21-04-2010, 03:18 PM
Capitolul opt : Memories will never die
Satine PDV:
20 decembrie...
Cea mai groaznica zi din viata mea, care imi trezeste cele mai dureroase amintiri pe care le-am trait vreodata!
In urma cu cinci ani, cea mai buna prietena a mea, Jaqueline, s-a stins...
S-a dus in vacanta in Brazilia....
A iesit in larg sa inoate, si nu s-a mai intors.
In fiecare an, pe 20 decembrie ma intorc in Franta, la mormantul ei...
Inca de cand eram mici, intre noi s-a infiripat o frumoasa prietenie, alegeam mereu sa-mi petrec timpul cu ea. Mi-am fost alaturi in fiecare clipa a vietii. Grea sau usoara, ea a fost intotdeauna acolo!
Era mereu vesela, plina de viata. Traia intens, traia fiecare sentiment in parte...
20 decembrie era, fara indoiala cea mai trista zi din viata mea. Chiar daca anii inaintau, ranile erau tot acolo, la fel de deschise si de adanci...20 decembrie era ziua care imi trezea cele mai dureroase amintiri pe care le-am trait vreodata.
Oare chiar era corect sa moara o persoana atat de deosebita cum era ea? E corect ca un copil inocent sa inceteze sa mai respire?
Nu, nu e corect. Dar viata insasi nu e corecta...nu pot sa nu gandesc in felul asta, nu vreau sa gandesc altfel decat in felul asta. Uneori ma incapatanez sa accept realitatea...
Poate pentru ca ea a murit, poate pentru ca era singura pe care nu vroiam s-o pierd cu adevarat. Ea e singura care m-a facut sa imi dau seama ca sunt speciala. Mi-a aratat viata dintr-un unghi placut. Nu s-a uitat de sus la mine decat atunci cand m-a ajutat sa ma ridic...persoana careia ii datorez atatea...si care nu mai e...
Christine PDV:
Stiam ca el urla, insa refuzam sa-l mai ascult. Ce naiba? Eram la un examen! Intamplator sau nu, vroiam sa-l si trec...cu o nota satisfacatoare!
Nu stiu daca observase, dar in facultate erau 11 femei, 11! Si chiar vroiam sa ma mentin printre ele.
Il iubeam si gestul lui era foarte frumos si foarte romantic, dar nu acum, nu aici! Nu puteam sa ma concentrez cand urla ca disperatu`.
E nebun!
Tocmai cand credeam ca o sa innebunesc si eu, ca o sa explodez de nervi, nu s-a mai auzit nimic...si nici macar nu credeam in telepatie!
Jack PDV:
Am simtit niste maini (multe maini) care ma trageau afara.
La dracu`, m-au prins! (ups).
Nu era corect, ce facusem?...atat de grav. M-au avertizat sa stau departe de locul ala, si cred ca asta aveam de gand sa fac. Ce naiba sa caut eu la facultatea de medicina? Pe Chriss, bineinteles. Dar in afara de asta, eram paralel cu biologia.
Am asteptat pana ce a iesit de la examen. Ma asteptam sa o bucure ceea ce am facut, dar probabil ca nu era chiar atat de fericita...sigur era din cauza examenului!
Venea spre mine cu o expresie nervoasa.
-Esti bolnav!
Am luat-o in brate si am sarutat-o cat de tandru am putut...iar ea s-a lasat prada senzatiilor. Mi-a raspuns la sarut. Stiam ca nu imi poate rezista.
Asta era o slabiciune de care profitam. Imi placea sa trisez. Adoram sa trisez.
M-a luat de mana si am plecat din locul ala...pe care nu am cuvinte sa il descriu.
-Ai noroc ca sunt multe fete care au numele „Christineâ€.
Christine PDV:
Peste tot erau afise cu o poza de-a mea, iar deasupra ei scria „O cunoasteti? E cea mai iubita femeie din lume!â€.
La asta nu ma asteptam. Doua lovituri intr-o zi...
