[ Inuyasha ] - Sfarsit ... Si de la capat

[matzaplouata]

capitolul asta este absolut superb
m-a trecut fior dupa fior in timp ce citeam si inca mai am pielea de gaina.
imi place la nebunie cum descrii totul. banuiec ca Inuyasha care voia s-o ucida pe Kagome nu era Inuyasha. sper ca nu era el desi sunt curioasa cine este. Naraku? Kikiou? care sa fie? ah, mor de nerabdare sa citesc nextul.

[Biscu' iz back ^^]

Cel mai uimitor, fantastic, surprinzator fic pe care l-am citit!!
Abia acum l-am descoperit si cred ca o sa mor daca nu pui next-ul:((
E fabulos cum descrii actiunea si sentimentele... folosesti multe figuri de stil... atragi atentia cititorului cu fiecare litera... aproape ca am uitat sa respir :) esti absolut si irevocabil geniala!
Nu stiu daca am mai fost vreodata asa de interesata de vre-un fic:X
Te rog... te implor sa postezi next-ul cat mai repede si promit ca voi posta dupa fiecare capitol:X
Atat de minunat... cuvinte simple capata noi sensuri... ma inspiri:X esti incredibila :*

Please hurry!!:-<
Pupiceii si multa multa multa inspiratie in continuare! :*:X

[Anaiyda]

In primul rand imi cer scuze de intarzierea cu care postez acest capitol, dar au aparut unele probleme independente de vointa mea. Ma bucur ca va place povestea mea si sper sa nu va dezamagesc in continuare.
Cu toate ca nu sunt pe deplin multumita de cum a iesit acest capitol, sper sa va placa si ca intotdeauna o critica bine fundamentata si constructiva face cat o mie de laude. Lectura placuta!


Cap. V

Crengile îi plesneau faţa şi din când în când îşi simţea obrajii arşi de usturime. Mai repede şi mai repede... Inuyasha gonea ca un nebun prin pădure spre tabără. Kagome era singură... cu Kikyo. Sprâncenele negre ale tânărului se încruntară şi făcu un rid adânc între ele.

„... nu ar fi trebuit amestecată în toată povestea asta”. Cuvintele lui Sesshomaru i se repetară sâcâitor în minte. O urmă de ironie îl împunse din nou; pentru prima dată cei doi erau de acord.
Ajunse la marginea taberei şi abia atunci se îndură şi încetini pasul. Înaintă domol, aproape liniştit, adulmecând aerul.
Şi în lumina albă a lunii ce stătea să apună o văzu. Era ghemuită pe genunchi la vreo cinci metri de colibă, sprijinită cu o mână pe pământ, privindu-şi atentă palma cealaltă. Răsufla şuierător, iar sunetul acela sacadat se auzea straniu, aproape lugubru în liniștea nopţii.

—Kagome... murmură stins şi aproape nu–şi recunoscu vocea. Niciun răspuns, nicio reacţie. Nimic. Se apropie şi îngenunche în faţa ei. Kagome, ţi–e rău? Iarăşi nu primi niciun răspuns. Fata continuă să privească transfigurată degetele ce tremurau incontrolabil. Kagome, sunt eu. Te rog, răspunde–mi, o rugă şi–i atinse palma cu mâna. Tânăra tresări şi–şi înfipse ochii plânşi în ochii lui.
—M–ai omorât... bâigui ea. Pupilele i se dilatară nefiresc şi o strânse mai tare de mână.
—Poftim?!
—M–ai omorât... cu Tessaiga. M–ai ucis...
Inuyasha flutură rapid din cap.
—Nu e adevărat. Kagome... Cum să te ucid?
—Uite! aproape ţipă ea agitând mâna. Sânge! Sunt mânjită de sânge...
Privi încurcat palma care i se chinuia spasmodic.
—Kagome, e doar imaginaţia ta. Nu ai nimic. Uite, vezi? Eşti curată, spuse blând apucându–i braţul din încheietură și întorcându-l şi pe o parte şi pe alta. Nu ai nimic, e...
—M–ai ucis, repetă uşor şi iarăşi se concentră asupra palmei. Ochii lui scânteiară sălbatic şi se umplură de milă şi ciudă.
—Kagome, nu–i adevărat. Nu aş putea niciodată să te ucid sau să–ţi fac vreun rău, înţelegi? Îi vorbise blând, calm şi tandru, cum rar vorbea el, ca unui copil mic pe care vrei să–l linişteşti. Ridică mâna şi–i îngropă obrazul în căuşul palmei sale, cu atenţie pentru a nu o răni cu ghearele. Mai bine m–aş omorî pe mine decât să–ţi fac ţie vreun rău! Ştii că spun adevărul! Mă crezi, nu? O notă de nesiguranță i se strecură în voce. Ca și cum ar fi încercat să se convingă singur de adevărul celor spuse.

Inuyasha îşi apropie fața şi creştetul capului atinse fruntea ei.
„Dacă nu reuşesc să o scot din starea asta... Mai degrabă o luam cu mine şi o ştiam acolo, sub ochii mei”.
—Sunt... moartă...
Inuyasha scrâşni din dinţi şi nu mai suportă să o audă; o îmbrăţişă înainte de a se gândi măcar să o îmbrăţişeze. Îi cuprinse gâtul şi ceafa, obligând–o să–şi lipească faţa de umărul său.
—Kagome, sunt aici, lângă tine, îi şopti la ureche. Ochii goi, aproape fără de viață ai tinerei se fixară într-un punct din depărtare. Îmi pare rău că te–am lăsat singură, e vina mea. Promit că nu te voi mai lăsa niciodată în urmă, continuă el. Promit că nu te voi mai lăsa singură. Jur...
Kagome clipi odată, apoi încă o dată; braţul i se ridică milimetric şi o simţi relaxându–se în îmbrățișarea lui. Deschise gura şi buzele i se mişcară, dar niciun sunet nu se desprinse de pe ele.

—Ca să vezi cât de romantic, grijuliu şi tandru poate fi un nenorocit de demon... Nici măcar demon pe de–ntregul!
Inuyasha închise o clipă ochii și se încordă nefiresc. O depărtă uşor pe Kagome, lăsând–o letargică jos, apoi se ridică în picioare.
—Kikyo... Ce i–ai făcut? Înghiți în sec și maxilarele i se încleștară dureros, corpul lui secretând adrenalină ca înaintea unei lupte. Aceeaşi fiinţă extrem de frumoasă, dar rece, fără atingerea vreunui sentiment.
—Oh! Nici măcar nu mă întrebi ce mai fac? rosti pe un ton îngheţat, păşind rar spre cei doi. La rându-i, Inuyasha se mişcă în așa fel încât Kagome să fie acoperită în totalitate de către trupul său.
—Este evident ce–ai mai făcut, nu? gesticulă el spre tânăra ce zăcea nemişcată. Simţea că nu–şi mai poate controla nervii. Acea femeie, chiar şi după moarte, continua să exercite asupra lui o atracţie vecină cu obsesia. Zâmbetul ironic se topi şi trăsăturile frumoase ale feţei se înăspriră, ducând–o aproape spre urâţenie.

