Totul pentru Rain.

[A'Svear]

Mda, un nou fic. Ce sa fac, m-a prins inspiratia si pe mine [cam des, stiu, stiu] . Enfin, este primul meu fic la persoana a 3`a si sunt constienta ca are multe greseli si lipsuri si toate cele, dar spre sa ma imbunatatesc. Am incercat sa fac ceva mai diferit si sa abordez si un stil mai...altfel [sper sa fie altfel intr-un mod bun :-s]. Pai, sper sa fie ceva de capul lui ^^.

Capitolul 1
Amintiri

Timpul trece la fel, indiferent de situaţie, dar mintea? Ei bine, mintea joacă feste inimaginabil de crude. Lungeşte durata unui minut astfel încât să pară o veşnicie şi acele momente şi aşa chinuitoare ajung să fie trăite din plin, la intensitate maximă. Dar iadul încă nu s-a dezlănţuit. Nu, ăsta a fost doar un aperitiv, o porţie de groază minusculă în comparaţie cu ceea ce avea să se întâmple. Dar întrebarea era cât va mai putea rezista terorii?
Şi dacă ai şti că e doar un copil, ţi s-ar rupe sufletul privind-o. Un alt strigăt plin de durere, dar mai slab de data aceasta, a făcut-o să îşi înghită un suspin de teamă. Stătea într-un colţ întunecat şi plângea pe înfundate. Braţele îi erau julite şi însângerate şi mizeria din acel loc îi provoca o usturime înfiorătoare. Dar ea vărsa lacrimi din alte motive. Motive pe care un copil nu ar trebui să le ştie, nu ar trebui să aibă nici o idee despre ele, dar ea le trăieşte şi o rănesc profund. Strânge în mână cuţitul şi sute de idei nebuneşti îi invadează mintea. Se gândea să îl folosescă cum văzuse prin filme. Poate era vreo şansă să îl elibereze şi să fugă împreună. Mâna îi tremura în timp ce se străduia să adune curaj, picătură cu picătură, pâna va avea îndrăzneala să se ridice şi să atace.
A reuşit să îşi controleze lacrimile şi tremuratul, acum cea mai grea parte era să se ridice încet şi să meargă să îl salveze. Îşi stabilise planul până la cel mai mic detaliu. Avea de gând să obţină elementul surpriză de partea ei, să se mişte silenţios şi să ajungă în spatele ucigaşilor. Atunci l-ar fi injunghiat pe unul în picior şi ar fi scos cuţitul rapid, s-ar fi repezit la celălat şi ar fi făcut acelaşi lucru. Dar dacă aveau arme? Ştia că în filme tipii răi au mereu pistoale şi puteau să o ciuruiască cu uşurinţă, pentru că nu era foarte rapidă. Acest lucru nu îl luase în calcul şi a hotărât să mai mediteze câteva clipe la planul ei. Dar nu, nu îşi putea permite să piardă tot curajul care îl adunase. S-a ridicat brusc în picioare, strângând arma cu putere. A dat să facă un pas, dar un alt urlet a pus-o la pământ. Toată vitejia s-a stins într-o clipă, fiind înlocuită de o groază sfâşietoare. Lacrimile au început din nou să curgă şi sufletul ei s-a făcut mic şi s-a ascuns într-un colţ al fiinţei.
Cele două matahale se îndreptau sprea ea cu paşi mari, apăsaţi. Unul din ei îl purta pe băiat în spate, ca pe o cârpă uzată. Fata şi-a acoperit ochii cu mâinile, încercând să îşi controleze spaima şi groaza. Credea că o îi vor ucide pe amândoi în chinuri. Poate îi vor împuşca sau le va tăia capetele. Tot soiul de imagini ce înfăţişau crime şi morţi cumplite îi invadau mintea copilei. Când şi-a luat mâinile de la ochi a putut vedea corpul rănit aşezat pe podea lângă ea. S-a repezit la el şi i-a pus capul în poala ei. Sângele ce se prelingea din tăieturi îi îmbibau şi mai tare rochia cândva albă. Lăsa lacrimile să curgă pe chipul lui curăţându-i sângele. Cei doi bărbaţi priveau scena amuzaţi teribil. Pentru ei era o adevărată comedie tot ceea ce se întâmpla. Cel care părea a fi liderul i-a făcut semn celuilalt să plece de acolo. Acesta s-a conformat şi s-a îndreptat spre ieşirea din încăpere. Cel care a mai rămas pentru câteva clipe le-a mai aruncat o privire plina de ură şi batjocoritoare că să îşi facă ieşirea într-un mod dezgustat de cei doi.
Băiatul a deschis încet ochii şi a privit-o.
- Rain, trăieşti!
Acesta i-a pus degetul pe buze în semn de tăcere. La fiecare mişcare îşi strângea ochii de durere, dar îşi înghiţea fiecare suspin şi sunet. Nu voia ca ea să se sperie şi mai mult. Cu un efort cumplit şi-a arcuit buzele într-un zâmbet. A încercat să şi ridice mâna să o mângâie pe obraz, dar asta nu a mai putut. Corpul lui era plin de lovituri şi vânătăi, urme de cuţit şi arsuri.
Acele animale! Se distrau de minune când îl vedeau cum suferă, cum se chinuie. Şi pentru ce? Pentru o obsesie de-a lor, o teamă nebună şi fără nici o noimă. Le-au spus de mii de ori că nu există nici un pericol, dar ei continuau să taie şi să spânzure, să împuşte şi să dea foc. Nişte criminali! Gândurile băiatului s-au adunat în această concluzie, numindu-i pe toţi ucigaşi însetaţi de sânge.