Avea acelasi zambet sadic, pe care il vasuzem si dimineata cand i-am spus ca trebuie sa plec.
-Deci asta era planul tau.
-Exact.
Un zambet mi-a aparut pe chip. Nu puteam sa nu zambesc. Intr-un fel, ceea ce scrisese el pe afise era adevarat. Ma simteam cea mai iubita si cea mai fericita femeie din lume.
-Siiiii...unde mergem? Am intrebat nerabdatoare.
-Imi pare rau...te conduc acasa, am ceva treaba...
-Mmmm, serios? Tonul meu era la fel de jucaus.
De data asta, insa nu mi-a mai raspuns, dar in schimb mi-a muscat buza de jos.
-Au!
Am inceput sa rad. Radiam de fericire. Eram cu el. Ma iubea. Il iubeam.
Nu credeam ca povestea mea se va termina frumos. In urma cu cateva zile gandeam: „Final fericit? L-am citit intr-o poveste...l-am vazut intr-un film.â€
Dar viata bate filmul.
Satine PDV:
Decolarea avionului m-a trezit la realitate, aducandu-ma in prezent, interzicandu-mi sa mai bantui prin trecut.
O lacrima mi-a scapat pe obrazul rece, inghetat de timp.
Nu mi-am dat seama cum zbura timpul. M-am trezit dintr-o data la Paris.
Am luat pranzul cu parintii mei, iar apoi...urma adevarat scop pentru care venisem.
M-am dus sa cumpar frezii, floriile ei preferate, si am plecat catre acel loc pe care ea il ura atat de mult!
La mormantul ei, asa cum ma asteptam, mai era cineva. Era acolo sora ei, Michelle, care isi petrecea intreaga zi stand acolo si vorbind cu Jaqueline.
Chipul i s-a mai luminat putin cand m-a vazut.
-Satine, mi-ai lipsit!
-Si tu mie...
M-am dezlipit din imbratisarea ei calda, si am pus florile pe mormant. Un val de lacrimi mi-a acoperit fata palida...
Satine PDV:
20 decembrie...
Cea mai groaznica zi din viata mea, care imi trezeste cele mai dureroase amintiri pe care le-am trait vreodata!
In urma cu cinci ani, cea mai buna prietena a mea, Jaqueline, s-a stins...
S-a dus in vacanta in Brazilia....
A iesit in larg sa inoate, si nu s-a mai intors.
In fiecare an, pe 20 decembrie ma intorc in Franta, la mormantul ei...
Inca de cand eram mici, intre noi s-a infiripat o frumoasa prietenie, alegeam mereu sa-mi petrec timpul cu ea. Mi-am fost alaturi in fiecare clipa a vietii. Grea sau usoara, ea a fost intotdeauna acolo!
Era mereu vesela, plina de viata. Traia intens, traia fiecare sentiment in parte...
20 decembrie era, fara indoiala cea mai trista zi din viata mea. Chiar daca anii inaintau, ranile erau tot acolo, la fel de deschise si de adanci...20 decembrie era ziua care imi trezea cele mai dureroase amintiri pe care le-am trait vreodata.
Oare chiar era corect sa moara o persoana atat de deosebita cum era ea? E corect ca un copil inocent sa inceteze sa mai respire?
Nu, nu e corect. Dar viata insasi nu e corecta...nu pot sa nu gandesc in felul asta, nu vreau sa gandesc altfel decat in felul asta. Uneori ma incapatanez sa accept realitatea...
Poate pentru ca ea a murit, poate pentru ca era singura pe care nu vroiam s-o pierd cu adevarat. Ea e singura care m-a facut sa imi dau seama ca sunt speciala. Mi-a aratat viata dintr-un unghi placut. Nu s-a uitat de sus la mine decat atunci cand m-a ajutat sa ma ridic...persoana careia ii datorez atatea...si care nu mai e...
Christine PDV:
Stiam ca el urla, insa refuzam sa-l mai ascult. Ce naiba? Eram la un examen! Intamplator sau nu, vroiam sa-l si trec...cu o nota satisfacatoare!
