O frântură de speranţă

[Me�al.]

Revin cu un nou capitol. Thanks for ză comments, Sinderella and Little M ! Am fost destul de lipsit de ispiraţie, iar când mi-a venit, am răcit. Totuşi, sper ca acest capitol să fie bun de ceva. Also, mă bucur că vă place ficul şi vă mai aştept.
Lectură plăcută!

Capitolul 5

Am intrat amândoi în sala de curs şi Raoul s-a aşezat lângă mine în bancă. După orar, aveam Ora lupului şi eram curios să aflu ce avea să ni se predea. La ora opt fix, pe uşa clasei a intrat o femeie înaltă, cu părul portocaliu – da, chiar era portocaliu – şi ochii verzi. Era tânără, în jur de douăzeci şi cinci de ani. Ţinea în mână câteva planşe ce le-a lăsat pe catedra din lemn. Era îmbrăcată precum o franţuzoaică şi i-am putut vedea pe câţiva băieţi ce stăteau în preajma mea cum salivau. Da, era slabă, avea balcoane, arăta bine. De ce să nu saliveze şi ei puţin? Mi-am mascat un zâmbet şi am privit spre tabla albă. Profesoara m-a privit atentă şi a înaintat printre bănci până ce a ajuns în faţa mea. M-am întreptat de spate, întrebându-mă dacă reuşisem să mă aleg cu o pedeapsă din prima zi.
-Sunt profesoara Karany, iar tu trebuie să fi noul elev, Roland. Mă bucur să te cunosc şi sper să-ţi placă această oră, precum bănuiesc eu.
A zâmbit plină de viaţă şi s-a întors în faţa clasei. De pe catedră a luat o planşă şi a agăţat-o de tablă. Pe aceasta era desenat un lup alb. Totuşi, nu arăta normal, dacă stăteai să-l analizezi. Era puţin mai înalt decât lupii normali, iar albul blănii dădea spre un gri. Ochii îi erau negri, dar erau înconjuraţi de un cerculeţ roşu. Ca la strigoi, am gândit imediat.
-Acesta sunteţi voi la Transformare. Aşa ve-ţi arăta.
Am auzit câteva murmure prin clasă, iar eu am rămas cu gura căscată. Lupul acela arăta minunat şi nu-mi venea să cred că aşa voi arăta şi eu.
-Nu ve-ţi arăta aşa tot timpul, doar când o să vă doriţi asta – acest lucru este valabil la Lupii adulţi. Adolescenţii – precum voi – se pot transforma în Lup oricând: când vă enervaţi, când sunteţi în pericol etc. De asemenea, cred că toţi aţi văzut imaginea Lupului, cum ve-ţi arăta. Ei bine, poate câţiva dintre voi cred că seamănă cu un vârcolac, dar să ştiţi că nu este adevărat. Prima diferenţă este cea de culoare, dar una importantă constă în inteligenţă şi rapiditate. Noi suntem mult mai deştepţi şi reacţionăm mai rapid decât vârcolacii. Într-o luptă cu orice tip de inamic, trebuie să nu lă lăsaţi loviţi după ureche sau înainte de coadă. Acolo sunt punctele noastre sensibile şi, dacă sunteţi loviţi acolo, inamicul vă va doborî cu uşurinţă.
Profesoara Karany a făcut o pauză şi şi-a dres glasul. Toată clasa era atentă la ce ne povestea şi era tare linişte. Sincer să fiu, era o poveste tare interesantă şi captivantă. Aflam ce eram eu cu adevărat. Dregându-şi glasul, profesoara Karany a continuat:
-Mulţi dintre cei noi se întreabă cine sunt cu adevărat Copiii Lupului. – S-a uitat la mine preţ de o clipă şi apoi a privit alţi câţiva elevi – . Ei bine, voi sunteţi. Directoarea Sanata a decis ca voi să nu fiţi numiţi „novici”, ci să aveţi o denumure aparte, una care să cinstească Marele Lup. De asemenea, cum aţi citit în orar, există o Ceremonie, un fel de ritual. Acească Ceremonie este susţinută de şefa Copiiilor Lupului, Cheryl. Ea este cea ce va face acest ritual şi, în seara aceasta, Ceremonia este şi mai specială. În această noapte este lună plină şi puterile Marelui Lup şi ale noastre, fii şi fiicele sale, sunt la apogeu. Diseară, Cheryl va alege următoarele sale ajutoare. Nu, nu vă gândiţi la ajutoare ca la un lucru rău. Cei aleşi – în număr de şase – îi ve-ţi fi prieteni şi o ve-ţi ajuta la fiecare Ceremonie. Cam atât pentru această primă lecţie. Acum, deschide-ţi manualele la pagina nouă. Citiţi-o şi rezolvaţi până mâine exterciţiul numărul trei.