—Nu–ţi permit să–mi vorbeşti aşa! Pufni şi aruncă o privire plină de dispreţ către silueta îngenuncheată ce se ghicea în spatele lui. Pe mine nu m–ai apărat niciodată cu atâta vehemenţă şi dăruire.
Îşi simţi corpul străpuns din toate părţile de sute de mii de ace; ochii i se umbriră întristaţi. Adevărat... mult prea adevărat. Nu apărase niciodată femeia pe care o iubise. Dintre toţi, nu reuşise să o apere tocmai pe ea, persoana cea mai dragă sufletului său.
—Niciodată nu ai fost lângă mine când am avut nevoie de tine, nici măcar atunci când am fost ucisă! Niciodată! În schimb, eşti cu ea la fiecare pas pe care–l face! Zâmbi iarăși. Dar se pare că ea este mai importantă decât am fost eu vreodată pentru tine! scuipă femeia cu dispreţ.
—Nu–i adevărat! Eşti foarte importantă!
Propoziţia o lovi pe Kagome în moalele capului, smulgand-o din apatia ei. Stomacul i se întoarse pe dos şi simţi cum i se ridică ceva greu în gât, gata-gata să dea afară.

—Eşti foarte importantă, repetă el încet. E adevărat că nu am fost lângă tine în cele mai dificile momente... E adevărat că nu am fost acolo să te apăr când... Glasul i se frânse şi făcu o pauză de două-trei secunde. Când Naraku te–a ucis. Şi da, o apăr pe ea ca să nu se mai repete aşa ceva. Inuyasha aproape strigă la Kikyo: O apăr pe ea ca să nu mă mai simt vinovat pentru că nu am fost acolo demult... pentru tine.
Unghiile pătrunseră adânc în carnea moale a palmelor până când lăsară săpate urme dureroase.
„Nici măcar nu merit să–mi spună pe nume?”
—Poate fi şi altfel, Kikyo!
Colțurile gurii i se ridicară misterios.
—Ai dreptate, dragul meu. Putem face şi altfel...
Kagome gemu sfâşietor şi izbucni în plâns. Deci până la urmă asta era pentru el: vroia doar să uite că demult nu fusese lângă femeia iubită să o protejeze. Îşi spăla doar păcatele.
Cu o smucitură ce păru să vină din însăși esența ființei lui, făcu ochii mari și scutură febril capul. Pricepu cu groază ceea ce tocmai spusese.
—Kagome...
Zâmbetul femeii se adânci și vorbele tăiară aerul:
—Da, are grijă de tine doar din obligaţie.
Inuyasha o privi șocat pe Kikyo și uită preț de câteva clipe de câte ori nu repetase chiar el același lucru.

—Nu, nu e aşa! Kagome... nu...
—Mă înfrunţi?
Inuyasha o măsură tăcut pe femeia din fața lui. Și poate pentru prima dată o văzu cu adevărat. Tonul, atitudinea, comportamentul... Persoana din faţa lui nu era nici măcar amintirea femeii care existase odinioară.
—Dar e în regulă!
Inuyasha trase adânc aer în piept și înghiți saliva adunată sub limbă odată cu senzația acută de vomă.
—E în regulă, repetă aproape senin. Atâta timp cât asta te ajută, e în regulă. Simţi cum i se rupe inima în piept.
—Kagome, cum să fii doar o obligație? Deschise gura să mai spună ceva și în același timp vru să îngenuncheze lângă ea, dar nu mai apucă. Cu un urlet de durere şi surpriză, zbură prin aer şi–şi zdrobi spatele de trunchiul unui copac aflat la vreo patru-cinci metri distanță. Kikyo îi aruncă o căutătură distantă.
—Inuyasha! strigă Kagome şi încercă să se ridice de jos. Nu mai reuşi pentru că în faţa ei stătea impunătoarea Kikyo. Kagome o cercetă preţ de câteva clipe. Era frumoasă, mai frumoasă decât ar fi putut fi ea în toată viaţa ei. Radia frumuseţe şi mister. Kagome se întrebă cu o urmă de ironie și invidie cum putea cineva să uite o asemenea persoană?

La rândul ei, Kikyo o cercetă pe Kagome. Aceasta era fata de care–i era teamă lui Naraku. Dar realiză cu stupoare că–i era teamă şi ei. Acea copilă reuşise să–l schimbe, să–l transforme, să–l şlefuiască mai mult decât reuşise ea vreodată. Datorită ei, el era cel de azi.
—Mă iubeşte. Afirmaţia fusese rostită cu o siguranţă calmă, aproape stranie. M–a iubit şi mă va iubi mereu.
—Ştiu.
Inuyasha se ridică în picioare ascultând, aproape fără să respire.
—Atunci eşti conştientă că va trebui să dispari din viaţa lui, adăugă ea cu aroganţă.
Kagome vroia să rostească acelaşi „ştiu” dar nu mai avu putere. Încuviinţă din cap şi coborî ochii în ţărâna neagră. Cu un icnet înfiorător, Inuyasha se repezi ca un nebun în faţa Kagomei.
—Kikyo, ce naiba faci?
Femeia îl înfruntă cu privirea glacială, netulburată atâta amar de ani de nimeni şi de nimic.
—Pentru ca noi să fim amândoi, ea trebuie să dispară. Chiar şi ea o știe.
—Nu! Ochii mari, strălucitori ai tânărului scrutară ochii morţi, întunecaţi ai femeii din faţa lui.
—Poftim?
—Am spus nu. Kagome nu moare, nu dispare, nu ...
Kikyo începu să râdă, sunetul ascuțit ca de cristal croindu-și dureros drum în mintea lui.
—Chiar crezi că–mi trebuie permisiunea ta?
—Nu te las... Kagome rămâne aici, cu mine.
Degetele ei brăzdară pământul, lăsând mici cratere în urma lor.
—E în regulă, şopti spre Inuyasha.
—Vezi? Ştie adevărul.
—Prostii! Kagome rămâne cu mine, în siguranţă, neatinsă nici măcar la vreun fir de păr! Inuyasha aproape țipă la Kikyo în încercarea de a-și ascunde propria frică.

Zâmbetul tâmp de pe faţa femei dispăru sub o mască schimonosită plină de indignare.
—Mă sfidezi?
—Când dorinţa ta este să omori pe cineva nevinovat, da! Te sfidez!
—Încetaţi amândoi! Imediat! Ştiu prea bine ce trebuie să se întâmple. Inuyasha...
Îşi strânse pumnii frustrat, căutându–şi cuvintele potrivite.
—Nu, nu ştii... nu ştii nimic. Se întoarse spre ea şi preţ de câteva secunde se cufundară unul în ochii celuilalt, două fiinţe singure, căutându–se cu disperare. Kikyo... merg cu tine...
Femeia făcu un pas spre el, spre cel ce încă o privea pe cealaltă.
—Demult, ai spus că nu vei fi răzbunată decât dacă te voi urma în mormânt. Vocea i se stinse pentru câteva clipe după care reluă. Merg cu tine. Dar Kagome va rămâne aici. Ea nu are niciun amestec în treburile noastre.
„Va pleca acasă, va fi în siguranţă... Va plânge după mine, dar în cele din urmă se va obişnui cu ideea. Apoi... mă va uita. Dar va trăi.”
—Inuyasha? Încercă să se uite la persoana ce tocmai îl strigase, dar nu–şi putu desprinde ochii de chipul îndurerat al tinerei ce–l urmase pas cu pas timp de mai bine de doi ani. Bine, fie cum vrei tu.
Kagome scutură din cap şi lacrimile i se prelinseră pe obraji apoi picară, strecurându-se în pământul însetat. Kikyo îi cuprinse pe amândoi cu privirea.
—O iubeşti, spuse stins şi nu îşi dădu seama dacă îi spusese lui sau dacă fusese doar o constatare pentru sine.
—Bineinteles, îşi auzi el cuvintele clar, poate mai clar decât auzise orice altceva în toată viaţa lui. Duritatea şi realitatea răspunsului i se săpară adânc în conştiinţă. Respiraţia Kagomei se opri, pupilele i se dilatară şi ochii îi părură şi mai mari.
—Vino!

