O frântură de speranţă

[Me�al.]

Mulțumesc pentru comentarii, Little M, Kumiko, Sissi ! Ei, Sissi, niciodată nu ști cum pot să se schimbe lucrurile. Îmi pare rău c-am întârziat, dar n-am prea avut imaginație xD. Nu las ficul. Nevăr ! : ))
Lectură plăcută!

Capitolul 6

Am început să aud respiraţia unor persoane şi vocile acestora. Nu le puteam descifra şi nici nu ştiam cui aparţin, dar eram sigur că nu eram singur în încăpere. O singură voce o cunoşteam şi ştiam a cui era. A lui Brooke. Totuşi, nu ştiam ce spune, dar era cu mine în încăpere. Brusc, camera s-a golit, liniştea căzând precum o plasă peste Brooke şi mine. Nişte aparate bipăiau într-un mod ritmic, deranjant. Voiam să deschid ochii, să văd unde mă aflam, dar mi-era prea greu. Tot corpul meu era precum un bolovan. Fără prea mare întârziere, o durere cumplită de spate m-a adus la realitate. Dar, totuşi, ce păţisem ? Mi-am mişcat uşor degetele unei mâini şi, apoi, mi-am întredeschis ochii. Am văzut faţa albă, ovală a lui Brooke. Ochii săi mă studiau atenţi în timp ce buzele sale erau întredeschise şi… Rahat! Durerea de spate devenea din ce în ce mai ascuţită. Totodată, amintirile au început să mă lovească precum un tsunami. Mi-am amintit tot: bătaia, săgeata ce a luat altă direcţie, cum am făcut pe cavalerul…
-Roland! Cum te simţi ?
-Precum un oraş lovit de un tsunami, am spus mai în glumă, mai în serios. De cât timp sunt… aici?
Am analizat rapid camera. Pereţii erau albi, precum şi restul puţinului mobilier: un pat vai de mama lui, o noptieră şi o masă pe care erau aşezate nişte aparate. Eram învelit până la gât cu o plapumă groasă – mult prea groasă pentru această vreme. Cu o mână, am dat la o parte o parte din pătură şi am fost uimit să mă văd purtând blugii albaştri, largi şi fără tricou. Puteam să jur că îi purtasem pe cei negrii.
-Tu ai… ? Am început privindu-mi hainele.
-Nu, Raoul, mi-o tăie ea zâmbind amuzată.
Apoi am observat bandajul alb ce-mi acoperea aproape jumătate de abdomen. Am oftat nemulţumit. Dar ce nu-mi convenea ? Nu ştiam sigur, dar ceva nu-mi convenea. Apoi am dat să întreb cât era ceasul şi cum mai era rana. Ei bine, nu că mă interesa aşa de tare cât era ceasul, dar aveam strania senzaţie că dormisem o veşnicie şi mi-era destul de foame. Brooke mi-a spus că masa de seară se terminase ( din păcate ) şi că rana se vindeca repejor, dar n-aveam voie să fac efort prea mare câteva zile. Totuşi, mai mult mă întrista faptul că cina se terminase. Eram sigur că în următoarea dimineaţă aveam să fiu lihnit. Brusc, mi-am amintit ceva important ce avea loc peste două zile… Hm, dar ce ?Ah, da, concertul! Cum puteam să uit un asfel de lucru? Dar dacă stăteam să mă gândesc, la cât de aerian eram eu, totul e posibil. Și totuși, acela era momentul potrivit să o întreb pe Brooke. Când aveam oare să o întâlnesc din nou singură?
-Apropo... Peste două zile va fii un concert al lui Avril Lavigne și am două bilete. Ai vrea să mergi cu mine? Este pe O2 Arena * .
S-a îmbujorat și a spus:
-Dar ești tare bun cu mine, Roland! Îmi salvezi viața și acum, oh, mă înviți la un concert al iubitei mele Avril! Aș...
N-a mai apucat să continuie căci înăuntru s-a strecurat Sanata. De ce lumea se trezea să intre în încăpere când aveam și eu de aflat lucruri importante ? Cred că au un senzor care le zice „du-te acum că este prins în ceva important”. Am oftat. Directoarea purta o fustă lungă, neagră și o cămașă din cașmir albă. În mâini ținea o tavă și un miros frumos mi-a ajuns la nas. În acel moment, toate motivele pe care le aveam ca să fiu supărat pe ea, au dispărut. Mi-a zâmbit cald și mi-a pus tava-n poală. Fața ei blândă m-a privit atentă. Mi-aș fi dorit ca ea să-mi fi fost mamă în locul scârbei ăleia, dar știam că era total imposibil. Un vis. Mi-am mutat privirea spre tavă. Pe aceasta erau două croissant – uri, niște biscuiți sărați, un pahar cu apă și o pastilă.
-Cum te mai simți? A întrebat Sanata cu căldură.
-Destul de bine, am spus în timp ce mușcam dintr-un biscuite.
-Bine, Roland. Să iei pastila după ce mănânci și apoi să te duci să te îmbraci pentru Ceremonie. Cheryl, ar trebui să mergi să te pregăteși căci nu mai ai mult timp. La revedere, copii!
A ieșit pe ușă la fel de grațioasă precum a intrat.
-Merg la concert. Mersi mult. Ne vedem, a spus grăbită și s-a strecurat afară din cameră.
