Totul pentru Rain.

[A'Svear]

Mersi de comentarii >:D< Ma bucur ca va place si sper sa cititi in continuare :]

Capitolul 2
Alt Rain

Oglinda îi arăta altă persoană. De ce? El nu voia să se ascundă, să fie altcineva decât cine e. Dar numai aşa putea să aibă grijă de ea. Ah, cât de dor îi era. Număra minutele până o va revedea. Dar nu va fi la fel, el va fi altul, ea va fi alta. Şi totuşi, curiozitatea îl rodea şi abia îşi stăpânea dorinţa. Au trecut patru ani până la urmă. Oare cum arată? Era sigur că a crescut, că e frumoasă, minunată şi o asemăna unui înger, perfecţiunea întruchipată. Dar ea cum va reacţiona? Eh, aici e tristeţea cea mare, căci ea nu va şti. De aceea s-a mai uitat o dată în oglindă. Nu era el cel de acolo! A mai atins părul blond şi a strâmbat din nas. Aşa e, ura blonzii şi îl enerva faptul că renunţase la nuanţa de ciocolată ce îi colora părul până nu demult. Acum era aşa diferit. Părul, hainele, nici măcar ochii nu mai erau ai lui. Erau albaştrii, o culoare superbă, profundă dar nu îl mulţumea. Ura această deghizare prostească. Şi-ar fi dat sufletul să poată să o arunce, măcar pentru o oră, care să o petreacă cu ea. Avea atâtea de zis, atâtea îmbrăţişări, atâtea întrebări şi curiozităţi. Trebuia să le ţină pe toate în frâu, să nu dea nici un amănunt care să îl compromită.
Durere. Furie. Agonie.
S-a aruncat în pat. Trebuia să se întâlnească cu el, să vorbească din nou despre misiunea sa. Detalii neplăcute, care trezeau amintiri urâte şi răscoleau sentimente care au fost îngropate cu atâta grijă astfel încât să rămână acolo, să nu mai doară. Tavanul il fascina. Sau poate vedea prin el, vedea filmul vieţii. Privea amintirile cum se derulează prin faţa ochilor lui şi încerca să le aducă în prezent. La un moment dat chiar a ridicat mâinile încercând să le prindă, dar s-au transformat în fum şi i s-au strecurat printre degete. Şi-a lăsat braţele să se prăbuşească zgomotos.
Se uita din nou la oglindă şi chipul lui a căpătat o expresie dezamăgită. Sau poate scârbită , furioasă, nemulţumită, sau alte sute de sentimente exprimate de faţa lui.
Doar amintindu-şi diverse lucruri, a reuşi să treacă prin toate acele invelişuri în care s-a chinuit patru ani să ascundă acea noapte. Ce ironic faptul că atâta timp a suferit şi s-a străduit să ucidă amintirile, să scape de ele şi acum le retrăia doar închizând ochii. Imaginile erau perfect conturate, auzea fiecare zgomot, vedea fiecare mişcare, simţea fiecare lovitură. S-a trezit din nou în corpul lui de copil, de paisprezece ani. A trecut ceva de atunci. Simţea din nou durerea, vedea lacrimile ei cum ii se prelingeau pe chip şi îl sfâşiau... Dar Lovely a scăpat, va trăi şi asta contează. Acum era vremea să se salveze şi el.
Cele două brute se apropiau nervoase. S-a dat un pas în spate şi a dat cu spatele de geamul spart. Încă o rană. Of, parcă un avea deja destule. Nu avea unde să se urce, nu avea cum să fugă şi să sară pur şi simplu la gâtul lor să le sfâşie beregata nu putea; prea multă mizerie. A închis ochii. Auzea în jurul lui râsete animalice, scârboase şi şi-a imaginat că ei credeau că deja au învins. Un zâmbet dispreţuitor ii s-a strecurat pe faţă. ' Idioţi. ' şi-a spus acesta în gând, apoi a eliminat orice cuvânt ce îi disturba concentrarea. În jurul său se ridica de pe jos un soi de ceaţă. Un fum îngheţat, care provoca suferinţă la contactul cu pielea.
