[Terminat] [+16]Drumuri ce nu se vor mai intersecta niciodata

[BloodyInnocence]

Multumesc Anita>:D< Zapa si Teh. o sa tin cont de ceea ce mi-ati spus si sper sa urmari in continuare povestea. Le multumesc si celor care citesc, poate se hotarasc sa imi spuna parerea lor:)


***


Vocea aceea... vocea aceea îmi pare atât de cunoscută, atât de cunoscută...
Cuvintele acelea plutesc prin mintea mea, iar eu nu pot să le înţeleg cu adevărat – nu că m-aş fi străduit prea tare. Plutesc în întuneric şi odată cu mine plutesc şi gândurile mele. Este pentru prima dată când mă aflu aici în această lume a întunericului, a nimicului, dar, într-un mod ciudat, nu mă sperie această lume. Să fie oare din cauză că mă simt atât de amorţită? Oare aici nu pot să simt nimic? Dacă este aşa, atunci aici vreau să rămân. Nu m-ar deranja să îmi petrec restul eternităţii în acest loc minunat care mă protejează de mine, de viaţă, de el.
- Trezeşte-te! aud din nou acea voce ţipând.
- Lasă-mă-n pace! răspund eu.
Dar deja mi-a deranjat mintea care se trezeşte ca după un duş rece şi încearcă să îşi aducă aminte a cui voce este. De ce să îmi aduc aminte? De ce tot vreau să mă chinuiesc ? Dar vocea aceea este atât de cunoscută, vocea aceea ne-a adus pace, linişte, serenitate... dragoste. Da, dragoste. Vocea aceea ne-a adus dragoste, dar a cui este? O cunosc, dar a cui aparţine? Cărui chip din memoriile mele se potriveşte acelui ton? Contează? Pentru o parte din mine nu contează, dar pentru cealaltă, da şi aceea mă terorizează, vrând să afle ceva ce sunt sigură că m-ar răni.
În acest moment este ca şi cum mintea mea este împărţită în două: eu şi ea, însă este un lucru atât de normal, încât nu mai intru în panică, crezând că am înnebunit. Asta înseamnă normal la mine: voci care îmi şoptesc în cap, în ureche, copii ale mele apărând din senin cu diverse scopuri, eu luând paharul cu apă şi cutia cu pastile şi murind... sau cel puţin trebuia să mor. Unde am greşit?
- Şi totuşi, nu ai vrea să te trezeşti? Nu ai vrea să vii lângă mine în lumină? Să te ţin în braţe...
Şirul gândurilor mele este întrerupt din nou de acea voce. O, deja încep să o urăsc. De ce încearcă să mă trezească în acea lume, a lui, plină de durere şi suferinţă? Este bine aici unde nu simt nimic, unde parcă tot corpul îmi este paralizat şi nu poate să mă chinuiască nimic şi nimeni. De ce nu înţelege?
Nici nu mi-am terminat gândul, că ceva s-a întâmplat, vocea s-a materializat şi acum din întunericul abisal a apărut o mâna ce mă trage spre... spre ce? Nu ştiu, dar ştiu că nu vreau să merg şi mai ştiu că nu am nicio putere în faţa acelei mâni puternice şi albe, mai albă decât cea mai albă marmură. Şi ea îmi pare cunoscută, de unde, nu pot spune.
- Dă-mi drumul! ţip eu, dar cuvintele mele se pierd, sunt înghiţite de nimicul ce mă înconjoară.
Şi în acea clipă, în acel moment, când o lumină apare de nicăieri şi îmi răneşte ochii, atunci îmi amintesc, atunci vocea primeşte într-un sfârşit chipul pe care l-a căutat şi este chipul său. Al său! De ce? De ce El? De ce nu poate să mă lase în pace să mor liniştită? Vreau doar să mor, nimeni nu-mi va simţi lipsa, nimănui nu-i va păsa, deci de ce trebuie să trec prin chinul acesta de fiecare dată? Nu mai vreau! Vreau doar să uit, să dorm, să mor. Atât şi nimic mai mult.
Am luat pastilele pentru a nu-mi mutila trupul pentru că nu am avut şi nici nu o să am niciodată tupeul de a mă tăia sau de a mă spânzura sau de a face orice altceva trupului meu. Nu pot. Nu merit să fiu pe acest pământ, poate şi de aceea viaţa a ţinut morţiş să îşi arunce toţi aşii pe masă, să îmi demonstreze cât de comună şi nespecială sunt şi chiar aşa este, acesta este adevărul. Trebuia să îmi dau seama de atunci, de când l-am întâlnit prima oară că ceva nu era în regulă, că nu se poate ca un băiat atât de frumos să se uite la cineva ca mine, dar eram prea orbită de atenţia lui care mă făcea să mă simt cea mai frumoasă fată pe planetă pentru a-mi da seama că el este doar o iluzie; dar nu este corect, nu el a fost o iluzie, ci persoana pe care eu mi-am imaginat-o în mintea mea şi pe care am asociat-o cu el. Asta era doar o iluzie, impresia mea despre el, atitudinea lui, comportamentul său faţă de mine, toate erau doar pentru a mă păcăli, pentru a mă face să cad în capcană, doar că mai apoi să mă strivească. De câte ori mi-am spus că dacă îl voi mai revedea vreodată, o să îl fac să plătească? Şi totuşi, acum când stau în faţa lui, nu vreau decât să îl strâng în braţe şi să îl lovesc cu pumnii în piept şi să las lacrimile să curgă în voie pentru că ştiu că, dacă sunt în braţele lui, ele nu mă pot atinge, ele trec fără a lăsa în urmă decât o inimă vindecată, un suflet neatins. Nu pot să nu mă întreb, încă îl mai iubesc? Mai simt ceva pentru nemernicul care m-a distrus? Nu, refuz să cred că mai simt ceva pentru el; de aceea, nu mă arunc încă o dată ca o proastă în braţele sale. De data asta sunt rece, calculată, de gheaţă.
