Duel: Akasha vs. FallenAngel

[Lye]

Gândurile unui înger

Sunt în rai. Nu sunt mort. Nu sunt viu. Privesc la lumea voastră mică și aglomerată, la trupurile voastre fragile și fierbinți, apoi îmi simt în spate propriile-mi aripi grele și dure. Le simt cum se mișcă, cum sunetul lor surd îmi reamintește de răceala ce mă înconjoară. Nu îmi aud inima cum bate, însă nu știu dacă îngerii au inimă sau suntem doar siluete sculptate din pământ, asemenea lui Adam. Nu știu cum am fost creat, iar chipul tatălui meu îmi este necunoscut.

Privesc în jurul meu şi încerc să înţeleg perfecţiunea ce mă înconjoară. Raiul în care mă aflu nu este paradisul biblic pe care oamenii şi-l imaginează. Nu abundă de îngeraşi, flori şi râuri de cristal care curg lin la vale, peste pietre ce strălucesc în lumina blânda a soarelui. Asta este doar în poveşti.

Raiul meu este un loc vast, unde nu exista zgomote. Unde nu există ură, dar nici iubire. Ca o pictură în alb unde culorile nu se luptă pentru supremaţie. Unde nimeni nu vrea să iasă în evidenţă. Toţi suntem la fel... dar diferiţi, în acelaşi timp.

Sunt curios. Curiozitatea este un sentiment pe care noi, îngerii, nu avem voie să îl simţim. Nu avem voie să îl descoperim. Ne este interzis orice ne-ar putea apropia de oameni. Cine ne interzice? Tatăl meu... pe care nu îl cunosc.

Mă uit în jos şi văd lumea voastră. O lume atât de imperfectă, atât de crudă şi lipsită de orice valoare morală. O lume în care lucrurile superficiale sunt puse înainte a ceea ce contează. Banii sunt mai presus de iubire şi înțelegere... iar poziţia socială este mai importantă decât valoarea umană. Corupţia îngroapă adevărul iar minciuna este pe buzele tuturor.

Asta este lumea pe care tatăl meu a dorit-o? Ăsta este adevăratul paradis? De ce noi, fiinţele perfecte suntem lipsite de orice dar? De ce nu ni se dă dreptul să alegem? Defapt... ce ar putea alege un înger? Orice răzvrătire împotriva Creatorului nostru ne-ar trimite direct în străfundurile Iadului, unde puritatea noastră ar fi pierdută iar albul aripilor ar fi acoperit cu un strat gros de smoală, ură şi mizeria adunată din sufletele chinuite ce urlă în acel hău al durerii.

Voi... vă răzvrătiţi şi Îl renegaţi la orice pas. Îi luaţi numele în deşert ori de câte ori se întâmplă ceva care nu vă este pe plac. Dar cu toate acestea... nu vi se întâmplă nimic. Nu vă face niciun rău direct. Sunteţi atât de imperfecţi încât devine dureros să va privesc.

Dar nu. El vă consideră lucrarea lui perfectă. V-a format asemenea unei statui lipsite de greşeală, a suflat viaţă peste voi şi v-a dat supremaţie peste tot ceea ce este viu. Dar invidia şi ură au săpat in vălul cu care El v-a acoperit, arătându-vă lucruri ce până în acel moment, nu le cunoşteaţi.

V-a dat darul de a auzii, de a vorbii şi de a vedea. Însă voi a-ţi decis să folosiţi urechile pentru a afla de intrigi, gură să spuneţi minciuni şi ochii pentru a vedea crimele.

Dar din aceste cadouri s-a născut arta. Omul este singura fiinţă care o poate simţii, care o poate modela după bunul lui plac. Pentru creaţia lui, el este Dumnezeu. O iubeşte, o respectă şi varsă multe lacrimi şi picături de sudoare până ce are produsul finit în faţă.

Ce a vrut oare tatăl meu să spună prin paradoxul creat între noi şi oameni? Cât de mare este iubirea lui faţă de voi, încât e capabil să vă ierte orice greşeală, orice nelegiuire?

Întrebări care nasc în mine curiozitate. Acea curiozitate ce îmi este interzisă, ce m-ar face să devin un proscris. Ce m-ar azvârlii în cele mai adânci găuri ale Infernului, fără vre-o şansă de iertare.

Pot spune că este o eternitate de când mă gândesc la sentimentele oamenilor. Oare ce simt când omoară? Prin ce trece sufletul lor atunci când sunt dezamăgiţi? Ce este dezamăgirea, fericirea şi cruzimea?

Dar văd flori, copaci şi animale. Văd râsete de copii care se joacă şi aleargă sub soarele ce îi încălzeşte şi îi răsfaţă. Probabil că pentru asta Dumnezeu nu îi pedepseşte atunci când greşesc. Pentru că la origini, nu sunt decât nişte copii ce odată, se jucau sub razele soarelui. Ce încă mai păstrau acel văl. Ce încă Îl respectau şi vorbeau cu iubire despre cel ce i-a creat.

Merit să fiu aruncat în Iad pentru că vreau să renunţ la perfecţiune pentru a face parte dintre oameni? Merit să fiu izgonit pentru că îmi doresc să aud, văd şi vorbesc acelaşi lucru ca şi fiinţele care în mod normal, îmi sunt net inferioare? Nu sunt nemuritori. Nu sunt perfecţi. Dar sunt fericiţi şi se bucură de fiecare minut pe care îl au. Se bucură de fiecare floare ce le iese în cale. Se bucura de fiecare râset de copil. Eu nu am râs niciodată. Vreau să îmi simt lacrimi pe obraz, să cânt și să dansez așa cum vă văd pe voi. Să înot în apa mării și să calc peste zăpada iernii. Să arunc cu bulgări și să îmi fie frig.

Nu putem fi văzuţi, simţiţi sau auziţi. Înfăţişarea noastră nu poate fi dezvăluită. Nu mă pot descrie. Nu pot spune cum arăt. Doar că... nu sunt aşa cum oamenii îşi imaginează.

Îmi dau aripile pentru a putea merge. Îmi dau cunoștințele pentru a putea râde. Renunţ la nemurire pentru o viaţă ce cândva, se va termina. Părăsesc statutul de înger pentru cel de om. Mă răzvrătesc împotriva Creatorului meu şi îmi reneg originea.

Căderea este ultimul lucru pe care un înger o simte.