07-03-2010, 11:47 AM
Under Shock O_O
Ce de comentarii <3. Vă muuuuuuuuuuuuuulţuuuuuumesc tuturor <3 mă bucur că vă place D: . Capitolul acesta e ceva mai liniştit, de.. Să mai aibă şi Mira parte de oleacă de calmitate şi pace : )) pt. moment <3. sper să vă placă şi aştept, ca întotdeauna, opiniile voastre. Vă mulţumesc enorm că sunteţi alături de mine <3. Fără voi, nu aş fi putut continua fic-ul. So, thanks !
Lectură plăcută!
[center] Capitolul Treizeci ÅŸi Åžase[/center]
Duminică a fost o zi ultra aglomerată. M-am trezit la prânz şi a trebuit să o conduc pe Aura şi pe cei doi băieţi la gară. Eram încă somnoroasă când am făcut asta; Liliana ne-a condus. Nu am avut ocazia să discut cu Cătălin; dar şi el mă evita. Urma să am eu o discuţie cu el – altădată. Acum eram prea obosită pentru aşa ceva. De abia eram conştientă de ceea ce se întâmpla în jurul meu.
Cu greu m-am dezlipit de scumpilici. Îmi era foarte somn şi conştientizam cu greu că mă aflu într-o gară, dar am îmbrăţişat-o strâns şi realizam faptul că pleca.
- O să îmi fie ultra dor de tine! Vii de Paşti pe la noi?
M-a întrebat aceasta foarte entuziasmată. Mi-am amintit că mama m-a pus să îi promit că în acea vacanţă merg la ea şi la mătuşa mea. Am refuzat cu mare tragere de inimă. Şi mă mir că eram în stare să vorbesc. Am mai strâns-o odată în braţe înainte de a se urca în tren.
- Ai grijă ce faci! Te iubesc! Să mă suni când ajungi, bine?
Am spus aceste cuvinte mecanic, ochii mi se închideau şi de abia mai stăteam în picioare. Mi-a scăpat un căscat şi mi-am dus repede mâna la gură. Aceasta a început să râdă zgomotos.
- Pa, scumpilici!
Åži a plecat.
S-a dus.
Şi iar o să îmi lipsească o grămadă. Poate că nu realizam pe deplin asta acum, dar deja îmi era dor de ea. M-am pus înapoi în maşină şi m-am bătut cu pleoapele pentru a nu se închide. A fost în zadar, căci odată ce m-am aşezat pe scaunul confortabil şi maşina a fost pornită, şi ochii mei şi-au cerut drepturile. M-am aruncat în lumea viselor...
Când m-am trezit era noapte, târziu. Trecut de doisprezece, de fapt – dimineaţă. Mi-am verificat apelurile şi am observat că aveam unul de la Aura şi unul de la Dani. Plus un mesaj.
L-am apelat pe şaten; fără să iau în seamă ora târzie la care sunam.
M-a întâmpinat o voce somnoroasă, răguşită oarecum. Nu ştia cu cine vorbeşte, probabil de abia îşi dăduse seama când apăsase butonul verde. Am chicotit.
- Scuze că nu am răspuns, dormeam.
A început să râdă şi după a căscat. Am putut auzi.
- Frumos, şi mă trezeşti la ora asta?
M-am gândit puţin la asta.
- Da. Asta fac.
L-am auzit oftând, şi ştiam că o face în glumă.
- Am venit până acolo şi mi-a zis Liliana că dormi; aşa că nu am mai insistat . Nu mă aşteptam să mă suni la ora asta. Vezi cât e ceasu’? ! Şi totuşi, mersi.
Mi-am dat ochii peste cap. Oh, el nu putea vedea acest gest. Am râs în sinea mea.
- Da domnule. Hai că mă bag înapoi la somn. Eu am şcoală mâine, ştii?
Eram uşor ironică.
Asta m-a dus iar cu gândul la situaţia lui. Dar nu aveam chef să gândesc. Mi-a urat noapte bună şi mi-a mulţumit frumos că l-am trezit. Iar eu i-am spus : „ cu plăcere†. Eram aşa o persoană drăguţă.
[center]*[/center]
De abia în dimineaţa următoare am fost contşientă de toate întâmplările ce avuseseră loc. M-am trezit şi am fost să fac repede un duş, am mâncat, m-am schimbat în uniformă şi mi-au mai rămas chiar zece minute înainte să trebuiască să plec spre şcoală. Lili a fost surprinsă de acest lucru, şi eu la fel.
- E straniu.
Am scos eu fără să vreau, stăteam în bucătărie cu ea.
- Ce?