Inuyasha se simţi ca paralizat. Închise ochii încercând să–şi imprime pentru vecie imaginea ingenuă a tinerei femei ce-i fusese călăuză pe un cu totul alt drum. Se întoarse pe călcâie îndepărtându–se de ea.
—Inuyasha, nu! Nu fă asta pentru mine! Kagomei îi revenise glasul. Se ridică din genunchi în picioare şi vru să fugă după el.
—Nu te amăgi! Nu pentru tine o face, ci pentru el... pentru noi. Vocea seacă, fără tonalitate o ţintui locului.
Clipi lent, parcă ameţit. Sfârtecat în două, exact aşa se simţea. Lăsa fiinţa pe care o îndrăgea în prezent pentru cea pe care o iubise în trecut. Ce ironie! Dar deja o obișnuință. Ştia prea bine că nu avea să aibă niciodată parte de lucrurile sau persoanele la care ţinea. Urma să dispară în neant, iar Kagome nu avea vreodată să știe cât o apreciase, cât de mult îi plăceau zâmbetul, veselia, compania ei... Nu avea să ştie nicicând cât de mult fusese îndrăgostit de ea.

Şi toate acele gânduri şi sentimente Kikyo i le citi ca într–o carte deschisă. Ochii se întunecară şi mâinile i se încleştară pe lemnul arcului, până când pielea încheieturilor de la degete se înălbi și păru aproape transparentă.
—Mă... desconsideri? Tu pe mine? Un demon amărât... Mă desconsideri?
—Nu, Kikyo, nu... Nu aş face asta niciodată!
—Dar tocmai asta faci acum... Blestemat să fii!
Deschise palma şi Inuyasha tăie aerul izbindu–se iarăşi de trunchiul copacului. Femeia făcu doar un semn subtil cu mâna şi ramurile prinseră viață, primindu-l binevoitoare în îmbrăţişarea lor sufocantă.
—Inuyasha!
—Nu mai reprezintă problema ta, i–o tăie scurt, apropiindu–se. Kagome se linişti brusc. Una în faţa celeilalte, cele două femei se urmăriră reciproc. Sesiză mişcările mâinii care–i făcea semn să se aşeze în genunchi. Fără nici o împotrivire, fără niciun cuvânt, îngenunche.
Inuyasha urmări scena şi pe faţă nu i se citi nici o expresie. Mai trufaşă decât o văzuse şi o simţise vreodată, femeia spuse sec:
—Tu mi–ai furat iubirea... Iar eu îmi voi lua sufletul...
Inuyasha începu să se agite, încercând zadarnic să scape de legăturile ce–l ţineau strâns lipit de copac. Vag, ca prin vis, realiză că încerca să o convingă pe Kikyo să o lase în pace pe Kagome.
—Se poate şi altfel. Tu mi–ai spus. Aşa că–mi voi lua sufletul înapoi şi voi trăi, îmi voi împlini dorinţa cea mai arzătoare. Voi trăi, voi trăi alături de tine. Nu te bucuri?
Inuyasha o urmări pe Kikyo şi nu o recunoscu. Femeia fără inimă din faţa lui părea desprinsă dintr–un coşmar.
—Kikyo... Unde e persoana plină de compasiune şi iubire pentru ceilalţi pe care o ştiam? Ea nu ar fi luat viaţa nimănui...
Femeia începu să râdă tare, scoţând sunete aproape guturale. Apoi, la fel de brusc cum începuse se opri.
—Acea persoană a murit. Acea persoană iubea, credea în oameni, avea vise. Acea persoană a fost ucisă. Din ea a rămas doar ura, o auzi răspunzându-i. Ura pentru cel care m-a ucis, ura pentru tine şi pentru tot ceea ce te înconjoară. Se întoarse spre Kagome. Acum... să–mi iau înapoi ce–mi aparţine.

Kikyo îşi lipi palma de fruntea Kagomei.
—Kikyo... Nu o atinge!
Kagome închise ochii, dar imaginea lui zbătându–se înnebunit să scape din legături îi rămase întipărită pe retină. Dorea să o salveze. Dorea să–şi răscumpere păcatele ajutând–o pe ea. Locul unde o atinse femeia parcă luă foc, apoi fierbinţeala se răspândi în tot corpul. Încercă să se gândească la ceva, la orice, dar nu reuşi să se concentreze. „E sfârşitul...” îşi zise şi simplul efort pe care–l făcu gândind o epuiză. Îşi dădu seama că alunecă spre pământ; vederea i se înceţoşă şi ultima privire i-o dărui lui. Apoi totul se întunecă şi se lăsă binecuvântata linişte. Un norişor albicios se desprinse de tânără şi se înfăşură în jurul celeilalte femei. Kikyo îşi trecu satisfăcută mâna prin masa alburie şi medită câteva secunde.
—În sfârşit... Sufletul meu s–a întors acolo unde–i era locul. Își lăsă degetele lungi, aristocratice să alunece prin vălul imaterial. Câte vise şi speranţe... Câtă dragoste curată şi câtă încredere... Câtă naivitate!
Inuyasha încetă să se mai zbată în clipa în care Kagome se rostogolise în praful de pe jos.
—Kagome... silabisi moale, pierdut, străduindu–se să priceapă ceea ce tocmai se petrecuse sub ochii lui. Încercă să înţeleagă de ce deodată se simţea atât de pustiu, de gol, fără de rost.
—Ai ucis–o... evadă gândul, materializându-se în afara minţii. Şi înţelese că era gol pentru că nu o mai simţea lângă el. Nu avea să–i mai urmeze paşii oriunde şi oricând, oricât de nepotrivit ar fi fost locul sau timpul, nu avea să-i mai fie umbră, nu va mai avea cine să–l îndrume sau să-l certe. Se îngrozi. Avea să fie singur. Furia și durerea se împletiră în el atât de puternice cum nu le mai simţise niciodată.

—Kagome!!! Inuyasha se smulse din legăturile lui, zdrobindu–şi carnea braţelor. Îşi strecură o mână pe sub capul ei şi cu cealaltă o susţinu de spate, astfel încât să nu mai atingă pământul rece. Pentru o clipă își îngropă nasul și bărbia în părul ei, părând să-i șoptească ceva.
Kikyo îl studie cu atenţie, înţepenită, cum susţine grijuliu trupul lipsit de viaţă. Făcu tăcută câţiva paşi spre ei. Inuyasha reacţionă violent: o strânse mai puternic pe Kagome la piept, se întoarse şi mârâi spre ea. Femeia păru surprinsă.
—Ai putea să mă omori? Din cauza ei?
—Nu eşti Kikyo pe care o ştiam eu, se mărgini el să răspundă scurt.
—A furat tot ceea ce era al meu. Irișii de culoarea abanosului scânteiară o clipă în lumina difuză a dimineții.
—Nu ţi–a furat, a câştigat totul pe drept!
Lăsă capul în jos şi–şi strânse preţioasa povară la piept, plimbându-și degetele prin părul negru, strălucitor.
—Inclusiv afecţiunea ta? Inuyasha nici nu o privi.
—Mai ales aceea... Blândețea propriei voci îl surprinseră până și pe el
Pe Kikyo o încercă pentru prima dată furia, dar apoi se calmă; nu se cădea ca o persoană asemeni ei să se enerveze. Închise o clipă ochii.
—Oricum e prea târziu. Iar tu îţi vei îndeplini jurământul. Uniţi şi în moarte...