A deschis ochii. Cei doi s-au dat câţiva paşi în spate, vizibil speriaţi de abilitatea lui Rain. Ştiau că el era din lumea supranaturalilor, ştiau şi că e ceva important în lumea lor dementă, magică, dar era doar un copil. Nu trebuia să aibă putere. Însă avea şi îi băga în sperieţi rău de tot. Ei păşeau cu spatele, iar el se apropia. Cu fiecare pas pe care îl făcea ochii lui se deschidea şi mai mult la culoare, ceaţa devene tot mai groasă şi mai rece. După vreo cinci metrii făcuţi în acest ritm lent, plin de teamă şi ameninţare, ce se scălda în parfumul morţii, ochii lui erau deja un albastru deschis, şters. Ceaţa umplea întreaga cameră şi nu se mai putea vedea nimic. El a ridicat mâna încet strângând-o într-un singur loc. Cu o mişcare fermă şi totuşi aşa elegantă, a mişcat palma în aer. Fumul gros a luat forma unei spirale, care mai apoi s-a transformat într-un stol de fluturi albi. Defapt, nu erau albi, aveau aceeaşi culoare ca şi ochii lui, un albastru şters, sec la prima vedere dar infricoşător la o a doua privire. De ce e sinsitră această culoare? Prin simplul fapt că e aşa lipsită de viaţă, simbolizând moartea fiinţei în cea mai pură formă a sa.
Cei doi au început din nou să râdă ca maniacii. Luau în bătaie de joc acele creaturi ciudate. Acestea s-au strâns în jurul lor. Gata, au fost ucişi.
Fluturii, o dată ajunşi pe piele îngheţau, de la interior spre exterior. Nu a fost nevoie decât de o bătaie din aripi ca cei doi să cadă îngheţaţi pe podea. Şi inima lor a încetat să bată într-o clipă. Ciudat însă că pe cât era de copilăroasă puterea lui, sub forma unor fluturi, dar totuşi fatală şi înspăimântatoare, atât era el de serios, de lucid si de grav în orice situaţie.
După acest act, această aşa zisă luptă, a sărit şi el pe geam. Încă îi putea vedea silueta surorii lui îndepărtându-se în noapte şi o auzea urlându-i numele. Voia să o ia şi el la fugă după ea, dar ca lucrurile să meargă conform planului, trebuia sa fie mort pentru lume. Dar alt sunet s-a strecurat în peisaj, ceva ce nu trebuia să fie acolo, nu îşi avea locul. Soneria telefonului provenea din prezent şi l-a tras afară dintre amintiri într-un mod mult prea brusc.
- Am ajuns. Vino!
Nu a răspuns, pur şi simplu a închis telefonul şi s-a îndreptat spre uşă să plece. Locuia într-o casă mică la prima vedere, dar cu un subsol uriaş şi o grămadă de încăperi secrete. A încuiat uşa în urma lui şi a plecat oarecum grăbit. Paşii mari şi apăsaţi treceau cu repeziciune pe trotuarul umed de la ultima ploaie. A luat-o la stânga pe o stradă lăturalnică. Nu era nici un om, nici o urmă de fiinţă vie, doar în umbră cineva parcă se ascundea. Rain l-a văzut şi s-a îndreptat într-acolo. Străinul a făcut şi el câţiva paşi ieşind la iveală. Zâmbetul cald, l-a molipsit şi pe el, arcuindu-şi buzele într-un surâs sfios. Se vedea că nu mai zâmbise de mult, acest gest parcă fiind uitat.
- Mă bucur să te văd, tată, spuse Rain.
Cei doi s-au îmbrţişat şi au stat aşa câteva minute bune. Nu s-au văzut de luni de zile...
- Ai adus? a întrebat bărbatul pe un ton grav.
- Da.
A scos din buzunarul gecii nişte hârtii. Aparent fără nici o valoare, acestea au luminat chipul tatălui. Ii le-a smuls din mână cu o nerăbdare de-a dreptul copilăroasă şi a început să se uite peste ele. Le analiza până la cel mai mic detaliu şi deodată faţa lui s-a întunecat.
- Aici scrie Rain. De ce scrie Rain? A urlat acesta.
Băiatul se uita la el oarecum uimit de reacţia acestuia, dar s-a dezmeticit în mai puţin de o clipă.
- Mai ştii...Când s-a născut ea te-am întrebat de ce o cheamă Lovely, pe mine de ce mă cheamă Rain şi mi-ai zis că numele noastre ne reflectă caracterul, puterile şi sufletul. De aia Rain mă va chema mereu. Pentru că aşa a fost dat să mă cheme toată viaţa, nu?
Chipul său a rămas calm, chiar inexpresiv, dar tatălui său ii s-au înlăcrimat ochii. L-a bătut pe umăr şi i-a înmânat actele.
El era ca ploaia, era rece, lucid şi cu o gândire foarte logică. Puternic şi totuşi atât de calm, exprimându-şi iubirea protejând ceea ce îi era drag şi era extrem de tăcut. Ea era ca o flacără, mereu cu o vorbă bună pe buze, nu dorea pe nimeni supărat şi prefera să se sacrifice pe ea pentru binele celorlalţi. Dulce, blândă şi fragilă. El era Rain şi ea era Lovely.
- O vei vedea în curând, spuse bărbatul întinzându-i o poză.
Rain a privit-o lung, iar pe chipul lui a înflorit unul din cele mai frumoase zâmbete.
- Abia aÅŸtept.