M-a întrebat curioasă.
Tata încă dormea, aşa că puteam vorbi orice doream cu soţia lui. Oricum , nu îmi plăcea să ne asculte conversaţiile. Încă nu îmi trecuse supărarea pe el. Şi , la drept vorbind... nu credeam că îmi va trece vreodată. Presupuneam , chiar, că voi simţi aceste lucruri pentru el pentru toată viaţa mea. Sau cel puţin, pe tot parcursul existenţei sale. Am abandonat aceste idei.
- Ştii, a venit cineva neaşteptat la petrecerea de sâmbătă. Şi... E ciudat!
Am exclamat uimită , eu însumi, de acest gest.
Da! Ce naiba? Chiar venise aici. De ce? Doar să îmi spună că mă iubeşte? Putea să o facă la telefon! Pierduse bursa?
Nu. Nu cred că era asta.
Renunţase la ea ? Păi atunci... ar fi fost acasă la el, pregătindu-se pentru examene. Sau ceva asemănător. Nu?
Probabil că aşa ar fi trebuit. Cine să îl mai înţeleagă şi pe Dani?! Şi mai ales acum, când se schimbase atât. De când nu îl mai văzusem?
Erau doar câteva luni? Sau săptămâni?
Nu îmi reaminteam.
Oricum, mă va părăsi curând. Nu asta face întotdeauna? Nu o să fugă mereu după mine pentru a mă opri. Deşi eu, mereu o să doresc asta. Sau poate că, nu o voi face chiar întotdeauna. Eu nu îl iubeam. Nici el nu o făcea. Sau poate că da.
De unde să ştiu eu?
- Şi nu a fost un eveniment plăcut?
Mi s-a adresat Lili destul de serioasă. Deşi cred că era amuzată , totuşi, de situaţia în care eram eu.
Probabil se gândea cât de fain era să fi adolescent şi să ai probleme minore. Ah, şi azi era şi ziua mea ! Nu uitasem ( chiar îmi zisese la mulţi ani mai devreme ) . Şi... Ah, da ! Împlinisem acum şaptisprezece ani. Era oficial!
Eram o adolescentă de şaptişpte ani.
„ Ai 17, zâmbeşte...†Mi-a venit în gând melodia de la Paraziţii. Chiar eram încă o neştiutoare. Dar asta nu mă deranja.
- A fost.
Am replicat într-un final. Mi-a oferit unul dintre surâsurile sale calde.
- Şi atunci, ce contează?
Am dat din umeri.
- Ai ÅŸi tu dreptatea ta ! Eu fug. Pa.
Mi-am luat jucăriile şi am plecat. Aveam ore azi. Nu am uitat nici bomboanele. Trebuia să fie o zi foarte drăguţă ! Altfel , nu mi-o iertam.
M-am întâlnit cu Iulia exact când am ieşit din curte. Mă privea sceptică. I-am făcut cu ochiul şi am mers împreună spre liceu.
- Cine era tipul ăla?
- Dani.
Am replicat simplu, deşi întrebarea ei era atât de curioasă şi entuziasmată, încât parcă te făcea şi pe tine să fi vesel.
- E, na !
A urmat o serie întreagă şi plină de interogări, la care am răspuns. Nu ştiu de ce, poate chiar nu îmi păsa. Dar aceasta a fost mulţumită de informaţiile pe care le-a dobândit.
- I-ai frânt inima lu’ vărâ-meu!
A zis într-un final, când ne apropiam de intrarea în incinta şcolii. Am dat din umeri.
- În război, oamenii plâng.
A început să râdă.
- Care război?
Am zâmbit.
- Care oameni?
Au fost cuvintele pe care le-am folosit ca scut. Aceasta a văzut nişte colege şi a fugit spre ele. Eram fericită că acum era linişte şi puteam merge fără alte obstacole în clasă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Era o zi aşa frumoasă. Soarele era pe cer, căldura era destul de predominantă. Dar nu prea intensă. Destulă pentru anotimul acesta, desigur.
- La mulţi ani făi fato!
M-a întâmpinat vocea zuzei de Mădălina. Mda, mă mai împrietenisem cu o colegă.
- Mersi!
I-am răspuns veselă şi , după ce am îmbrăţişat-o, am mers la banca mea. Ştefan îşi pusese capul pe bancă şi părea foarte somnoros. Acesta era un lucru destul de obişnuit. Mie mi se părea că tipul ar dormi întotdeauna. Mi-am amintit de faptul că îl adusese pe vărâ-su la petrecerea mea, dar nu aveam chef să vorbesc despre asta.
