pline, pleoapele trandafirii. Câtă diferenţă între cele două fiinţe pe care le îndrăgise cel mai mult în toată viaţa lui amărâtă. Una iubise moartea, cealaltă îl învăţase să iubească viaţa. Una mai rece ca un sloi îngheţat, cealaltă încălzindu–l cu fiecare zâmbet, fiecare vorbă, fiecare privire pe care i–o făcea cadou. Îi vindecase rănile sufletului aşa cum nu o făcuse nimeni, nici măcar Kikyo. Şi nici nu era conştientă de asta. Din singuraticul ironic, îl înconjurase cu prieteni, cu veselie, cu dragoste. Zâmbi la propriul gând și lăsă mâna să cadă de- a lungul brațului ei. Kagome îi dăruise mai ales dragoste.

Kikyo pregăti săgeata în arc. Genele lungi, negre, îi umbriră o clipă ochii mari, lipsiţi de orice trăire. Fixă săgeata în coarda arcului.
—De acum vei deveni o fiinţă asemeni mie. Nici mort, nici viu. Ceva la graniţa dintre moarte şi viaţă. Trăind mereu, aşa cum am făcut–o şi eu, cu regretul a ceea ce ar fi putut fi.
Inuyasha privi în gol, rătăcit.
—De ce mă urăşti atât? Răsuflă adânc, parcă istovit. Cu ce–am greşit? Atunci demult, nu am făcut decât să te iubesc. M–am gândit la tine în fiecare zi, la cât de nedreaptă a fost viaţa cu tine... cu noi. Scutură capul lent și bretonul lung îi alunecă peste ochi. Dar nu e drept ca alţii să sufere pentru greşelile noastre.
Kikyo nu–şi aducea aminte ca vreodată să–l fi auzit vorbind cu atât de mult calm în voce. Și tocmai acest calm al lui o enervă la culme, o făcu să–şi iasă din minţi. Şi în momentul acela toată ura, toată amărăciunea și durerea strânsă în atâţia ani răbufni cu toată furia de care era capabilă o fiinţă umană.
—Te urăsc pentru că ai trăit. O urăsc pentru că te–a readus la viaţă. Urăsc faptul că în timp ce eu pendulam între viaţă şi moarte, tu–ţi trăiai viaţa mizerabilă! Trase adânc aer în piept și urmă, ceva mai calm. Acum vei simţi şi tu cum e să trăieşti cu amintirea a ceea ce a fost. Aceasta este răzbunarea mea. Să simţi şi tu măcar aceeaşi singurătate pe care am simţit–o eu în tot acest timp.

Răceala frunţii ei pătrunse prin materialul roşu şi apoi prin cămaşa de dedesubt, îngheţându–i umărul. Inuyasha îşi lipi bărbia de obrazul ei, îngropându–i fruntea în curbura gâtului său.
—Poate pentru tine viaţa ei nu înseamnă nimic, nu are importanţă. Dar pentru mine are. Nu mai suport să văd cum moare încă o persoana dragă... Respiră adânc și adăugă atât de încet, încât abia se auzi chiar și el: Cât de mult te–ai schimbat, iar eu nici măcar nu mi–am dat seama...
Kikyo îngustă ochii şi ţinti bărbatul care stătea în genunchi, cu spatele la ea.

„Sunt pe cale să mor a doua oară...” gândi auzind cum arcul se încordează pregătindu–se să se elibereze de povară. Se încordă o clipă, dar imediat îşi dădu seama că nu are de ce. Mângâie cu privirea tânăra femeie ce părea că doarme lângă el. Nu–i era teamă de moarte; o înfruntase şi fusese de prea multe ori aproape de ea ca să–i mai fie frică. Singurul regret ce avea să–i împovăreze sufletul, asta dacă un jumătate demon putea să aibă suflet, era că o târâse în mormânt după el. „Încă cineva care a murit din cauza mea...”
—Adio, Inuyasha!