- Bună, îi spun eu celui ce stă în faţa mea, copie fidelă a fostului meu iubit şi, de altfel, şi singurul pentru că nu a vrut să îmi dea inima înapoi atunci când ne-am despărţit, iar eu am fost incapabilă să mai iubesc pe cineva de atunci.
- Hei! răspunde el, făcându-mi cu ochiul cum făcea de obicei ca un tip ce este pus pe rele.
Oh! Şi are şi zâmbetul acela semi-ironic pe care, în acelaşi timp, îl urăsc şi îl iubesc. Aş vrea să mă întorc spatele şi să mă prefac că analizez lucrurile din jur, însă nimic nu există în acest loc unde domneşte lumina. Ştiu, sunt o laşă pentru că nu am curajul să îl înfrunt cum trebuie, dar nimeni nu ştie prin ce am trecut şi toate acele întâmplări îmi invadează mintea, agresând-o la simpla lui imagine. Acei ochi albastru-verzui pe care încă îi iubesc – o, da, cât de mult îi iubesc – care mi-au oferit odată de mult confort, poartă o privire furioasă, iar din cauza asta eu am impulsul de a mă apropia de el şi a-mi băga mâinile în părul lui mai negru decât abisul din inima mea, chiar mai negru decât o gaură neagră. Aş vrea să mai simt o dată moliciunea părului său care acum stă închis perfect într-o coafură ce seamănă cu un mic soare cu ţepi negri. Privirea mi se îndreaptă spre buzele lui şi simt un nod în gând atunci când îmi dau seama că nu le voi mai putea simţi atingerea pe corpul meu niciodată. Îmi iau ochii de acolo, este prea greu pentru mine să rezist tentaţiei de a mă arunca pe el, de a-mi cere scuze. De ce să îmi cer eu scuze? Că nu m-am întors la el când el şi-a dat seama ce mare greşeală a făcut? Nu trebuie să fac asta. Sunt resemnată, vreau să mor, nu mă pot lăsa păcălită de această copie. Atenţia îmi este atrasă de mâinile sale care se află în buzunarele pantalonilor largi cu lanţuri, negri. Şi fără să vreau mă gândesc: „Este furios”. Da, este furios. Întotdeauna când este scos din sărite îşi băgă mâinile în buzunare şi strânge. O dată a strâns atât de tare încât şi-a dat sângele. Îmi scutur capul, încercând să îmi revin şi reuşesc.
- Cât mai ai de gând să rămâi în această stare? mă întreabă el.
- Dar eu nu vreau să mă aflu aici! ţip eu frustrată.
- Da. Tu nu vrei să fii aici, tu vrei să fii moartă şi să uiţi de tot. Să uiţi de mine, zice el cu o voce atât de plină de tristeţe încât mă sufocă.
- Da, de ce te doare? De ce te interesează? M-ai părăsit, m-ai rănit, m-ai lăsat singură fără apărare, fără nimic.
- Vreau să te întorci, spune el, ignorând ceea ce am spus.
- Nu vreau. Nu mă mai întorc, niciodată.
- Ba da. O să te întorci. O să te forţez eu şi o să îţi bag minţile în cap. Ai înţeles?
Şi-a scos mâinile din buzunare şi a parcurs pasul ce se află între noi, punându-şi mâna pe barba mea şi ridicându-mi chipul pentru a se uita direct în ochii mei. Nicicând nu am simţit diferenţa de înălţime – care este de cel puţin douăzeci şi ceva de centimetri – dintre noi aşa cum o simt în această clipă.
- O să te întorci, şopteşte el înainte să se aplece şi să mă sărute.
Mi-am pus mâinile pe pieptul său şi am încercat să îl împing, să îl resping, să îl fac să mă lase în pace, dar el şi-a pus cealaltă mână pe mijlocul meu şi m-a lipit de trupul său. M-am oprit după câteva secunde, dându-mi seama că, orice aş face, nu o să îl pot opri şi încet m-am afundat în întuneric.
- O să te întorci la mine, o să vezi, l-am auzit şoptind în urechea mea, aproape am simţit răsuflarea sa alintându-mi pielea, dar ştiu că asta este numai în mintea mea, că nu s-a întâmplat în realitate.
- Este prea târziu. Sunt pe moarte, nu simţi?
- Şi dacă aş vrea, nu aş mai putea face nimic, mă aud răspunzându-i.
Şi aici totul s-a terminat. M-am trezit în camera mea din spital, neputând să respir, încercând să trag aer în plămâni şi nereuşind. O mână mare şi puternică m-a cuprins şi m-a alintat în timp ce cineva şoptea să mă liniştesc pentru că totul era bine.