De când venise Dani, mă preocupau alte chestii.
- Trezirea!
Am strigat în urechea sa, acesta tresărind.
- Ela, lumea încearcă să doarmă aici.
Nu era supărat, deşi aşa se prefăcea. Am chicotit.
- Nu uiţi ceva?
Åži-a dat ochii peste cap.
- Te-am sărbătorit sâmbătă!
L-am privit sfidătoare până ce mi-a mai urat încă odată toate cele bune. După aceasta, am început amândoi să râdem. Bianca a intrat cu câteva secunde înainte să o facă profesorul, la fel şi Mircea şi surioara sa, Sonia. A evitat să mă privească.
Aş vrea să zic că m-a durut. Din păcate, nu a fost aşa. Ci chiar m-a satisfăcut.
Aveam fizică prima oră, m-am dus spre profesor şi i-am oferit o bomboană, după care i-am servit şi pe ceilalţi. Când am ajuns la Mircea, am crezut că nici măcar nu o să mă privească. Nu a fost aşa.
A încercat să mă pupe pe gură. M-am ferit. Nu pot zice că a fost involuntar. Chiar am dorit să o fac. Nu pentru că nu voiam să îi mai dau speranţe sau ceva de genul acesta. Ci pentru că nu aveam chef. Nu îmi plăcea privirea lui.
Era trist.
Aşa mi se părea mie.
Şi nu îmi plăcea să compătimesc, neapărat, pe cineva. Şi el asta cerea. Prin acea expresie. Mi se făcea rău.
Când am ajuns la Sonia, nu am privit-o. Şi-a luat bomboana şi eu am ignorat-o. Dramatic, nu aveam chef nici de ea. Ajunsă înapoi la locul meu, am început să mă gândesc la rahatul acesta.
Deci, lucrurile nu îmi erau clare. Will nu prea renunÅ£ase; uau – eu eram un fel de permiu, trofeu sau cine ÅŸtie ce... Mircea părea , într-un fel, distrus. Nu cred că era asta. Ci mai degrabă faptul că era „ învins â€. Cred că era un sentiment total de căcat.
- Ce-ai mă?
Mi s-a adresat Ştefan oarecum îngrijorat. Uau, se trezise!
- Tu vezi cum se uită Mircea la mine?
M-am strâmbat, dar nu ştiu cum arăta faţa mea. Am înţeles că foarte carachios, căci colegul meu de bancă a început să râdă.
- Dă-l mă dracu , îi trece lui. Cine era tipu’ de sâmbătă?
Era o întrebare total dezinteresată. Având în vedere că venea din partea lui.
- Fostul meu.
Am dat din umeri.
- Probabil actualul.
Am adăugat după, indecisă chiar şi eu. Nu prea mă înţelegeam şi situaţia era total derutantă. De unde să ştiu eu cum stau lucrurile? În primul rând... Nimic. Şi în al doilea rând... Un alt mare nimic.
Vai de capul meu!
Gata, nu mai gândi atât!
Pauzele au fost ok. Nu am interacţionat prea mult cu Mircea , m-a evitat ( sau aşa cred – poate chiar eu am făcut asta ) . Sonia a încercat să mă ia peste picior , pentru a-mi strica ziua de naştere. Nu i-a ieşit deloc. Cât despre ceilalţi, a fost o atmosferă super. Toţi mă întrebau cine era gagicu de sâmbătă, şi toate celelalte. Şi eu mă bucuram de asta , era amuzant să nu le zici cu adevărat ce se întâmpla . Bârfa asta.
- Bia, hai să mergem!
Am strigat-o pe amica mea. Se juca cărţi cu Roland şi nici măcar nu observase că profesoara ieşise din clasă.
- Aolo! Hai.
Şi-a luat ghiozdanul, şi ne pregăteam să plecăm.
- Am nevoie la baie!
Am început să râd ca proasta când am auzit-o. Eram aşa într-un moment .... Ei bine, nu ştiu cum să îl caracterizez. Poate serios . Şi brusc, în timp ce mergeam – s-a oprit. S-a uitat la mine nedumerită. A schiţat o faţă ciudată, şi a spus cuvintele alea. Dacă aş fi putut, m-aş fi tăvălit pe podea de atâta râs.
- Ce mă fac eu cu tine?
Am strigat în timp ce ne îndreptam spre toaleta fetelor. A dat din umeri.
- Mă dădăceşti!
Suna destul de normal asta. Când eram iar, gata, de plecare, cineva ne-a oprit. Prinţul a venit până în faţa mea.
- La mulţi ani, mi bella.
Am zâmbit, involuntar.
- Mersi!
