O frântură de speranţă

[Me†al.]

Mulţumesc pentru comentarii fetelor şi mă bucur că aţi citit. Am venit cu un nou capitol.
Lectură plăcută!

Capitolul 3

După ce toată lumea s-a aşezat pe scaunele comfortabile – lucru destul de greu – o femeie, îmbrăcată într-o cămaşă albă şi o fustă albastră, ne-a prezentat ce trebuie să facem dacă s-ar fi prăbuşit avionul. Am ascultat căscând, fiind sigur că nimic n-avea să se întâmple. După ce femeia a terminat, şi-a scuturat părul blond şi ne-a anunţat că avionul avea să decoleze. Mi-am pus centura de siguranţă şi l-am privit pe Obsedat cum îşi închidea PSP – ul după ce pilotul a anunţat că nu avea voie cu el în timpul decolării şi aterizării. A băgat aparatul în rucsacul colorat ce-l ţinea pe jos şi şi-a sprijinit capul de scaun, oftând. Brusc, s-a întors spre mine şi m-a fixat cu ochii să-i adânci.
-Ai jucat vreodată WOW? M-a întrebat cu speranţă în voce.
Era ciudat să-l aud vorbind. Era răguşit, tare răguşit. De fapt, cred că nu vorbise de mult timp de abia putea vorbi. Ce-i drept, am jucat WOW şi chiar mi-a plăcut enorm. De fapt, îl iubeam. Aşa că am aprobat din cap, aşteptând să văd ce dorea de la mine. M-a întrebat ceva despre joc, iar eu i-am răspuns bucuros. În sfârşit, un băiat normal. Am aflat că îl chema Michael şi că a fost trimis în tabără fiindcă părinţii lui doreau să se despartă de consola sa. Păcat că nu avea să o părăsească decât în timpul decolării şi aterizării avionului. Am râs în sinea mea şi am văzut cum avionul a intrat pe pistă. Încet, a prins viteză şi, când şi-a luat zborul, am simţit un gol în stomac. Câteva fete, după voce, au început să urle căci le dureau urechile. Peşte Mort a ţipat la ele şi le zicea că trebuiau să înghită ca să nu le mai doară. Mda, sigur era prima dată când mergeau cu avionul. Zgomotul făcut de ele mă deranja mult prea tare, dar am încercat să mă concentrez pe peisaj. Era într-adevăr fantastic. Diferite pătrăţele colorate alcătuiau pământul, iar casele păreau atât de frumoase cu acoperişurile strălucind. Deodată, am intrat în nori şi au început să se simtă câteva turbulenţe. Mie-mi plăceau, dar aceleaşi fete au început să ţipe că aveam să ne prăbuşim. Mă enervau la culme şi îmi venea să urlu la ele să tacă, dar, spre surprinderea mea, m-am abţinut. După puţin timp, avionul s-a ridicat deasupra păturei de nori şi soarele a început să strălucească. Pilotul a anunţat că puteam să folosim aparatura electronică, dar să nu dăm telefoane. Michael, ca un obsedat adevărat, şi-a scos consola şi a început să se joace. Am zâmbit şi m-am făcut comod în scaun, în speranţa de a adormi puţin. Când somnul m-a prins şi era să mă cufund în lumea viselor, Michael a început să urle ceva legat de joc. L-am privit buimac şi am închis din nou ochii. De data aceasta, cel ce stătea în spatele meu, a început să dea cu picioarele în scaunul meu. Nervos la culme, m-am ridicat în picioare şi m-am uitat urât la cel din spate. Era un tip cu părul precum o flacără vie şi ochii de un verde spălăcit. M-a privit curios, iar mutra lui m-a făcut să înnebunesc. Credeam că am să-mi ies din minţi.
-Copilule, tu nu ai altceva mai bun de făcut decât să dau cu şutul în scaunul meu?
-Ai vreo problemă cu asta? Nu mi se pare deloc deranjant, a spus el pe un ton total indiferent.
-Tu nu înţelegi că mă deranjează? Nu mai da, am spus hotărât, sperând că avea să înţeleagă.
-E o ţară liberă. Nimeni nu-mi interzice nimic. Am să dau atâta timp cât am chef.
Am auzit cum cineva ÅŸi-a dres glasul.
-Domnilor, vă rog să vă calmaţi. Tu – şi a arătat spre roşcat – fă schimb de locuri cu cel de lângă tine. Iar tu, domnule Night, aşază-ţe, a spus Peşte Mort pe un ton tare sever.