Nu stiu daca observase, dar in facultate erau 11 femei, 11! Si chiar vroiam sa ma mentin printre ele.
Il iubeam si gestul lui era foarte frumos si foarte romantic, dar nu acum, nu aici! Nu puteam sa ma concentrez cand urla ca disperatu`.
E nebun!
Tocmai cand credeam ca o sa innebunesc si eu, ca o sa explodez de nervi, nu s-a mai auzit nimic...si nici macar nu credeam in telepatie!
Jack PDV:
Am simtit niste maini (multe maini) care ma trageau afara.
La dracu`, m-au prins! (ups).
Nu era corect, ce facusem?...atat de grav. M-au avertizat sa stau departe de locul ala, si cred ca asta aveam de gand sa fac. Ce naiba sa caut eu la facultatea de medicina? Pe Chriss, bineinteles. Dar in afara de asta, eram paralel cu biologia.
Am asteptat pana ce a iesit de la examen. Ma asteptam sa o bucure ceea ce am facut, dar probabil ca nu era chiar atat de fericita...sigur era din cauza examenului!
Venea spre mine cu o expresie nervoasa.
-Esti bolnav!
Am luat-o in brate si am sarutat-o cat de tandru am putut...iar ea s-a lasat prada senzatiilor. Mi-a raspuns la sarut. Stiam ca nu imi poate rezista.
Asta era o slabiciune de care profitam. Imi placea sa trisez. Adoram sa trisez.
M-a luat de mana si am plecat din locul ala...pe care nu am cuvinte sa il descriu.
-Ai noroc ca sunt multe fete care au numele „Christineâ€.
Christine PDV:
Peste tot erau afise cu o poza de-a mea, iar deasupra ei scria „O cunoasteti? E cea mai iubita femeie din lume!â€.
La asta nu ma asteptam. Doua lovituri intr-o zi...
Avea acelasi zambet sadic, pe care il vasuzem si dimineata cand i-am spus ca trebuie sa plec.
-Deci asta era planul tau.
-Exact.
Un zambet mi-a aparut pe chip. Nu puteam sa nu zambesc. Intr-un fel, ceea ce scrisese el pe afise era adevarat. Ma simteam cea mai iubita si cea mai fericita femeie din lume.
-Siiiii...unde mergem? Am intrebat nerabdatoare.
-Imi pare rau...te conduc acasa, am ceva treaba...
-Mmmm, serios? Tonul meu era la fel de jucaus.
De data asta, insa nu mi-a mai raspuns, dar in schimb mi-a muscat buza de jos.
-Au!
Am inceput sa rad. Radiam de fericire. Eram cu el. Ma iubea. Il iubeam.
Nu credeam ca povestea mea se va termina frumos. In urma cu cateva zile gandeam: „Final fericit? L-am citit intr-o poveste...l-am vazut intr-un film.â€
Dar viata bate filmul.
Satine PDV:
Decolarea avionului m-a trezit la realitate, aducandu-ma in prezent, interzicandu-mi sa mai bantui prin trecut.
O lacrima mi-a scapat pe obrazul rece, inghetat de timp.
Nu mi-am dat seama cum zbura timpul. M-am trezit dintr-o data la Paris.
Am luat pranzul cu parintii mei, iar apoi...urma adevarat scop pentru care venisem.
M-am dus sa cumpar frezii, floriile ei preferate, si am plecat catre acel loc pe care ea il ura atat de mult!
La mormantul ei, asa cum ma asteptam, mai era cineva. Era acolo sora ei, Michelle, care isi petrecea intreaga zi stand acolo si vorbind cu Jaqueline.
Chipul i s-a mai luminat putin cand m-a vazut.
-Satine, mi-ai lipsit!
-Si tu mie...
M-am dezlipit din imbratisarea ei calda, si am pus florile pe mormant. Un val de lacrimi mi-a acoperit fata palida...