Devenise ceva obişnuit să arunc cuvântul acesta la fiecare urare. A dat din umeri şi mi-a întins o cutie de cadou. Avea o fundă roşie foarte drăguţă. Mă întrebam dacă să accept sau nu cadoul, când acesta a zis :
- Nici să nu te gândeşti să nu îl accepţi.
Am oftat.
- Bine, mă !
Şi m-am pregătit să plec. Acesta nu m-a oprit. Nici nu avea nevoie să o facă. Bianca se amuza copios pe tema aceasta.
- Ce să fac , băi, dacă mă iubesc ăştia la maxim? E vina mea?!
Oricât de caraghios suna asta, eu eram , într-un fel, serioasă. Pentru un moment mi-am dorit să scap de atâţia „ admiratori†şi atâtea „ cereri†sau cum or fi. Mă deranja modul în care se uita la mine colegul meu. Mă exaspera autoritatea lui William, ce devenea atât de posesiv asupra mea. Era enervant să fiu „ vânată†în halul acesta.
Åži Dani era acum o prioritate.
Nu îmi amintesc dacă a fost vreodată pe lista neagră.
A fost?
Ei bine, mintea mea nu lucra bine când venea vorba de categoria asta ( deşi nu prea funcţiona ca lumea niciodată, asta era altă poveste ) . Era doar el, un şaten frumos şi simpatic. Dulce. Şi totodată, un prieten.
Îl ridicam prea tare în slăvi.
- Şi ce-o să faci cu Bombonelul care a venit aici pentru tine, fată?
Aşa îl numea ea pe Daniel. Nu ştiu de ce, dar de când îi spusesem de el îl poreclise aşa. Mie îmi convenea. Ei nu îi păsa. Toată lumea era fericită. Şi azi, ca întotdeauna, era plină de energie şi gata să îmi pună o sumedenie de întrebări.
- Mă crezi că nici eu nu ştiu?
Am fost sinceră. Aceasta a chicotit.
- Păi, simplu. Te împaci cu el!
Sfaturile ei erau de milioane. Câteodată.
- Şi el o să plece înapoi în America, şi cine rămâne cu buza umflată? S-aud?!
Ok, nu era o ceartă. Aşa vorbeam noi. Plus că tonurile vocilor noastre nu erau ridicate. Ci la o măsură medie, jucăuşă. Aşa cum vorbeam întotdeauna. Ne îndreptam spre casa mea ( cică ne făceam temele împreună ) . Azi mi se părea mai înaltă decât de obicei. Şi se mai îngrăşase puţin. Plus că îi venea de minune părul acela. Se tunsese iar, când îi mai crescuse. Nu îi plăcea să aibă „ laţe†cum numeşte ea firele prea lungi. E mult mai uşor pentru ea aşa.
Mi-a oferit una din privirile ei calde.
- Dar nu rămâi aşa. Trăieşte momentu’, restul nu mai contează.
Şi poate că acest răspuns nu însemna prea multe pentru ceilalţi. Însă, pentru mine era total semnificativ.
Nu m-am gândit la asta.
Ce treabă am eu cu viitorul?
Ce contează pentru mine?
Sunt doar o adolescentă. Îmi doresc să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau eu. Ce dracu ? ce contează dacă o să plece? Apoi, o să îmi reiau cursul, o să îmi fac alt prieten şi toate or să meargă strună.
Avea dreptate.
- Geniule.
A dat din cap, în semn afirmativ. Am întrebat-o de Florin, dacă a mai auzit de el. M-a anunţat că a mai căutat-o dar că aceasta nu era interesată. Îl plăcea, dar prea era băiatu’ tatii, aşa cum l-a numit ea. Şi nu îi plăcea asta. Când avea să se maturizeze, urma să îl bage în seamă ( propriile ei vorbe ) . Iar eu nu am putut să nu fiu de acord cu asta.
Viaţa ei nu cunoşeta remuşcări sau temeri pentru zilele ce urmau. Întotdeauna îi plăcea să trăiască clipa.
Târziu a plecat de la mine. Liliana era şi ea dusă în oraş. Tata la serviciu.
Rămăsesem singură.
Atunci a fost şi momentul în care mi-a sunat telefonul. Am răspuns, recunoscând numărul.
- Bună.
M-a salutat scurt. Nu am avut nicio senzaţie neobişnuită la auzul vocii sale în telefon.
- Hei, ce faci?
Eram politicoasă.
- Nimic. Şi vorbesc serios. Ne vedem şi noi? E plictisitor rău oraşu’ ăsta, n-am ce face.