Inuyasha studie trăsăturile delicate ale fetei ce i se odihnea în braţe. Pielea fină şi albă a obrazului, nasul cârn, buzele pline, pleoapele trandafirii. Câtă diferenţă între cele două fiinţe pe care le îndrăgise cel mai mult în toată viaţa lui amărâtă. Una iubise moartea, cealaltă îl învăţase să iubească viaţa. Una mai rece ca un sloi îngheţat, cealaltă încălzindu–l cu fiecare zâmbet, fiecare vorbă, fiecare privire pe care i–o făcea cadou. Îi vindecase rănile sufletului aşa cum nu o făcuse nimeni, nici măcar Kikyo. Şi nici nu era conştientă de asta. Din singuraticul ironic, îl înconjurase cu prieteni, cu veselie, cu dragoste. Zâmbi la propriul gând și lăsă mâna să cadă de- a lungul brațului ei. Kagome îi dăruise mai ales dragoste.

Kikyo pregăti săgeata în arc. Genele lungi, negre, îi umbriră o clipă ochii mari, lipsiţi de orice trăire. Fixă săgeata în coarda arcului.
—De acum vei deveni o fiinţă asemeni mie. Nici mort, nici viu. Ceva la graniţa dintre moarte şi viaţă. Trăind mereu, aşa cum am făcut–o şi eu, cu regretul a ceea ce ar fi putut fi.
Inuyasha privi în gol, rătăcit.
—De ce mă urăşti atât? Răsuflă adânc, parcă istovit. Cu ce–am greşit? Atunci demult, nu am făcut decât să te iubesc. M–am gândit la tine în fiecare zi, la cât de nedreaptă a fost viaţa cu tine... cu noi. Scutură capul lent și bretonul lung îi alunecă peste ochi. Dar nu e drept ca alţii să sufere pentru greşelile noastre.
Kikyo nu–şi aducea aminte ca vreodată să–l fi auzit vorbind cu atât de mult calm în voce. Și tocmai acest calm al lui o enervă la culme, o făcu să–şi iasă din minţi. Şi în momentul acela toată ura, toată amărăciunea și durerea strânsă în atâţia ani răbufni cu toată furia de care era capabilă o fiinţă umană.
—Te urăsc pentru că ai trăit. O urăsc pentru că te–a readus la viaţă. Urăsc faptul că în timp ce eu pendulam între viaţă şi moarte, tu–ţi trăiai viaţa mizerabilă! Trase adânc aer în piept și urmă, ceva mai calm. Acum vei simţi şi tu cum e să trăieşti cu amintirea a ceea ce a fost. Aceasta este răzbunarea mea. Să simţi şi tu măcar aceeaşi singurătate pe care am simţit–o eu în tot acest timp.

Răceala frunţii ei pătrunse prin materialul roşu şi apoi prin cămaşa de dedesubt, îngheţându–i umărul. Inuyasha îşi lipi bărbia de obrazul ei, îngropându–i fruntea în curbura gâtului său.
—Poate pentru tine viaţa ei nu înseamnă nimic, nu are importanţă. Dar pentru mine are. Nu mai suport să văd cum moare încă o persoana dragă... Respiră adânc și adăugă atât de încet, încât abia se auzi chiar și el: Cât de mult te–ai schimbat, iar eu nici măcar nu mi–am dat seama...
Kikyo îngustă ochii şi ţinti bărbatul care stătea în genunchi, cu spatele la ea.

„Sunt pe cale să mor a doua oară...” gândi auzind cum arcul se încordează pregătindu–se să se elibereze de povară. Se încordă o clipă, dar imediat îşi dădu seama că nu are de ce. Mângâie cu privirea tânăra femeie ce părea că doarme lângă el. Nu–i era teamă de moarte; o înfruntase şi fusese de prea multe ori aproape de ea ca să–i mai fie frică. Singurul regret ce avea să–i împovăreze sufletul, asta dacă un jumătate demon putea să aibă suflet, era că o târâse în mormânt după el. „Încă cineva care a murit din cauza mea...”
—Adio, Inuyasha!

[matzaplouata]

deci wow
asta e tot ce pot sa spun.. asteptarile au meritat din plin si iubesc acest capitol atat de mult ca pe intregul fic. abea astept capitolul urmator si sper sa vina repede, repede. mult noroc in continuare

~Edit : Mai adauga un rand la post ca sa fie complet. [06.oct. ]

[Biscu' iz back ^^]

Cat de dulce:X:X A meritat fiecare secunda in care m-am gandit la continuare, fiecare minut de asteptare, fiecare zi de verificat pe zup. Au meritat toate pentru acest capitol uimitor. Fiecare cuvant a fost o mangaiere pentru ochii mei. O sa ma gandesc la capitolul asta 3 saptamani la rand. A fost mai mult decat cuvintele pot descrie. Esti un adevarat geniu si cred cu tarie ca nu am mai citit asa ceva vreodata. Felul cum cuvintele se imbina capatand sensuri noi, cum propozitiile pot exprima mai multe sentimente decat au exprimat vreodata, cum fiecare spatiu imi accelera bataia inimii.

Esti mai mult decat uimitoare. Te rog sa vi cu nextul te rog ma aflu in postura in care daca te-as vedea as cadea in genunchi.
Trebuie sa fie un happy end si oricare ar fi acela sa nu fie acum.
Te implor sa vi k nextul curand. De la cel mai mare fan al tau!



Chuuu!:*

[Anaiyda]

Nu poate decat sa ma bucure faptul ca fan-fiction-ul scris de mine este pe gustul vostru, iar stilul este unul placut. In ceea ce priveste sfarsitul, este destul de departe (suntem abia la o treime!) Lectura placuta!


Cap. VI


Săgeata spintecă aerul, iar în urma ei coarda vibră puternic, victorioasă. Niciun sentiment nu se oglindi pe faţa ei în timp ce urmărea cum săgeata se îndreaptă spre cel pe care o dată îl iubise. Niciun muşchi nu tresări pe faţa lui; urechile prinseră sunetul ascuțit vâjâind furios prin aer și tot ceea ce se mărgini să facă fu să o lipească pe Kagome şi mai strâns de trupul său.

—Nu!
Kikyo şi Inuyasha tresăriră simultan. Ea cu dispreţ şi dezamăgire, el cu uimire şi speranţă. Kagome deschisese ochii mari şi–l fixa.
—Nu se poate aşa ceva! exclamă femeia. Inuyasha simţi ceva cald, imaterial, îmbrățișându-i corpul. Sufletul! Sufletul meu a plecat la ea! Săgeata se opri în masa fără formă, albicioasă; străluci o clipă apoi se dezintegră în văzduh. Norişorul alb îl mai învălui câteva momente cu dantela lui delicată, apoi se strânse încet, absorbit în trupul tinerei. Kagome deschise gura larg; se chinuia să respire.