Eram uimit că am reușit să o conving să vină cu mine la concert. Sincer să fiu, credeam că avea să fie mai greu, nu așa de ușor. Și totuși, poate Brooke nu e genul de fată inaccesibilă doar pentru că era șefa Copiilor Lupului. Nu știu de ce, dar după ce am salvat-o și am aflat că dorea să meargă cu mine la concert, am fost sigur că avea să mă aleagă ca prietenul ei ( la Ceremonie ) . Dar de ce eram așa sigur ? De unde să știu eu că asta avea să facă? Totuși, sentimentul de siguranță m-a făcut să las îndoielile la o parte. Brooke avea să facă asta. După ce am terminat de mâncat, am luat pastila. N-avea nici un gust, dar efectul ei a venit extrem de repede. Durerea surdă provenită de la rană s-a calmat și nu mai simțeam nimic. Era ca un anestezic foarte eficient. M-am ridicat ușor din pat. O stare de amețeală a pus stăpânire pe mine pentru o secundă, dar mi-a trecut imeidat ce am stat mai mult în picioare. Mi-am târșâit picioarele afară din cameră. Unde eram? Nu mai ajunsesem niciodată în această parte a campusului, dar imediat ce m-am gândit mai mult, mi-am dat seama că eram în apropierea camerelor din partea vestică. Mergeam pe culoarul luminat cu niște lampe cu gaz și mă susțineam de perete. Nu eram amețit, dar voiam să fiu sută la sută sigur că pot merge normal. În câteva secunde, m-am trezit în fața sufrageriei de la camera mea. Am intrat înăuntru. Totul era gol, părăsit. Probabil că toți erau în camerele lor, pregătindu-se. Lent, m-am îndreptat spre culoarul ce ducea spre dormitorul meu. Puteam să merg normal, iar spatele nu mă durea deloc. Totuși, simțeam o stare de incomfort ce nu dorea defel să-mi dea pace. Măcar așa simțeam că am ceva, că nu sunt în perfectă formă. Am dat cu șutul în ceva. Dar ce stătea aruncat pe jos, acolo, în mijlocul holului? M-am uitat mai atent. Era o cutie de Cheerios** goală. Cum o fi ajuns aici? Ei, toate lucrurile sunt posibile prin locul ăsta. Ajuns în fața camerei mele, am deschis ușa și am intrat înăuntru. Era întuneric, deci Raoul nu era înăuntru. Mi-am aruncat privirea spre ceasul de pe noptiera mea. Când am văzut cât era ceasul, m-am înfiorat. 22 : 25. Mai erau doar cinci minute până la începerea Ceremoniei, iar eu nici măcar nu mă schimbasem. Mi-am pus o pereche de pantaloni negrii și un tricou alb. Deasupra am pus jacheta ce trebuia neapărat să o port și am ieșit vijelios din încăpere. Alergam pe culoar spre sufragerie și nu mi-a păsat când am zdrobit cutia de Cheerios. Se pare că eram într-o stare mai bună decât credeam. Puteam alerga fără să mă doară așa de tare rana. Ajuns în curtea interioară, am privit statuia Lupului din fața locului unde se ținea Ceremonia. Mi-am tras sufletul pentru o secundă și am început să alerg din nou. Am urcat cele patru trepte de piatră ale clădirii și am împins cu putere ușile. Toată lumea ce se afla înăutru s-a uitat la mine, în timp ce eu gâfâiam cu putere. Unii au început să râdă, alții au oftat. Se pare că prima mea Ceremonie a început cu stângul. Am ignorat sunetele scoase de ceilalți elevi și m-am așezat lângă Raoul ce-mi ținuse un loc în fața sălii. M-am așezat pe scaun și mi-am tras sufetul. Am analizat pentru o secundă sala. Era uriașă și avea formă circulară. Înăuntru totul era negru, numai podeaua de marmură albă. Mulți stâlpi frumos lucrați susțineau tavanul în care era sculptat un lup ce privea spre centrul sălii – cel unde stătea Brooke. Brooke ținea în mână un pergament legat cu o sforicică subțire roșie. L-a pus pe o masă neagră aflată lângă ea și s-a întors brusc spre cei din sală. Rochia neagră, cu trandafiri sângerii, până aproape de gleznă și cu-n decolteu în formă de V i s-a ridicat puțin. Ochii îi scăpărau și părea atât de diferită, de puternică.
-Bună seara, frații mei! A spus cu o voce impunătoare, diferită.
-Bună seara, soră ! Au răspuns ceilalți din sală, printre care și eu.
A privit prin încăpere, atentă, după care și-a dres glasul.
-După cum știți, astăzi îmi voi alege prietenii. Tăcerea s-a lăsat mormânt peste noi, iar Brooke a continuat: Ei bine, n-am s-o lungesc. Cei șase sunt : Raoul, Michael, Jessy, Kim, Layla și Alicia.
Când am auzit cele șase nume și pe al meu nu l-am auzit, mi s-a tăiat firul. Eram șocat. După ce i-am savat viața și am invitat-o la concertul idolei ei, ea așa-mi răspundea? Eram prea uimit ca să mai aud murmurele ce au învăluit sala. M-am cufundat în întunericul minții mele. Nu mai auzeam nimic, nu mai simțeam nimic. Doar mă cufundam în întunericul acela ce-mi era o alinare perfectă.
Doar o întrebare mi se contura-n minte precum un desen.
De ce?
______________________
*O2 Arena – Stadion din Londra unde au loc multe concerte.
**Cheerios – Marcă de cereale.