Naked [shounen-ai]

[Acsi]

Multumiri lui Daphne. O parte din ea este aici si va fii pana la finalul ficului.

Naked

Te vreau.
Din nou.
Aproape. Sa ma hranesc cu tine.
Vreau sa-ti mai tii bratele incolacite in jurul meu, sa-mi razi in ureche cand zbor pe soselele goale. Ti se parea amuzant sa-ti privesti moartea.
Nu ai inteles niciodata de ce faceam asta. SI acum iti e imposibil sa o mai faci.
Te-am lasat pe patul ala jegos de spital cand ultima ta rasuflare mi-a injectat venin in suflet.
N-am de gand sa ma intorc la tine, sa revad iar filmul in care te scurgeai din propriul trup.
Ti-am dat viata mea dar nu te-ai descurcat nici cu a ta.
Mi-am luat motocicleta si am plecat.
Ti-am lasat amintirea parasita in mijlocul drumului.
Sa o ia cine vrea! Nu-mi mai pasa. Esti a lor acum...
Zburam pe soselele goale, lasand aerul sa-mi sfasie trupul, sa ma ucida de tot.
Vreau sa simt ca nu ma urmaresti.
Motorul geme sub furia mea din ce in ce mai tare.
Vreau sa alerg departe de trupul tau.
Vreau sa te uit!
Pustiul m-a inghitit cu totul si ploaia ce a inceput ca din senin, izbeste violent in hainele si in trupul meu.
Cum as fi putu sa-i dau importanta cand in mine se delansase razboiul? Orgoliul meu contra dorintei de a urla la Dumnezeu. Il urasc... ca dupa toata umilinta pe care i-am aratat-o, a omorat timpul nostru.
Sunt deja intr-o alta lume unde existam doar eu, soseaua si aceeasi fractiunea de secunda ce se repeta la nesfarsit, nimic nou.
210 km/h si continuam sa accelerez, asemeni unui nebun ce nu mai are sentimente, ce nu mai simte , ce nu mai vrea sa simta. Asta eram. Asta devenisem, din cauza ta, din cauza acelei amintiri ale tale ce acum nu imi mai apartinea, nu mai era a mea, acum nu mai era nimic.
Nu mai am o definitie coerenta la ceea ce se intampla , nimic nu mai avea sens, viata nu mai era , se transformase in ceva inexistent, si singurul lucru ce il stiam era ca durea ingrozitor.
De inima m-ar lasa in pace, si mintea nu s-ar mai gandi acolo, totul ar fi bine. Vreau sa pleci, cu adevarat, sa dispari, sa nu mai existi , evapora-te cu tot cu amintiri, cu tot ce ai lasat in urma, i-ale cu tine .
Gustul amarui ce il avea sufletul meu ma sufoca si simteam cum aerul nu imi mai ajunge si cum o parte din mine, moare. Degeaba goneam strazile asemeni unui nebun, degeaba fugeam, fiindca ajungeam tot acolo, tot in pragul disperari, in fata acelei imagini terifiante. Dar, acum, totul era in urma, ramaneai in spatele meu, si nu in viitor, asa cum visam. Eram atunci nestiutor, dar acum , cand stiu nu imi mai ajuta cu nimic. Nu mai vreau, reneg totul, vreau sa o fac. Vreau sa dispar, sa nu mai simt . Vreau sa mor. Dar deja sunt mort. Vreau sa plang, dar deja inima mea plange cu suspine. Vreau sa zbier, dar deja sufletul meu urla. Si iar ajung la tine.
Strazile animate ale Constantei nu imi mai placeau, nu le mai simteam bucuria, deoarece eu eram in intuneric, pana si ziua apunea in fata disperari mele, auzeam deja marea, de departe, stiam ca ma asteapta, pe mine, sa ii impartasesc durerea, sa i-o oferi ei pe toata, sa ma purifice, sa ma scape de teroarea din mine. Sa imi smulga lacrimile si suspinele. Placarda pe care scria Eforie Nord deja imi era mult prea cunoscuta, si stiam ca si tie la fel, dar tu nu aveai sa o mai vezi vreodata, eu da.
Ajuns deja pe litoral, am oprit motocicleta . Eram calm, resemnat. Sau asta parea . Am inceput sa ma plimb pe jos pe faleza, lasandu-mi motocicleta undeva in urma, daca avea cine sa o ia, sa faca asta numai decat, oricum nu imi mai pasa de nimic. M-am urcat pe stancile care erau lovite de valurile nebune si inspumegate. Aveam de gand sa ma arunc, stiam oricum, ca nu aveam sa mor. Nu aveam eu curajul asta! Dar ,macar apa avea sa imi stinga focul din mine. Era rece, simteam datorita picaturilor ce ma stropeau. Mi-am luat avant si am sarit. Am simtit apa intrandu-mi in ochii ce incepeau sa ma usture, dar i-am lasat deschisi. Temperatura corpului se obisnuia cu apa si nu ii mai simteam raceala, am inceput sa dau din maini si din picioara, fortandu-ma sa inot si mai adanc, dar lipsa de oxigean isi facea simtita prezenta, dar am refuzat sa ma duc la suprafata, mi-am impus sa o fac. Si atunci s-a intamplat. Am lesinat.