Inuyasha mai mult ghici decât ştiu ce se întâmplă. Preţ de câteva secunde care părură cele mai lungi din viaţa lui, nu mai respiră nici el. Iar în clipa în care tânăra răsuflă, trase și el adânc aer în piept.
—Kagome! Tânăra şuieră sacadat de câteva ori apoi, pas cu pas, respirația începu să-i revină la normal. Îi mângâie încet cu buricele degetelor faţa, fruntea, îi strânse mâinile încercând să i le încălzească.
—Kagome? Totul o să fie bine! Ai încredere în mine, da?
—Te–am subestimat. Vocea dură lovi aerul răcoros al dimineţii. Kagome tresări şi se încordă în braţele lui la auzul celeilalte. Se chinui să spună ceva, dar nu reuşi decât să scoată câteva sunete hârşâite. Ochii i se deschiseră mari, iar Inuyasha citi în ei toată oroarea pe care o putea simți un om.
—Shhh, gata, a trecut! Acum eşti bine, eşti cu mine! Te apăr eu, niciod...

Rămase cu propoziţia în aer. Simţi mirosul altcuiva şi abia atunci realiză că tânăra era înspăimântată din acea cauză, nicidecum din pricina lui Kikyo. Înălţă capul spre cer; negrul nopţii se destrăma lăsând locul albastrului mai întâi cenuşiu, apoi din ce mai deschis, mai clar. Primele luciri de lumină străpunseră crengile copacilor şi începură să se joace vesele pe pământul uscat. Urechile i se mişcară agere încercând să prindă toate zgomotele, dar nu era nimic de auzit. Şi i se păru ciudat că în dimineaţa frumoasă ce tocmai se năştea, nu cânta nicio pasăre.

Kikyo nu dădu importanţă agitaţiei ce îl cuprinsese brusc pe Inuyasha. Din poziția în care stătea îi vedea pe amândoi, îi vedea mâna lui strângând–o pe a ei. Părul lung, negru şi mat începu să–i fluture în bătaia vântului stârnit brusc de nicăieri. Cu mișcări lente, atent studiate, femeia îşi desprinse panglica și materialul alb flutură o clipă, prinzând parcă viaţă.

Vuietul vântului crescu în intensitate şi Inuyasha îşi dădu seama a cui prezenţă o simţise: mai mulţi demoni uniţi într–unul singur. O privi o clipă pe Kagome, aproape inconştientă în braţele lui. Spinarea i se arcui şi rămase o clipă nemişcat, pregătindu–se să–l întâmpine pe Naraku.
—Nu–ţi fie teamă. Te duc undeva în siguranţă şi după aceea mă ocup de el, da? îi murmură în ureche. Inuyasha sări în picioare cu ea în braţe, se încordă şi vru să sară, dar nu mai reuşi. Ceva îl prinse de spate, i se încolătăci de mâini şi începu să i le strângă pe lângă trup. Conștientiză că o va scăpa, aşa că înainte de a fi prea târziu, apucă să îngenuncheze şi să o lase jos, pe pământ.

Ca prin vis, Kagome simţi o durere ascuţită la braţul stâng şi în spate, acolo unde carnea atinsese pământul dur. Ceva se întâmpla, o simţea, dar nu se putea aduna ca să se ridice. Încercă de vreo câteva ori să deschidă ochii, dar îi veni atât de rău încât crezu că va leşina. Îl auzi pe Inuyasha strigând–o şi vocea lui, uşor răguşită, îi zgârie enervant timpanele.
—Kagome! țipă disperat urmărind–o cum se rostogoleşte pe jos. Ceva îl prinsese şi–l trăgea în spate, departe de cea care avea acum atât de mare nevoie de el. Pentru a treia oară se izbi de trunchiul copacului.
—Începe să fie plictisitor! Era agitat şi cu nervii întinşi la maxim, iar singura apărare pe care o știa era să se ascundă sub masca ironiei. Corzile albe, ca nişte şerpi, îl înfășurară, aproape sugrumându–l. Se smuci furios încercând să ajungă cu mâna la Tessaiga.

—Jalnic! Încă o dată te–ai dovedit incapabil să aperi pe cineva important. Kikyo se apropie de el, impunătoare şi măreaţă ca o stâncă milenară. Inuyasha o privi cu atenţie; părul îi flutura obraznic în direcţia în care bătea vântul.
—Tu... E panglica ta. Tu m–ai...
—Asta o iau eu. Kikyo scoase Tessaiga din teacă şi o aruncă la vreo trei metri de el. Inuyasha se chinui să urmărească cu coada ochiului unde anume ajunsese sabia.
—E liber...
Cuvântul îl înspăimântă; nu putea fi decât o singură ființă care aştepta acea libertate. De undeva din dreptul unui deal, soarele răsărea. Şi totuşi, lui i se păru că vede negru în faţa ochilor. Simţi că se sufocă; duşmanul lui de moarte se afla la câţiva metri, iar el nu putea nici măcar să mişte un deget. Îşi întoarse privirea şocată spre Kikyo.
—Cum ai putut? Gura femeii se strâmbă într–o grimasă batjocoritoare. Adică tu–mi spui că te–ai alăturat celui ce te–a ucis?
—Să zicem că... ne ajutăm reciproc, răspunse ea după câteva momente în care păruse a reflecta la întrebarea lui.
Era dificil de descris ceea ce simțea în acel moment; Inuyasha avea să realizeze mai târziu că era groază.
—Ajutor reciproc, repetă cu respiraţia împotmolindu–i-se în gât. Înseamnă că totul a fost doar o capcană ca să ajungem aici. Kikyo aprobă galant din cap.

Naraku trecu de Kagome fără ca măcar să o privească şi Inuyasha răsuflă ușurat.
—Într–adevăr, un ajutor reciproc din care se pot culege atât de multe roade. Nu–i aşa, Inuyasha? întrebă Naraku tărăgănat, pe obişnuitul lui ton cavernos.
În acel moment, tânărul știu că trebuie să schimbe tactica.
—A, da? începu el atacul verbal. Eu nu văd decât un rezultat. Imediat ce scap din chestiile astea, se agită și mai tare ca să se facă înțeles, te ucid şi promit că roadele pentru mine vor fi mai mult decât satisfăcătoare. Inuyasha ridică sprâncenele în bătaie de joc şi un val de repulsie trecu peste trăsăturile lui obosite. Şi ce zici, nu–mi dai drumul?
—Încearcă să–ţi atragă atenţia asupra lui, să te ţină de vorbă.
—Mulţumesc mult, Kikyo, se stropși tânărul dând ochii peste cap.
—Ştiu. Potaia nu numai că nu e demon pe deplin, nu are nici creier...
Pe Inuyasha toată această flecăreală începea să–l calce pe nervi.
—Auzi, ştii ceva? răbufni el. O singură persoană de pe lumea asta îmi spune potaie şi nu eşti tu acela.

—Cumva... ea? se întoarse Naraku în cerc spre fata ce zăcea încă jos, nemişcată.
—Ce–ar fi să–i spui noii tale prietene să–mi dea drumul și să–ţi arăt cum te–aş putea striga eu pe tine? Ah, dar avem şi companie... continuă el ridicând capul şi zărind vreo duzină din aghiotanţii zburători ai lui Naraku.
—Te crezi deştept? Naraku deschise palma şi suflă peste ea. Inuyasha închise ochii şi se încordă în așteptare; știa prea bine ce avea să fie. Cuţitele lungi, ascuţite precum pumnalele aveau să i se înfigă adânc în carne, iar veninul să-i alerge ca un nebun prin corp aproape imediat. Inuyasha nu se putu abţine şi urlă din toţi rărunchii în momentul în care lamele se adânciră în corpul lui. Se simţi ameţit şi pe punctul de a lua foc; scutură capul şi încercă să nu lase durerea să–i întunece judecata și mai mult. Zâmbi chinuit.
—Întotdeauna ai ştiut cum să–ţi arăţi afecţiunea faţă de mine... Hei, ce faci? Naraku! strigă tânărul, realizând că mai vârstnicul hanyo se întoarce spre Kagome. Tânăra deschisese ochii şi acum încerca din răsputeri să se ridice în capul oaselor.