În timp ce acesta îşi menţinea mintea plină de ură pentru acei oameni, fata şi-a fixat alt plan. A luat cuţitul şi ii l-a înmânat fratelui ei.
- Uite! Tu poţi să ne salvezi! Poţi să îi omori! Spuse aceasta plină de speranţă.
- Nu, nu pot. Nu am atâta putere.
După aceste cuvinte închise ochii. Era obosit după câte a îndurat şi îşi dorea din tot sufletul să poată adormi. Din păcate nu avea voie să facă asta. Într-o clipă de neatenţie cei doi puteau să se întoarcă pentru ea şi nu avea voie să o pună în vreo primejdie. Şi mai era ceva, somnul acela pe care îl dorea aşa mult putea sa fie veşnic, iar asta însemna moartea tuturor. Nu, nu putea permite aşa ceva! El trebuia să rămână lucid cu orice preţ.
A deschis ochii brusc, într-un mod dureros, care l-a făcut să scâncească pentru prima dată. Ea a întors imediat privirea spre el. Îngrijorarea se citea pe chipul ei. A încercat să o calmeze, zâmbind.
Din cealaltă încăpere se auzeau voci. Vorbeau de ea. El s-a albit la faţă şi picături reci de sudoare începeau să îi apară pe frunte. Trebuia să o salveze. Acum, sau va fi prea tărziu!
Cu un efort inuman s-a ridicat în capul oaselor. Fiecare rană îi zvâcnea şi corpul parcă îi lua foc. Toată durerea prin care trecea îi nutrea ura faţă de acei....Acele animale. Ciudat, pentru o clipă a avut tendinţa să îi numească oameni.
A ridicat-o şi pe ea în picioare. Fata nu avea decât nişte zgărieturi şi răni superficiale. Bun, putea să o scoată de acolo. A ridicat cuţitul de jos şi l-a înmânat fetei.
- Trebuie să fugi! rosti băiatul hotărât.
- Åži tu? Tu ce faci?
Copila avea din nou lacrimi în ochi. Ştia că va trebui să plece singură, să îl lase pe el în urmă, dar nu voia să accepte acest lucru. Întrebarea ei a fost aşa nevinovată, dar el a rămas ferm. Ah, cât îşi dorea să poată pleca împreună, dar ştia că ei îi vor urmări şi atunci îi vor ucide pe amândoi necondiţionat.
- Ascultă! Eu voi fi bine, tu trebuie să fugi, departe! Dacă vreunul vine după tine înainte să ajungi la un loc sigur aruncă cuţitul, cât de tare poţi!
Instruirea primită nu făcea decât să o întristeze şi mai tare. Era sigură că el nu va fi bine şi acest lucru îi inunda ochii de lacrimi. Se uita la chipul lui ca şi cum ar fi privit un tablou rar, pentru ultima dată.
- Încă eşti în picioare, puşlama! urlă unul dintre bărbaţi.
Deşi ar fi dorit băiatul nu mai putea prelungi despărţirea. I-a arătat fetei fereastra care era chiar în spatele ei. A ridicat-o în braţe pe marginea acesteai. Măcar era deschisă...
- Adio, Lovely...
Poate ar fi fost mai bine să spună La revedere căci fata a început să plângă din nou. A vrut să o strângă în braţe, pentru ultima dată , dar ameninţarea acelor animale pe două picioare se apropia de ei. Cu o ultimă privirea aruncată băiatului fata a sărit. Aterizarea nu a fost grea datorită distanţei mici faţă de sol. O dată ajunsă jos s-a ridicat în picioare şi a luat-o la fugă, exact cum îi spusese.
Urlete îngrozitoare au început să se audă în următoarele clipe. Pline de agonie şi durere, acestea vesteau moartea, iar ea ştia prea bine despre ce moarte era vorba. Moartea lui.
Lacrimiile îi şiroiau pe faţă şi vederea îi era deja înceţoşată din cauza lor. Se depărtase metrii buni şi oboseala începea să o cuprindă, dar nu avea voie să se oprească. Nu, ar fi ieşit din cuvântul lui şi asta nu ar fi fost bine. Deja începuse să meargă pe şapte cărări, clătinându-se în stanga şi-n dreapta, parcă ar fi fost beată. Dar chiar era, sufletul ei era înecat în suferinţă şi durere, dezamăgire şi ură. Toate acestea erau mult mai tari şi mai năucitoare decât orice alcool.
- Rain. Rain. Rain!
Alerga strgându-i numele. Ce rost avea? Doar stelele îi auzeau cuvintele urlate şi rugăminţile rămase nerostite. Şi noaptea se întindea în faţa ei şi alerga spre un ceva care încă nu prinsese contur. Nu îndrăznea să întoarcă capul, ar fi fost ucigător.
Cu asta filmul s-a tăiat. S-a trezit ţipând, ca de fiecare dată când amintirile reveneau sub forma unui coşmar nemilos. Şi era abia patru dimineaţa. Toată ziua următoare avea să fie buimacă de somn, căci restul nopţii era compromis. O să înceapă să plângă, o să îşi amintească fiecare moment, o să căute poza lui în noptiera şi se va uita lung la ea. Dorul o va lovi din nou şi mâine va trebui să aibă grijă să nu îşi scape masca pe jos, să nu trădeze vreun sentiment în faţa celorlalţi. Încă nu accepta că el e mort de mai bine de patru ani. A fost ucis în faţa ei, ba chiar şi-a dat viaţa să o salveze. Dar ce rost mai are? Tot ce mai poate face acum e să stea, să îşi amintească şi să îl plângă...