Cand m-am trezit eram sprijinit de motocicleta, ceea ce chiar m-a uimit, ma asteptam sa fie furata si spre surprinderea si dezamagirea mea, eram inca in viata. Capul ma durea ingrozitor, inima la fel , tot corpul simteam cum ma sfasie,cum se sparge in bucati , cum ma metamorfozam in "nimic" . Si asta eram, un nimic in viata.
Eram plin de nisip si hainele imi erau udate. Am banuit ca ar fi prin jurul orei cinci dimineata asa ca am repornit la drum. Multumindu-i si blestemandu-l pe salvatorul meu necunoscut.
Bani nu aveam, telefon nici atat, eram doar eu si motorul meu. Imi ramanea doar ocazia de a ma acasa. Si asa am si facut. Am urcat din nou pe motocicleta si am pornit , doar eu, ea si durerea din sufletul meu. Noi trei din nou la drum.
Strazile, cunoscute mult prea bine, imi aminteau din nou de tine, de noi, amandoi, cand le cutreieram impreuna. Dar, nu imi mai pasau . Acum, tu erai ceva inexistent si asa aveai sa ramai, iar eu urma sa imi reaiau cursul vietii, o viata ce sens nu mai avea. O viata necunoscuta.

[BloodyInnocence]

Am citit aseara dar lenea asta ce face din om...
Imi place cum ai reusit sa construiesti imaginea si cum ai reusit sa redai sentimentele acelui baiat cu ajutorul propozitiilor scurte de la inceput. Chiar i-am simtit durerea si tristetea. Ideea este originala, de fapt... ar mai fi o poveste cu un tip care conduce o masina si tot asa vrea sa o uite pe prietena lui, alegand sa se sinucida dar din cauza ca autorul nu a mai continuat nu stiu ce se intampla mai incolo.
Titlul ai putea sa il scrii in romana din moment ce restul operei este in romana...
Nu am vazut greseli de exprimare sau de tastare si pentru ca este doar primul capitol nici nu se pune vorba despre dialog, care poate sa lipseasca din cand in cand.:)
Mie imi place ce ai scris tu aici si sper ca vei continua.

[Hetalia]

Buna, am citit si eu ficul asta si mi-a placut tare mult cum ai descris sentimentele de disperare, intristare si chiar agonie ale tanarului, ceea ce mi se pare ciudat este ca a fost salvat in miez de noapte, cine putea sa-l urmareasca decat numai fostul sau iubit?
Imi place cum ai folosit descrierea si ai povestit frumos din perspectiva tanarului.
Bravo, ficul e foarte tare, sper sa-l continui cat de repede poti, astept cu nerabdare nextu. gambate! kisu:*

[Yaku-chin]

Multumim ca va spuneti parerile si cititi. Vreau sa mentionez ca acest capitol nu e facut numai de mine, e si de Acsi, nu vrem sa facem capitole deferite asa ca le imbinam. Deci o parte din ea e si aici .