Îl auzi pe Inuyasha strigând; numele lui Naraku i se repetă în cap supărător şi puse palma pe pământ, hotărâtă să se ridice. În același moment, ţipă din toate puterile; Naraku îşi lăsa toată greutatea prin picior pe mâna ei.
—Las–o! urlă imperativ Inuyasha zbătându–se ca un nebun în legăturile lui. Privirea lui mătură o clipă faţa lui Kikyo şi satisfacţia zâmbetului ei îi trimise fiori reci de–a lungul șirei spinării. Acum doi ani şi ceva poate şi el ar fi fost nepăsător la suferinţa altuia. Dar nu şi acum. Tânăra care suferea în faţa lui îl învăţase ce e compasiunea şi dragostea pentru ceilalţi.
Naraku se îndură şi–şi luă piciorul de pe mâna fetei și Kagome îşi strânse la piept degetele tremurânde.
—Kagome! Efectele otrăvii ce–i circula prin vene îl făceau deja să se simtă din ce în ce mai confuz şi începea să aibă o uşoară senzaţie de greaţă.

Naraku puse un genunchi în pământ şi îi cuprinse bărbia între degetul mare și arătător, întorcându-i fața când pe o parte, când pe cealaltă, ca și cum ar fi analizat-o. Kagome scânci îngreţoşată şi închise ochii.
—Frumos... scrâşni el.
—Ia–ţi labele alea mizerabile de pe ea! M–auzi? Naraku! Să nu îndrăzneşti să o mai atingi vreodată!
—Te înşeli, cu ea am treabă... Își ridică privirea și rânji. Cu cea care îmi va fi gazdă de acum încolo, spuse el şi–i dădu drumul tinerei femei.

Nici fulgerul de l–ar fi trăznit în momentul acela nu l–ar fi afectat atât de mult. Cuvântul ”gazdă” îl lovi fizic atât de tare, încât Inuyasha avu impresia că îi rupe cineva din carne. Încetă să se mai zbată şi se lăsă moale în braţele corzilor ce–l susţineau.
—Ce?! bâigui şi întrebarea ajunse purtată de vânt la urechile lui Naraku.
—Aşa cum ai auzit. Corpul meu cedează; am nevoie de unul singur, nu de mai multe fiinţe unite. Această copilă va fi ultimul şi veşnicul meu trup... Când în sfârşit Talismanul Sufletelor va fi întreg, ea va fi locul meu pentru mult, mult timp. Puterea ei şi a Talismanului îmi vor oferi o siguranţă şi o superioritate la care acum nici măcar nu visez.
—Nu poţi face asta...
—Nu pot? Pui pariu? întrebă Naraku şi cu o mişcare simplă, aproape elegantă, o săltă pe Kagome în braţe.
—Naraku, nu... te rog, Un suspin distrus îi scăpă printre buze în timp ce-și lăsă capul să alunece în piept. Ia–mă pe mine, eu măcar nu sunt om în totalitate...
—Oh, mă rogi, remarcă Naraku cu satisfacție în glas Nu, nu am nevoie de tine; ceea ce am vrut am deja, răspunse rece, întorcându-i spatele.
—Kagome! Numele ei se desprinse din profunzimile fiinţei lui chinuite.

Plângea. Plângea pentru ea. Kagome plângea pentru ea însăşi. Auzise atât de bine totul, înţelesese atât de bine care urma să fie soarta ei. Îl auzi pe Inuyasha strigând–o şi întoarse capul pe braţul lui Naraku, încercând să–l zărească.
„E poate pentru ultima dată când îl văd cu proprii mei ochi, îl simt prin propriile mele sentimente...”
Inuyasha tresări; ochii ei îl căutau. Se uită la ea cu blândețe, cu o expresie tristă, înfrântă întipărită peste trăsăturile obosite.
—Cum vei mai putea trăi, Inuyasha, ştiind că nu mai ai pe nimeni, că eşti singur? Că ţi–am luat totul?
Dar el părea că nu–l aude.
—Voi veni după tine, șopti mai mult pentru sine, mai mult să se convingă că încă mai era capabil să gândească. Kagome închise şi deschise ochii.
”Iartă–mă. Iartă–mă pentru tot ceea ce va fi...”
O lacrimă tremură nehotărâtă în colţul ochiului înainte de a i se rostogoli pe obraz, apoi de–a lungul tâmplei.
—Eşti conştient că te voi urma şi până la capătul pământului dacă va fi nevoie. N–o voi lăsa în mâinile tale... Chiar de va fi ultimul lucru pe care–l voi face în viaţa asta.
Naraku zâmbi cu capul în piept.
—Inuyasha... Biet demon nefericit. Până să ajungi tu la mine, ea nu va mai exista.
O urmări cu privirea până se pierdu în depărtare, apoi lăsă capul în piept, tăcut.

—De ce ai făcut asta? Întrebarea o luă pe nepregătite. Păşi încet către cel pe care–l ţinea prizonier. Ridică ochii spre el, iar Inuyasha îi coborî pe ai lui spre femeia care–i urmărise gândurile timp de jumătate de secol.
—Pentru că vreau să simţi ce am simţit eu. Să lupţi împotriva persoanei dragi. Să o urăşti pentru ce este acum, dar să o iubeşti pentru ceea ce a fost...
—Nu mi–aş fi putut închipui că vei deveni atât de insensibilă, de inumană...
Pe chipul femei înflori o grimasă de dezgust.
—Nu eşti tocmai tu în măsură să–mi dai lecţii de moralitate, nu crezi? Într-un final, sunt aşa datorită ţie. Eşti responsabil pentru tot, inclusiv pentru soarta micuţei tale prietene. Kikyo smulse violent panglica; odată ajunsă în mâinile stăpânei sale reveni la dimensiunile obişnuite, iar femeia o prinse la păr. Inuyasha rămase sprijinit de arborele care se părea că–i devenise un bun prieten.

Era singur. În mai puţin de o oră pierduse fiinţa pe care reuşise să o apere doi ani de zile. Pierduse tot. Alunecă în genunchi pe lângă trunchiul copacului, iar scoarţa aspră îi zdreli carnea, trimițându-i scurte impulsuri sâcâitoare de-a lungul spinării. Simţea efectele otravii care acum acţiona la adevărata ei putere. Colţul gurii i se boţi în ceea ce se vroia a fi un zâmbet; acum nu mai avea de ce să lupte, nu mai avea niciun sens. Se strâmbă de durere şi icni; chinuit de spasme şi crampe puternice abia mai putea ţine ochii deschişi. Pete multicolore îi jucau în privire în timp ce se străduia să se ridice și să–şi recupereze sabia.