M-am conformat cerinţei ei şi m-am cufundat în scaunul comod. Spre fericirea mea, n-am mai avut parte de alte accidente şi zborul a decurs normal. La aterizare, fetele au început din nou să urle, dar Peşte Mort le-a calmat cu aceeaşi severitate în voce. Aeroportul Heathrow arăta minunat sau, cel puţin, mie-mi plăcea. Am coborît toţi din avion şi Peşte Mort ne-a condus la locul unde trebuia să ne luăm bagajele. Toţi erau aşa de entuziasmaţi, doar eu priveam calm tot aeroportul şi oamenii. După ce toţi ne-am luat bagajele, ne-am oprit la un magazin timp de cinci minute şi fiecare şi-a cumpărat câte un suc şi ceva dulce. Peşte Mort ne-a strâns pe toţi şi s-a asigurat că nimeni nu lipsea şi am mers spre ieşire. Îmi târam picioarele pe gresia lucioasă şi mâncam o ciocolată Milka cu lapte. Când am ieşit pe uşile automate, un vânt rece ne-a întâmpinat. Cerul era înnorat, iar soarele nu se ivea deloc prin perdeaua groasă de nori. Şi eu care mă aşteptam că în Londra o să fie soare şi cald. Un autocar ne aştepta în parcare, printre taxiurile negre. Şoferul stătea sprijinit de maşină şi fuma o ţigară. Când a văzut-o pe Peşte Mort, a stins ţigara şi şi-a aranjat cămaşa albă. Ne-a salutat cu o plecăciune şi ne-a poftit să urcăm. Îmi plăcea accentul său englezesc şi, deasemenea, era un bărbat ce avea maniere rar întâlnite. Ne-am aşezat toţi pe câte un scaun, la nimereală, iar eu am nimerit lângă Michael. Şi el părea la fel de fericit ca mine că stăm unul lângă altul. A închis consola şi şi-a sprijinit capul de geam, oftând. Părea obosit.
-Ce ai păţit, Mich? L-am întrebat curios.
-Am câştigaaat ! Mersi pentru sfaturi, Ro! Eşti un prieten adevărat.
Mi-a zâmbit şi eu i-am zâmbit la rândul meu. Obsedatul meu era chiar un adolescent normal. Sau, mă rog, în limita normalului.
-Copii, drumul are să dureze aproximativ zece minuţele. Vă rog să luaţi loc pe scaunele voastre, a spus Peşte Mort.
Femeia asta credea că toţi eram nişte bebeluşi, lucru de mă deranja. Dar cea mai enervantă chestie era că folosea prea multe diminutive. I-aş fi zis că doream să vorbească normal, dar nu voiam să mai înceapă o ceartă. Două îmi fuseseră de ajuns. M-am aşezat pe scaunul meu şi m-am rezumat la a privi peisajul încântător. Chiar şi cu cerul înnorat, Anglia emana o splendoare aparte. Iarba era verde precum prazul, iar câteva floricele colorare îşi scoteau capul printre firele subţiri şi verzui. Câteva raze de soare străpungeau perdeaua de nori şi luminau uşor şoseaua. Am închis ochii pentru o secundă.
-Am ajuns. Acum, toată lumea să iasă în ordine din autocar.
Am privit buimac în jur. Timpul trecuse aşa de rapid încât am crezut că visam. Michael mi-a dat un cot să mă ridic şi să-mi iau rucsacul. Am făcut întocmai şi mi-am târât picioarele spre ieşirea din maşină. Îmi era somn şi, chiar atunci, realizasem că nu dormisem de loc în avion, cum am plănuit. După ce am cororît, mi-am privit skaterii ce erau pătaţi de praf. Nu-i spălasem, ce-i drept. Un murmur de surpindere a străbătul întregul grup, iar eu mi-am înălţat privirea spre ce era în faţa mea. Sincer să fiu, cred că rămăsesem cu gura căscată. În faţa mea se afla o impunătoare clădire în stil gotic. Era în totalitate neagră, doar geamurile având o culoare mai deschisă. Acoperişul avea, de asemenea, aceeaşi culoare cu restul clădirii, iar pe el erau puse statuiete negre cu lupi stând în diferite poziţii. De o parte şi de alta a uşii pe unde se intra înăuntru, erau aşezate două statui: una cu un lup ce îşi arăta violent colţii, iar alta cu un lup ce avea prins de gât un colier cu un colţ de-al său. Deasupra uşii, scria mare, cu un gri închis, dar destul de vizibil: Colţ de Lup. Am privit o secundă scrisul şi statuile, dar am auzit-o pe Peşte Mort cum ne zicea agitată să intrăm. A deschis uşa din lemn negru, greu, şi ne-a poftit înăuntru. De fapt, acela era doar un fel de tunelaş de trecere căci, după vreo douăzeci de paşi, am ajuns într-o curte interioară. Era înconjurată de trei ziduri – probabil locurile unde erau dormitoarele şi clasele – , iar, în partea unde nu era un zid, trona o altă statuie măreaţă a unui lup. Cu greu am observat că întregul loc era plin de adolescenţi pe care nu-i văzusem în avion – elevii. Toţi se opriseră şi priveau temători grupul de noi veniţi – printre care eram şi eu. Ne fixau cu privirea şi nimic nu s-a mai auzit, nici o vorbă. Eram profund uimit de reacţia lor nu prea normală. Se pare că nu începusem cu dreptul noua mea aventură în acest loc nou şi necunoscut.