Profesoara s-a aşezat la catedră şi a luat o gură din sticla de apă. M-am uitat la ceas. Mai erau cinci minute din oră aşa că nu m-am apucat de citit nimic. Stăteam şi priveam visător cartea legată în piele şi mă gândeam la cât de rapid trecuse ora. Mi-a plăcut la nebunie ce predase profesoara Karany, chiar mă pasionase. Cu câteva minute înainte să se termine ora, profesoara parcă şi-a amintit ceva. S-a ridicat de pe scaunul de piele şi toată clasa a amuţit.
-Presupun că noii elevi doresc să o cunoască pe conducătoarea Copiiilor Lupului. Aşa că, Cheryl a fost de acord să se prezinte, a spus ea.
Uşa clasei s-a deschis, iar înăuntru a intrat aceeaşi fată ce am văzut-o mai devreme. Avea părul prins în două codiţe cu nişte fundiţe sângerii. Ne-a zâmbit şi s-a dus lângă profesoară. A ridicat mâna spre profă şi doamna Karany s-a uitat ciudat la ea. După puţin timp, profesoara s-a luminat şi a bătut palma cu Cheryl. Apoi s-a întors spre clasă şi a privit visătoare fiecare elev. Privirea i-a căzut asupra mea pentru un timp şi apoi a început să vorbească:
-Salut, fraţilor! Sunt Cheryl, deşi porecla mea este Brooke. Nu prea răspund la Cheryl fiindcă mi se pare mai mişto Brooke – d-aia e şi porecla mea. După cum v-a spus şi Karany – şi i-a zâmbit profesoarei ce părea deranjată că i-a spus pe nume – în seara asta îmi voi alege noile ajutoare şi, poate prieteni. În fine, aţi aflat destule la ora asta şi nu mai fi-ţi aşa de serioşi. Ce Doamne iartă-mă! Nu suntem la o înmormântare. Revenind. Urăsc oamenii ce sunt serioşi şi nu fac niciodată glume şi persoanele fără substanţă. De asemenea urăsc persoanele precum Gorgoth. Sunt rockeriţă. – Câţiva copii din clasă au fost uimiţi şi şocaţi, iar Brooke i-a străfulgerat cu privirea – . Ce ? N-am să mă schimb doar că ţie nu-ţi convine. Ce nu-ţi convine scrie acasă, frate! Eu ies în pauză şi cred că şi voi vreţi. Ne mai vedem, a spus şi s-a uitat la mine încă o dată fugitiv.
Raoul m-a luat de braţ şi am mers spre ieşirea din clasă alături de ceilalţi colegi. Unii încercau să-mi vorbească, dar atenţia mea era canalizată asupra ei. De ce s-o fi uitat la mine de atât de multe ori? Oare eram murdar la gură sau aveam vreo pată uriaşă de cerneală pe tricou? Ah, la naiba! Mă comportam ca o fetiţă tâmpiţică. Se uita la mine fiindcă sunt frumos, normal.
-Frate, eşti bine? M-a întrebat amicul meu vizibil amuzat.
-Da, frate, ce puteam să am? Sunt absolut normal. Doar mă gândeam la ce ne-a spus profesoara, am minţit sperând să mă creadă.
-Da’ te agitai aşa şi îţi dădeai cu mâna la gură şi te holbai la tricoul tău. Zici că nu erai tu însuţi, a spus aproape râzând.
Am dat din umeri nedorind să continui conversaţia. Am părăsit împreună clasa cu pereţii de un alb bolnav plini de diferite desene cu lupi. Începeam să cred că oamenii ăştia erau obsedaţi. Sau poate erau? Am luat-o pe culoarul ce ducea spre ieşire. Mulţi adolescenţi se agitau de colo – colo, iar zumzetul vorbelor lor mă făcea să mă strâmb. Măcar aici, pe culoar, pereţii erau albaştri. Albul ăla enervant mă făcea să mă gândesc că eram într-un spital.
-Ce ai păţit, frate? Pari aşa de abătut azi. E din cauza lui Brooke? Ţi-a dat minţile peste cap? A zâmbit în felul lui specific ştrengăresc.
-Nu, dar n-am posterele şi CD – urile trupelor mele preferate la mine şi uneori mi-ar face bine să mai ascult. Desigur, am I – podul, dar posterele . . .
Sincer, nu asta era problema mea, dar nu minţisem, corect? Nu aveam posterele la mine, deci putea să fie un motiv de supărare tare bun. Raoul şi-a băgat mâinile în buzunarele pantalonilor şi m-a întrebat care erau trupele mele preferate. Am oftat fiindcă era o listă tare lungă numai de trupe rock, metal şi punk, dar am încercat să o scurtez.
-Să vedem. Metallica, Iron Maiden, Nightwish, Sonata Arctica, Guns’n’roses, Yellowcard, Green Day, Avril Lavigne – o ador pur şi simplu – , System of a Down şi multe altele.
-Să şti că-i ziua ta norocoasă, Roland, mi-a spus pe un ton fericit. Peste câteva zile – două parcă – va concerta Avril Lavigne în oraş şi am două bilete în primul rând. Desigur, mie nu-mi prea place de ea, dar Brooke o adoră. Şi ştiu mă că ţi-a picat cu tronc. Doar e stilul tău. Aşa că invit-o diseară după Ceremonie. Va accepta categoric, iar dacă te va alege printre prietenii ei atunci sigur o să fie tare încântată, a spus zâmbitor.