Strazile atat de cunoscute le cutreieram din nou, dar de data aceasta singur. Motocicleta mea s-a oprit in fata unei case cu doua etaje, destul de primitoare as fi putut zice candva , dar nu si acum. Am bagat motorul in curte si m-am indreptat spre usa casei, nu imi era frica, chiar daca aveam sa primesc reprosuri si priviri ucigatoare, asta era. Eu chiar nu regretam, nu? Nu voiam sa o fac, desi incercam. Macar atat. Sa incerc. Am pasit pragul casei si am simtit acel parfum specific si mult prea cunoscut. Nu imi este greu sa las totul in spate, dar nu voiam. Ma durea sa o fac. Mai ales cand inca mai aveam senzatia aceea ca era cu mine, dar stiam, nu era, nu va mai fi niciodata, acum era nimic. Da... Am oftat si am luptat cu lacrimile ce voiai sa imi curga. Hei! Si tu o sa te duci acolo, candva! Da...asa era. Dar acel candva, cand era?
Am pasit in salon, am salutat dand din cap. Si am vazut... Privirea plin de mila a surori mele, nici nu era nevoie sa vorbeasca... intelegeam perfect totul. Mi-ar fi fost mult mai usor daca nu m-ar fi tradat, poate! Dar nu, nu cred. Oricum nu mai conta. M-am asezat pe canapeaua din piele, langa ea. Si-a indreptat privirea spre televiozor si a vorbit.
-Hei, cum te simti ?
Vocea ii era calda, stiam ca isi face griji , dar serios, nu aveam nevoie. Ma puteam descurca, cred. Si ce raspuns ar fi trebuit sa ii dau? "Ma simt perfect" sau "Rau, foarte rau."
-Cum ma pot simti, nici bine, dar nici rau, la granita dintre ele.
Nici nu am privit-o, ma enerva si stiam ca ea nu avea nicio vina.
-Hei, chiar nu merita, oricum te-a tradat pana in ultima clipa.
Stiam ca o dispretuieste si poate si eu o dispretuiam, putin, sau mai mult . Dar era bine sa vorbim despre morti acum?
-Hm, mai conteaza?
A dat negativ din cap si s-a ridicat mergand in bucatarie, iar eu am plecat spre camera mea. Urcand scarile simteam cum ma prabuseam, defapt chiar asta faceam. Cadeam intr-un abis mult prea mare si prea intunecat ca sa ii pot face fata. Si durea... si sfasia si taia orice din mine. Ranile imi sunt prea evidente, prea insangerate, prea recente si prea adanci. Nu pot sa nu ignor aceste detalii, fiindca sunt prea profunde. Lacrimile prea firbinti, le simt si totusi ma ingheata, ma ustura si nu am forta sa le inlatur, nu pot. Sunt prea neputincios in fata dureri ce imi devenea un monstru, ce ma infioara. Mi-am dus mana spre inima apasand si vrand sa iau acea greutate, dar nu era nimic. Pe pielea mea nu se afla nimic care sa o apese sau sa o distruga. Era la fel ca intotdeauna, normal. Dar era diferit. Pot vedea asta si pot simtii.
Aici nu mai era locul meu,stiam. Aici era ceva diferit. Camera mea o simteam straina fata de mine. Aici am trait atatia ani? Raspunsul era afirmativ, si totusi aveam puterea sa neg asta. M-am trantit pe pat, desi era dimineata voiam sa ma innec in somn, sa adorm pana in ultima mea clipa de viata, sa pot sa visez si sa ma mint incontinuu. De ce viata nu imi poate oferi aceasta ultima si singura dorinta a mea? Voiam un raspuns, de ce nu mi-l dadea nimeni? A da, nu era nimeni cu mine. Eram singur . Asta e realitatea? Nu pot visa, nu-mi poate permite macar pentru o secunda sa las totul de o parte si sa fac ceea ce vreau, sa se intample exact ce vreau eu? E asa greu? Prespun ca da. Mintea mea era vraiste, nu mai gandeam clar. Totul era incolor. Inima mea e inca acolo, ii aud bataile, incete, mult prea incete si mortale. Am impresia ca aud ultimele ei batai, dar nu e asa. Si ma bucuram putin, fiindca imi e frica. De ce? De viata, de moarte, de oameni, de iubire, de ura! De tot. Nu am cum sa ma apar de viata, si nici de moarte. Nu am mijloace prin care sa inving omenirea, fiindca eu fac parte din ea. Nu am forta si putere sa pot face fata oamenilor si mintilor lor. Nu aveam tupeu sa pot face ceva. Stau si imi plang de mila. Toata viata facusem asa. Ma ascundeam de propiile mele temeri, ma ascundeam de mine. Dar asta nu avea sa dureze prea mult. Totul avea sa se sfarseasca si sa se transforme in ceva nou, nu? Asa e cursul vietii, asa e viata, moarte. Asa sunt cu totii. Am mai aruncat o privire asupra geamantanelor din camera mea. Da, stiam ca aveam sa o parasesc, dar nu asa curand. Totusi, nu apartinusem acestui loc niciodata. Dar atunci? De ce imi dadeam seama acum? Nu as fi putut gasi niciun raspuns. Stiam ca imi doresc cu adevarat sa plec de acolo, din acel loc. Fugeam. Si nu imi era rusine sa o recunosc. Fiindca niciodata nu am spus ca sunt un curajos, sau un las. Nu sunt, nu stiu ce sunt. Nu stiu cum era, cine eram. Sunt doar eu. Un nimic in viata si nu imi e rusine sa o recunosc. Asta sunt? Ce? Nimic.
***
Si atunci s-a intamplat! Am plecat. Am lasat in urma propiile mele urme ale existentei acelei persoane ce ma definea. Nu aveau sa dureze o vesnicie, stiam ca aveau sa se stearga, ca vor disparea si vor ramane nimic, la fel ca orice lucru, la fel ca toti. Si ca voi fi si eu uitat intr-o buna zi, la fel ca si ea. Cu totii vom uita.

