O frântură de speranţă

[Me†al.]

Mulţumesc pentru comentariu Berry şi mă bucur că măcar tu mai citeşti. Am venit cu un nou capitol ce este, probabil, cel mai lung pe care l-am scris vreodată.
Lectură plăcută!

Capitolul 4

Adolescenţii ne priveau aşa de curioşi şi parcă li se oprise respiraţia când ne-au zărit. Peşte Mort, ne-a privit preţ de o secundă, apoi începând să ne urle că trebuia să ne grăbim. A trăbătut curtea cu paşi mari şi ageri, ajungând în faţa unei alte uşi masive de lemn negru. A deschis-o cu o mână, iar ea a scăpat un scârţâit deranjant. Pe femeia ce ne conducea nu părea să o fi afectat zgomotul uşii. Am intrat toţi şi ne-am uitat în jur în timp ce Peşte Mort revenea în fruntea grupului. Intrasem pe un culoar lung, fără geamuri, cu pereţii cafenii, iar pe ei tronau diferite picturi cu lupi. Doamne, oamenii ăştia erau obsedaţi de lupi! Întreg culoarul era luminat de mai multe candelabre din fier negru, ce atârnau din tavan. Lumina nu era puternică, dar într-atât de puternică ca să vezi pe unde mergi. Mi-am târşâit picioarele pe parchetul ce imita lemnul în direcţia indicată de femeie. Deodată, s-a făcut un alt culoar la dreapta, iar noi am luat-o pe el. Am mers puţin, iar în faţa noastră am văzut o uşă de lemn deasupra căreia scria cu alb: Directorul. Mda, şi aici erau directori? De fapt, trebuia să mă aştept la asta. A deschis uşa şi a intrat înăuntru hotărâtă. Noi am urmat-o tăcuţi şi curioşi să-l vedem pe director. Am intrat într-o cameră mare, cu pereţii bej şi cu geamuri mari pe peretele exterior. Exact în faţa uşii, se afla un birou lung, în colţurile lui fiind teancuri medii de hârtii. Pe un scaun negru, de piele, stătea o femeie cu părul roşcat ce-i cădea în valuri pe umerii acoperiţi cu o cămaşă albă. Ochii săi căprui ne-au analizat şi apoi a zâmbit, dezvelindu-şi dinţii albi. În faţa biroului, se aflau două canapele lungi, între ele fiind o măsuţă. Cu privirea ne-a poftit să luăm loc şi a luat o hârtie dintr-un teanc. Ne-am aşezat toţi unde am nimerit şi am privit-o pe directoare. Părea o persoană drăguţă şi caldă, nu o directoare rea cum credeam eu. Speram ca, pentru sănătatea mea, să nu dea pedepse rele. Sau, mai bine, nu dădea deloc.
-Copiii din Seattle, a spus pentru ea. Sunt Sanata Sharda, dar îmi puteţi spune Sanata. Aceasta este şcoala Colţ de Lup, locul unde Copiii Lupului sunt bine veniţi. O să vă distraţi foarte bine aici. S-a ridicat de la birou şi ne-a dat nişte hârtii, continuând mai apoi: Acesta este programul vostru pe care mă aştept să-l respectaţi. Nu este nimic greu sau care să vă displacă. De fapt, sunt sigură că o să vă placă. Dar nu-l studiaţi acum. Aveţi destul timp în cameră. Sunt două camere mari în şcoală: una estică şi una vestică. La noi nu există camera de fete şi cea de băieţi fiindcă dorim să încurajăm socializarea dintre cele două sexe. Totuşi, nu vă aşteptaţi că o să staţi în cameră cu cineva de sexul opus. Am să vă strig numele şi camera în care veţi sta. Cei ce sunt în aripa estică vin lângă mine, iar cei ce sunt în cea vestică se duc lângă doamna Othelen – a arătat spre Peşte Mort.
După acest mic discurs, a început să citească numele şi să ne zică în ce cameră eram. Eu am picat în cea estică alături de Michael, spre marea mea bucurie. Totuşi, când Sanata – ce ciudat e numele! Seamănă cu Satana – mi-a citit numele, s-a uitat cu-n interes extrem la mine. Oare ce văzuse? Aveam să alfu cândva. Directoarea a pornit înaintea lui Peşte Mort, urmat de tot grupul din care făceam parte şi eu. Am luat-o pe un alt culoar întunecat, Sanata mergând rapid şi cei din urmă începând să alerge după ea. Am urcat nişte trepte din marmură neagră şi am ajuns în faţa unei uşi masive din lemn negru. Uşor, femeia a deschis-o şi a intrat înăuntru. S-a întors graţios cu faţa la noi, rochia lungă şi roşie ridicându-i-se puţin. Ne-a zâmbit călduros şi a întins o mână ca şi cum dorea să ne arate cine ştie ce chestie. Am ridicat privirea de la faţa ei şi am analizat încăperea – era minunată! Era o cameră circulară uriaşă, cu pereţii sângerii şi tavanul alb. Un televizor imens şi extrem de subţire se afla în faţa unei canapele lungi – asemănătoare cu cea din biroul lui Sanata. Pe ea erau trântite câteva fete ce mâncau îngheţată. S-au oprit preţ de o secundă