„Trebuie să plec... să–l prind. Kikyo m–a trădat. De data asta chiar m–a trădat...”
Inuyasha se propti într-o mână şi puse un picior în pământ, tremurând. Corpul scăldat de sudoare ardea; creierul lui înfierbântat primea deodată prea multe informaţii. Până și în această formă ajunsese la extenuare; se împinsese până dincolo de cele mai îndepărtate limite. Nici măcar el nu putea trece peste toate graniţele omeneşti!
În cele din urmă cedă şi se prăbuşi cât era de lung. Înainte ca orice gând să se topească în negura inconştientului, o revăzu pe Kagome în braţele lui Naraku.
”Vin după tine... gazdă... Kagome...”
Când Shippo, Miroku şi Sango îl găsiră câteva minute mai târziu, Inuyasha zăcea inconştient la pământ, cu trupul scuturat de frisoane şi febră.

[Biscu' iz back ^^]

Pur si simplu ador capitolul asta!:X Esti absolut uimitoare, as vrea sa pot scrie si eu asa ca tine, cuvintele sa curga de la sine sa captiveze in acest fel cititorii! Esti incredibila.
Actiunea e uimitoare ca de obicei -presupun ca e asa de trista pentru ca nextul sa aiba un impact mai puternic :D - si de`abia astept sa vad continuarea!

Chu` si pupiceiii!:*
Grabeste-te:*

[matzaplouata]

vai! imi cer scuze ca asa de tarziu vin cu comentariul.
acest capitol este superb desi imi pare nespus de rau pentru kagome si inuyasha. totul este superb si abea astept sa citesc continuarea povestii. m-a linistit atat de repede cand am vazut ca aceasta poveste minunata nu e nici la jumate. mult noroc si adu capitolul urmator cat mai repede

[Anaiyda]

Urmatorul capitol este unul ceva mai ciudat si cred ca mai micut decat celelalte (imi iau revansa in urmatorul). Sa spunem ca sunt crampee din amintirile lui Inuyasha, dar va veti da seama in capitolul VIII. Sper sa va placa si nu uitati ca o critica constructiva face cat o mie de laude! Lectura placuta!


Cap. VII


—Iartă–mă... Iartă–mă pentru tot ceea ce va fi...
O auzise atât de clar cu toate că nu fusese mai mult decât o părere, un murmur purtat de vânt. Kagome îşi ceruse iertare pentru toate lucrurile oribile pe care avea să le facă sub puterea lui Naraku. Îşi ceruse iertare cu lacrimi în ochi şi el simţise acele lacrimi cum îi săpau răni adânci în suflet. Se rugase şi blestemase în egală măsură. Se rugase pentru ea şi pentru ca măcar o dată Divinitatea să protejeze fiinţa dragă dacă el nu reuşise acest lucru. Îi blestemase pe ceilalţi pentru că din nou îi răpeau şi sfâşiau inima, îşi blestemase soarta care nu vroia cu niciun chip să–i accepte persoanele importante în viaţa lui.

—Îmi placi aşa cum eşti acum... jumătate demon, jumătate om. Să nu te schimbi...
—Am obosit, Kagome... Am obosit să mai fug, să mă mai ascund, să fiu urmărit şi vânat. Să vă pun pe voi în pericol din cauza mea.
Se cuibări în spatele lui şi–i așeză cămașa roşie, proaspăt uscată, peste umeri. Mâna dreaptă întârzie pe umărul lui într-un gest tăcut de solidaritate, iar capul îl odihni sprijinit de spate. Respiraţia îi încetă câteva clipe, apoi îi strânse degetele gingaş şi cu atenţie, ca nu cumva să o rănească.
—Când mă voi transforma data viitoare, cu mâinile şi ghearele astea s–ar putea... să te ucid. Cuvântul ieşise greu, aproape chinuit din gâtul lui. Dar Kagome îl strânse uşor de umeri; nu se depărtă, nu se retrase, ci se lipi şi mai mult de el.
—Am obosit să mai pierd fiinţele dragi din viaţa mea, să plece şi să nu se mai întoarcă...
Simţi sărutul ei pe ceafă ca pe o arsură în timp ce îi şopti:
—Eu nu plec nicăieri...
Inuyasha zâmbi dulce, blând şi liniştit ca pentru sine.

—Ai adormit? întrebă încercând să arunce o privire la fata pe care o ducea în spate. Capul cădea moale pe umărul lui, iar buclele negre îi gâdilau plăcut obrazul şi gâtul. Bineînţeles că ai adormit, îşi răspunse zâmbind. Încetini pasul şi restul drumului îl parcurse uşor, astfel încât nici o mişcare mai bruscă să nu–i întrerupă somnul.

Fiecare sat, fiecare casă, fiecare adăpost, fiecare potecă pe care o străbătea şi nu o găsea îl aducea mai aproape de marginile disperării. Lipsea de trei zile şi nu primise nici măcar un semn de la ea! Uneori se pomenea gândind că mai bine ar găsi–o moartă pe vreun câmp de luptă, aşa cum întâlnise pe atâţia alţii; cel puţin aşa ar fi ştiut ce s–a întâmplat. Apoi ce certa în sine: Cum să fie moartă? Ştia că nu era, o simţea.
Şi nici măcar nu–şi luase rămas bun. Se certaseră ca de obicei dintr–o prostie; acum nici măcar nu–şi mai aducea aminte de ce. Se dusese să doarmă mai departe de el, iar dimineaţă pur și simplu dispăruse. O strigase, îi vorbise frumos, se enervase, aşa că–i vorbise urât, îi ceruse iertare, dar... nimic. O căutase prin împrejurimi. Şi intrase în panică atunci când, pe trunchiul unui copac, descoperise urmele ei de sânge. Inuyasha îi ştia mirosul poate mai bine decât îl ştia pe al lui; poate asta îl îngrozea cel mai mult. Şi trecuseră trei zile. Ştia, îşi dădea seama că ceilalţi renunţă. Îl auzise pe Shippo plângând, văzuse privirea resemnată a lui Sango, simţise rugăciunile lui Miroku. Dar el era prea încăpăţânat ca să se dea bătut atât de uşor. Îi lipsea prea mult ca să se resemneze cu faptul că nu avea să mai discute cu ea, că nu se vor mai certa, că nu o va mai duce niciodată în spate... Că nu o va mai vedea niciodată. Abia acum simţea lipsa tuturor lucrurilor pe care le făceau împreună. Şi pentru prima dată realizase cât de mult se obişnuise cu ea, câtă încredere căpătase în fata aceea, cât de mult...

O găsi la marginea unui pârâu, zăcând nemişcată în glod. Acele câteva secunde până ce se asigură că era în viaţă i se părură lungi cât anii. O strigă de mai multe ori, încercă să o facă să–şi revină, dar nu primi nicio reacție. Mai târziu, Inuyasha avea să–şi amintească de acel moment ca fiind unul hotărâtor pentru toată viaţa lui.
Se dezbrăcă cât reuși de repede de cămașa largă şi o înfăşură în ea, apoi o purtă ca pe un copil, pe braţe, până într–un luminiş unde făcu focul. Dormea agitat, astfel încât, ca să fie el împăcat, o veghe tot timpul nopţii, învelind–o şi aşezându–i cât mai bine o bucată de material mototolită în chip de pernă. Uşurarea de a o vedea acum lângă el, în siguranţă, compensa toată deznădejdea celor trei zile de căutări. Ochii mari însoţiră jocul flăcărilor reflectate pe faţa ei trasă de oboseală; îi urmări cu o frenezie vecină cu nebunia pieptul să vadă dacă i se ridica ritmic în timpul respiraţiei. Iar când deschise ochii încet, cercetând spaţiul, cu teamă până când dăduse de el, Inuyasha îşi dădu seama că fiecare fibră a corpului îi era invadată de emoție și frică.