[Teh]

Placarda -- Placardă? Parcă era '' pancardă '' ?

Vai ce început frumos :)) aş fi aperciat să scrieţi cu diacritici pentru că ar fi mai uşor pt. noi, cititorii să înţelegem fiecare cuvânt şi toate cele .Dar merge şi fără , având în vedere că scrieţi aşa frumos.
Eu presupun că sunt două personaje, nu ? Adică... nu e doar unul şi povestiţi amândouă din perspectiva lui, right? Ok, aşa zic eu.
Oricum e foarte tare ce am citit până acum. Stilul Ralucăi îl cunoşteam şi mereu mi-a plăcut, scrie foarte frumos şi îmi place cât despre tine Acsi, să ştii că m-ai captivat cu acel capitol. E foarte tare şi intens. Îmi plac propoziţiile. Parcă ai pus suflet în ele. Şi aşezarea în pagină, descrierea, filozofatu' de acolo şi sentimentele... foarte bine descrise.
Mă rog, nu prea am fost atentă la greşeli şi nu ştiu câte au fost. Mi-a fost lene şi încă îmi e, aşa că o să las pe altcineva să le evidenţieze.
M-a atras titlul şi de abia aştept să văd la ce se referă. De fapt, de abia aştept să cunosc personajele , să le ştiu numele, să înţeleg totul. Cine l-a salvat pe acel tip? Ok, ţin presupunerile pt. mine şi aştept cu mare nerăbdare lămuriri, acţiune, dragoste şi aşa mai departe.
Faceţi o echip bună pentru început. Vă urez baftă la scris şi aştept următorul capitol >:d<