-Ah, mersi, frate. Eşti cel mai tare coleg de cameră din lume!
Am bătut palma şi am ieşit atunci în curtea interioară. Pe aleile pietruite se plimbau diferite grupuri de adolescenţi şi trăncăneau. Alţii jucau basket la coşurile lipite de zidul şcolii. Eu şi Raoul am ochit un petic de iarbă liber şi ne-am trântit pe el. Mda, se pare că şi aici era bătaie pe locurile de pe iarbă. Sincer să fiu, de ce să nu le placă adolescenţilor? Iarba era comodă, avea culoarea aia mişto – verde praz – şi te puteai întinde pe ea ca pe un pat. Pe scurt, un loc perfect de relaxare. M-am întins pe iarbă şi am privit visător clădirea – ce arăta tare mişto – şi cerul albastru pe care pluteau câţiva norişori albi. Am auzit câteva fete cum ziceau ce formă avea fiecare nor şi am pufnit în acelaşi timp cu Raoul. Mda, joc de copii mici. Raoul s-a ridicat în şezut şi mi-a făcut un gest rapid să mă ridic şi eu. M-am uitat în direcţia în care se uitau toţi şi am văzut doi elevi cum se luau la bătaie. Pe unul dintre ei îl recunoşteam... Era Michael, tipul din avion obsedat de PSP. Celălalt era o matahală uriaşă, cu burta mare de te întrebai cum putea să meargă şi scund de înălţime. Un fel de minge, aş putea spune. Matahala ţinea în mână două săgeţi ascuţite, furate de la centrul de arcaşi şi urla la Michael.
-Boule ! Tu chiar nu şti să te uiţi pe unde mergi ? Abia aştept să-ţi înfig o săgeată în inima aia a ta idioată !
Michael nu l-a băgat în seamă, ci se uita la el neimpresionat. Lucrul ăsta l-a enervat teribil pe Matahală şi a aruncat o săgeată spre Mich. Obsedatul de PSP s-a ferit imediat, făcând un pas spre dreapta, iar săgeata a rămas înfiptă în pământ. Lucrul ăsta l-a enervat şi mai mult pe Matahală şi a aruncat cu o putere mai mare a doua săgeată. Desigur, aceasta nu l-a nimerit pe Michael şi s-a dus mai încolo. Când m-am uitat să văd în ce direcţie se îndrepta, am văzut că o ţintea pe Brooke. Fără să gândesc, am ţâşnit şi am alergat spre ea. Nu se uita şi nici nu ştia că săgeata ar putea să o omoare.
-Brooke ! Am urlat înainte de a o ajunge în spatele ei.
Stăteam ca un fel de scut şi-mi ţineam mâinile înconjurate în jurul ei. Mă gândisem să fug, dar n-am mai avut timp. Săgeata m-a lovit undeva în spate, în partea dreaptă. Nu ştiu sigur ce mă durea căci corpul mi-a amorţit. I-am dat drumul lui Brooke şi am căzut în fund pe jos. Adolescenta se uita dezorientată în jur, dar când a văzut săgeata înţepenită în spatele meu, a încremenit.
-Nu trebuia, să şti . . . Îmi pare rău , a spus încet.
-Nu doare aşa de tare, am minţit cu neruşinare.
Chiar în secunda următoare, haosul s-a dezlănţuit. Lumea se strângea în jurul meu şi eu speram să plece odată. Directoarea Sanata a ieşit din şcoală şi a privit întrebătoare în jur. A venit lângă mine şi ochii i s-au făcut mari de uimire.
-Doamne. Ce ai păţit, Roland?
-A fost Kilian. A luat două săgeţi de la centrul de arcaşi şi a vrut să-l omoare pe Michael. A doua săgeată a venit spre mine, iar Roland m-a salvat, a explicat Brooke în locul meu.
-Vai, vai. Kilian! A urlat, iar Matahala a venit. Două săptămâni detenţie zilnic după ore şi nu mai ai voie să participi o lună la Ceremonie. Roland, eşti tare curajos şi mă bucur nespus că ai salvat-o pe Cheryl. – A dat un telefon, iar doi bărbaţi în alb, cu o targă în mână au apărut imediat. – O să te ducă la infirmerie şi eşti scutit pentru ora asta şi pentru câte vrei astăzi.
-Pot să-l însoţesc, te rog? A întrebat Brooke imediat şi dorinţa i se citea în ochi.
-Nu ştiu, Cheryl. Dacă doreşti atât de mult, te poţi duce, desigur, a spus cu bunătate Sanata.
Am scuipat puţin sânge pe jos, iar durerea devenea din ce în ce mai profundă. Ce m-o fi apucat şi pe mine să fac pe cavalerul? Of, Roland. Cineva mi-a dat ceva de băut, iar totul a început să devină neclară. Într-un final, m-am cufundat într-un somn adânc şi fără durere.