—Kagome?! murmură încet, apropiindu–şi fruntea de ea. Părul argintiu, lung, alunecă şuviţe peste faţa tinerei, iar ea îl privi atât de straniu! Cum îţi este? Vocea îi vibra de îngrijorare. Kagome se mulţumi să mişte uşor din cap şi apoi se ridică în şezut. Inuyasha se repezi şi–i ridică materialul roşu pe spate să nu resimtă răcoarea care se lăsase. Kagomei i se păru că, pentru o clipă, mâinile lui zăboviră pe umerii ei mai mult decât era necesar. Apoi Inuyasha păru înciudat, aproape ruşinat. Se retrase la vreo jumătate de metru distanţă faţă de ea de parcă l–ar fi muşcat, privind încruntat focul.
—Cum ai putut să ne faci aşa ceva? Să fugi în halul ăsta? o întrebă aspru, pe un ton distant. Niciun răspuns nu tulbură liniştea nopţii. De ce ai plecat? Ai fost acasă, nu? De ce ai fugit? Kagome?! Inuyasha ridică tonul la ea, sperând să obţină o cât de mică reacţie. Nimic. Te–a răpit cineva, te–a obligat să mergi cu el? Era prea preocupat să ţipe ca să–i mai observe ochii strălucind în lacrimi. Pufni înciudat. În fine... Dacă nu vrei să–mi spui, n–ai decât, mie mi–e totuna. Măcar mai ai Talismanul? cârâi pe un ton răutăcios. Uimitor cât de greu era să spui chiar la momentul oportun ceea ce simţeai... Cât de greu era să–i spui fiinţei dragi că–ţi pasă de ea. Inuyasha se înjură în gând, dar rămase rece.

Kagome scoase lănţişorul, iar licăririle flăcărilor se prelinseră pe bucăţica de bijuterie aproape întreagă. Privirea lui mângâie mâinile julite ce tremurau ţinând fragmentul micuț.
—Măcar atât dacă nu eşti în stare să–ţi porţi de grijă. Încep să mă plictisesc să tot vin după tine! Imediat Inuyasha regretă fraza; nu era aşa! „Nu e deloc aşa!” strigă în el gândul remuşcării. Nici o reacţie din partea ei. Undeva în adâncul pădurii se auzi un zgomot. Kagome ridică ochii şi privirea înspăimântată alunecă în toate părţile. Inuyasha îi urmări reacţia, dar o interpretă în felul lui. Acum ţi–e frică? Da’ când ai fugit de una singură nu ţi–a fost? Cum crezi că ne–am simţit noi? Inuyasha ştia că trebuia să se oprească, dar nu se mai putea controla; tot stresul, toţi nervii şi toată disperarea răbufneau cu violenţă din adâncurile lui. Nu te–ai gândit la mine cum m–am simţit în fiecare secundă, cum mă simţeam la fiecare cotitură când nu te vedeam sau mă gândeam că te voi găsi moartă sau cine ştie cum? Nu te–ai gândit prin ce–am trecut când mă apuca disperarea la gândul că s–ar putea să nu te mai văd niciodată?

Zăgazul lacrimilor se frânse şi Kagome începu să plângă.
—Nu era nevoie... să vii după mine, sacadă ea şi Inuyasha îşi dădu seama că fusese mult prea dur. Mult prea dur cu persoana la care ţinea mult prea mult. Ochii îi deveniră moi şi blânzi.
—Nu fi bleagă... Cum să nu vin după tine?
Se apropie iarăşi de ea. Plângea în hohote şi nu ştia cum să reacţioneze, cum să facă să o liniştească.
—Inuyasha! hohoti şi numele lui strigat cu disperare îl răscoliră până în străfundurile sufletului. O strânse năvalnic în braţe şi pentru prima oară de când o regăsise, o simţi aproape de el, în siguranţă.
—Iartă–mă!... Bărbatul era învins, îşi călca mândria în picioare pentru persoana dragă. Sunt un prost, idiot, dar...Inuyasha o strânse mai tare la piept. Mi–a fost atât de teamă... să nu te pierd...
Îşi adânci faţa în curbura gatului. Plângea atât de tare cum nu o auzise niciodată. Cu voce stinsă, Inuyasha murmură:
—Loveşte–mă, răneşte–mă, fă–mi ce vrei, dar... te rog, nu mai plânge...

Kagome îşi înghiţi suspinele. Îşi strânse mâinile pe lângă el, dar în acelaşi timp depărtă câţiva centimetri capul de pieptul lui. Inuyasha coborî ochii şi–i odihni pe faţa tinerei pe care o îmbrăţişa. Palma îi cuprinse gâtul şi obrazul, mângâind–o atent cu degetul mare.
—Mi–a fost teamă...
Era incapabilă să articuleze şi cel mai mic sunet. Se simţea apatică şi era conştientă că nu din cauza acelor zile în care nu mâncase şi nu dormise. Îl simţea aproape, simţea tensiunea dintre ei, simţea distanţa devenind din ce în ce mai mică. Kagome ridică ochii spre el mirată. I se tăie respiraţia; privirea aceea nu i–o mai văzuse niciodată. Nu ironică sau glumeaţă, nu furioasă sau dură. Era privirea blândă a bărbatului îndrăgostit care îşi ţine prizonieră în braţe femeia iubită.
Inuyasha îşi dădu seama ce se întâmplă cu el, realiză ce vroia, dar era deja prea târziu ca să se mai stăpânească. Înclină capul, privirea alunecă o clipă peste privirea sa, apoi îşi lipi buzele de buzele ei într–un sărut la care visase de doi ani de zile. Şi acele momente fură printre puţinele în care se simţi fericit şi împlinit.
—... să nu te pierd... Şi o îmbrăţişă iarăşi, mai strâns decât prima dată.
Kagome adormi în braţele lui, iar el o urmări tot restul nopţii. Din când în când suspina în somn şi el tresărea la fiecare mişcare. Şi pentru a doua oară în viaţă îşi dori să fie ca toţi ceilalţi oameni. Nu pentru că i se ceruse sau i se propusese, ci pentru că aşa îşi dorea. Pentru câteva ore se simţi normal pentru că ea îl accepta ca pe cineva normal.

—Iartă–mă pentru tot ceea ce va fi...
Deznădejde, neputinţă, disperare. O disperare copleşitoare aşa cum nu mai simţise niciodată în viaţă. Neputinţă amestecată cu disperare...
—Inuyasha! Kagome prinsă de Naraku, Kagome obligată să facă rău, Kagome luptând contra lui, Kagome ucisă. Imaginile se amestecară formând un vârtej sinuos în capul lui. Şi pe deasupra tuturor apăru imaginea ei, cu ochii aceea mari şi trişti, încercând să–l prindă de mână.
—Inuyasha! Ajutor!... Inuyasha!
—Kagome!

[matzaplouata]

nu am cuvinte... acest capitol m-a lasat fara...este de-a dreptul minunat.
este splendid. ai descris totul atat de placut si de puternic de parca eu am simtit toate astea pe pieea mea.
nu mi s-a parut scurt capitolul dar putea fi si mai lung.
abea astept sa citesc si continuarea povestii.