şi ne-au privit atente. Un băiat, ce stătea sprijinit de canapea, le-a tras de păr încet, iar ele şi-au mutat privirea asupra cutii cu îngheţată. Într-o parte a camerei era un fel de bucătărie mică unde era un frigider mare, un cuptor cu microunde şi un bufet lung plin de vase. Un candelabru imens, negru, lumina întreaga încăpere. Lângă televizor era un mic culoar îngust ce, probabil, ducea spre camere. De pe culoar a ieşit o adolescentă alergând. Părul îi era negru precum pana corbului şi lung până aproape de brâu. Îl avea ciufulit, dar într-un mod frumos. Purta o bluză albă, cu o chitară neagră pe ea, o fustă în pătrăţele roşii cu negru şi cu nişte colanţi negrii pe dedesupt, iar în picioare purta nişte bascheţi negrii de piele. Ochii îi erau de un portocaliu ciudat, aproape roşii. A ţopăit până lângă cele de pe canapea şi, stând în spatele celei din mijloc, i-a împins cu putere capul până când întreaga faţă a celei ce mânca îngheţată era plină de ciocolată. Bruneta a surâs când Miss Ciocolată s-a întors furioasă spre ea. Fata cu părul precum tăciunele i-a scos limba celeilalte într-un mod jucăuş, iar apoi a ieşit în fugă din cameră făcându-i cu mâna lui Sanata. Miss Ciocolată s-a îndreptat spre directoare, suflecându-şi mânecile hanoracului verde.
-Sanata, de ce nu i-ai făcut nimic? Ai văzut cum m-a murdărit. Pedepseşte-o! A poruncit ea.
-Nu, nu am să o pedepsesc. Este şefa copiiilor Lupului. Ea are voie să facă orice. Nu te mai plânge, Gorgoth, şi du-te să te speli pe faţă. Nu dorim furnici în şcoală, a spus Sanata sigură.
-Dar nu este deloc corect! Vă rog, doamnă!
-Viaţa nu este corectă. Dacă nu te speli odată pe faţă, am să am grijă ca, la ritualul de iniţiere, să eşuezi.
-Nu, vă rog să mă scuzaţi. Mă duc într-o secundă, dar, vă rog, nu vreau să eşuez, a spus Miss Ciocolată total agitată.
A fugit pe culoarul pe unde venise bruneta, iar Sanata a privit-o satisfăcută. Ah, şi ce nume avea fata aia. Doamne, cum să o cheme Gorgoth? Suna a... monstru. Deşi, cu îngheţata aia pe faţă, semăna cu unul. Totuşi, cine erau Copiii Lupului şi care era chestia cu ritualul de Miss Ciocolată a fugit aşa de rapid? Atâtea întrebări fără răspuns... Fără să-mi dau seama, am urmat-o pe Sanata pe culoarul pe unde intrase Gorgoth. Între timp, femeia striga un nume şi arăta spre una din uşile camerelor. Când a venit rândul meu, am părut oarecum surprins. Nu eram în cameră cu nici un adolescent din avion. În concluzie, aveam să înfrunt un alt tip. Am deschis uşa şi mi-am aruncat valiza înăuntru cu nepăsare. Apoi, am ridicat privirea de la valiză şi mi-am aţintit-o pe tipul ce stătea lungit pe pat, privindu-mă. Avea părul blond şi destul de lung, iar ochii săi erau de un albastru profund. Când mi-am dres glasul din cauză că răguşisem, blondul s-a ridicat în şezut. Purta un tricou alb şifonat şi o pereche de jeanşi prespălaţi.
-Salut! Sunt Raoul, noule Copil al Lupului, a spus el rar şi apoi a afişat un zâmbet noşalant.
-Mda, bună. Roland mă numesc. Mă poţi lămuri şi pe mine o dată cine sunt Copiii ăştia ai Lupului? Am auzit de ei de mii de ori, dar n-am nici cea mai vagă idee cine sunt.
M-am aşezat pe patul gol şi l-am privit în ochi pe Raoul. Acesta n-a ezitat nici o secundă şi a început să vorbească:
-Cred că ai avut şi tu atacuri de furie şi ai simţit o putere uriaşă cum te învăluie. Ei bine, noi, Copiii Lupului, avem gene de lup. Şi nu, nu ne transformăm în câini ca în cărţile alea de prost gust. Ne transformăm în adevăraţi lupi, nu vârcolaci. Şti, lupii şi vârcolacii sunt două lucruri diferite, deşi toţi cred că sunt aceeaşi fiinţă. Vârcolacii sunt mai masivi şi reflexele lor sunt mai încete, la fel şi simţurile. Noi avem blana gri sau albă, ne mişcăm rapid şi simţim toate lucrurile cu puţin înainte să se întâmple. Cam atât cred c-ar trebui să şti pentru moment. Ai să înveţi mai multe la ore, mi-a spus.
-Stai, vrei să spui că o să facem ore ca la şcoală? Doamne, dar e vară. Nu avem şi noi vacanţă? Am întrebat total panicat şi supărat.
Spre surprinderea mea, Raoul a început să râdă. Apoi, mi-a spus că orarul diferă vara de restul anului. Erau ore uşoare, puţine şi interesante. Curios, mi-am scos hârtia cu orarul din buzunarul pantalonilor şi am început să spun cu voce tare orele pe care le aveam:

8:00 – 9:00 ORA LUPULUI

9:15 – 10:00 TRASUL CU ARCUL

10:15 – 11:00 ORA DE LUPTE

11:15 – 12:00 ORA DE ACTORIE

12:00 – 14:30 MASA DE PRÂNZ

14:30 – 22:00 TIMP LIBER

22:30 – 23:00 CEREMONIA LUPULUI ŞI INIŢIEREA

Am privit orarul preţ de câteva secunde, gândindu-mă. Nu înţelegeam care era treaba cu iniţierea şi ceremonia. Nu doream să-l întreb pe Raoul asta fiindcă aveam o vagă bănuială. Totuşi, am ales să-l întreb altceva:
-Ce se face la ora Lupului? Zici că este ora zero sau doişpe noaptea...
-Este ora de teorie. Acolo ţi se va explica ce este lupul cu adevărat, ce puteri are şi aşa mai departe. Ai să vezi. E tare interesant să ştii. Totuşi, să lăsăm asta căci începem în un sfert de oră şi trebuie să îţi probezi uniforma.
Am rămas total uimit. Trebuia să mai port şi o uniformă? Doamne, şcoala asta începea să nu-mi mai placă aşa de mult. Am aprobat şi blondul s-a dus până la dulapul negru, cu modele complicate, deschizându-i larg uşile. A scos o jachetă din bumbac negru, cu mânecă lungă şi ajungea până în podea. Pe piept, în zona inimii, avea imprimat un lup ce părea să urle. Trebuia să port asta? Frate, nu eram magician. Raoul a aruncat-o pe patul meu cu aşternutul ablastru şi s-a mai uitat în dulap. A scos o cutie mare de carton şi a pus-o în faţa mea. Era plină de diferite chestii, iar pe fiecare era imprimat un mic lup.
-Jacheta trebuie să o porţi neapărat la Ceremonie şi la Iniţiere. În rest, o poţi purta când doreşti. De asemenea, în cutie sunt diferite accesorii sau haine ce pot servi drept uniformă. Trebuie să porţi minim una. În rest, poţi purta ce haine doreşti. Oricum, cred că ar trebui să te grăbeşti, Roland!
Am aprobat şi am început să scotocesc nebuneşte prin cutie. Brusc, am văzut ceva ce mi-a atras atenţia. Era o curea cu pătrăţele negre şi albe, iar pe o ţintă era imprimat un mic lupuleţ. Mi-am pus cureaua asfel încât să atârne într-o parte şi am pus pe mână o brăţară neagră, cu ţinte. Când am fost gata, am împăturit orarul şi l-am băgat în buzunarul blugilor. M-am uitat la Raoul ce stătea sprijinit de peretele vişiniu, aşteptându-mă. L-am urmat rapid pe culoar, apoi amintindu-mi ce doream să întreb.
-Auzi, Raoul, cine e fata aceea brunetă, cu ochii aproape roşii? Am văzut-o azi în sufrageria camerei. A murdărit-o pe Gorgoth cu ciocolată.
Blondul a părut şocat când mi-a auzit întrebarea. Nu se aştepta să întreb aşa ceva. A ridicat din umeri şi a spus calm:
-O cheamă Cheryl, dar toată lumea îi spune Brooke. Este conducătoarea Copiiilor Lupului şi, totodată, cea mai copilăroasă fată din şcoală. Îi place să se distreze, să trăiască viaţa la maxim şi să le facă pozne stricăturilor şcolii. E o fată prietenoasă, dar nu îi suferă pe cei ce o linguşesc. De ce, o placi?
A dat din sprâncene, zâmbind cu subînţeles.
-Nu. Doar mi s-a părut o fată interesantă, iar Sanata părea să o placă tare mult, am răspuns.
A zâmbit, nu prea sigur de ce am spus, dar n-a mai obiectat. Am ieşit pe uşa camerei de Est şi m-am lăsat condus de el spre locul unde aveam prima oră. Pe drum, mi-a spus că aveam acelaşi orar şi că avea să-mi arată locul unde va trebui să mergem la ore. Pe tot parcusul călătoriei noastre spre sala de clasă, diferite fete şi băieţi mă salutau, mă întrebau ce fac. Erau foarte prietenoşi deşi niciodată nu ne-am văzut. Nu le păsa mai deloc că eram un elev nou, un intrus în comunitatea lor. Mă tratau de parcă ne cunoşteam de zeci de ani.
Totuşi, poate avea să-mi placă noua şcoală mai mult decât mă aşteptasem.