Am început să râd. Normal, era obişnuit cu străinătatea...
- Păi ne vedem. Îmi trebuie şi mie o juma’ de oră şi ne întâlnim. Unde?
Aveam tonul obiÅŸnuit. Nu prea entuziasmat, doar normal.
- Vin eu să te iau. Haidi pa, te pup.
I-am închis spunându-i un „ pa †scurt şi am mers să fac un duş şi să mă schimb. Am optat pentru o pereche de blugi deschişi la culoare, destul de strânşi. O bluză cu mânecă lungă, de culoare albă cu decolteu. M-am încălţat cu o pereche de tenişi şi mi-am prins părul. După ce m-am fardat puţin , am fost fata. Mi-a sunat telefonul şi ştiam că ajunsese. Înainte să ies din cameră, m-am uitat la cadoul ce stătea pe măsuţa de birou.
Încă nu îl deschisesem.
„ Mai târziu†mi-am zis, şi am plecat.
Ce de comentarii <3. Vă muuuuuuuuuuuuuulţuuuuuumesc tuturor <3 mă bucur că vă place D: . Capitolul acesta e ceva mai liniştit, de.. Să mai aibă şi Mira parte de oleacă de calmitate şi pace : )) pt. moment <3. sper să vă placă şi aştept, ca întotdeauna, opiniile voastre. Vă mulţumesc enorm că sunteţi alături de mine <3. Fără voi, nu aş fi putut continua fic-ul. So, thanks !
Lectură plăcută!
[center] Capitolul Treizeci ÅŸi Åžase[/center]
Duminică a fost o zi ultra aglomerată. M-am trezit la prânz şi a trebuit să o conduc pe Aura şi pe cei doi băieţi la gară. Eram încă somnoroasă când am făcut asta; Liliana ne-a condus. Nu am avut ocazia să discut cu Cătălin; dar şi el mă evita. Urma să am eu o discuţie cu el – altădată. Acum eram prea obosită pentru aşa ceva. De abia eram conştientă de ceea ce se întâmpla în jurul meu.
Cu greu m-am dezlipit de scumpilici. Îmi era foarte somn şi conştientizam cu greu că mă aflu într-o gară, dar am îmbrăţişat-o strâns şi realizam faptul că pleca.
- O să îmi fie ultra dor de tine! Vii de Paşti pe la noi?
M-a întrebat aceasta foarte entuziasmată. Mi-am amintit că mama m-a pus să îi promit că în acea vacanţă merg la ea şi la mătuşa mea. Am refuzat cu mare tragere de inimă. Şi mă mir că eram în stare să vorbesc. Am mai strâns-o odată în braţe înainte de a se urca în tren.
- Ai grijă ce faci! Te iubesc! Să mă suni când ajungi, bine?
Am spus aceste cuvinte mecanic, ochii mi se închideau şi de abia mai stăteam în picioare. Mi-a scăpat un căscat şi mi-am dus repede mâna la gură. Aceasta a început să râdă zgomotos.
- Pa, scumpilici!
Åži a plecat.
S-a dus.
Şi iar o să îmi lipsească o grămadă. Poate că nu realizam pe deplin asta acum, dar deja îmi era dor de ea. M-am pus înapoi în maşină şi m-am bătut cu pleoapele pentru a nu se închide. A fost în zadar, căci odată ce m-am aşezat pe scaunul confortabil şi maşina a fost pornită, şi ochii mei şi-au cerut drepturile. M-am aruncat în lumea viselor...
Când m-am trezit era noapte, târziu. Trecut de doisprezece, de fapt – dimineaţă. Mi-am verificat apelurile şi am observat că aveam unul de la Aura şi unul de la Dani. Plus un mesaj.
L-am apelat pe şaten; fără să iau în seamă ora târzie la care sunam.
M-a întâmpinat o voce somnoroasă, răguşită oarecum. Nu ştia cu cine vorbeşte, probabil de abia îşi dăduse seama când apăsase butonul verde. Am chicotit.
- Scuze că nu am răspuns, dormeam.
A început să râdă şi după a căscat. Am putut auzi.
- Frumos, şi mă trezeşti la ora asta?
M-am gândit puţin la asta.
- Da. Asta fac.
L-am auzit oftând, şi ştiam că o face în glumă.
- Am venit până acolo şi mi-a zis Liliana că dormi; aşa că nu am mai insistat . Nu mă aşteptam să mă suni la ora asta. Vezi cât e ceasu’? ! Şi totuşi, mersi.
Mi-am dat ochii peste cap. Oh, el nu putea vedea acest gest. Am râs în sinea mea.
- Da domnule. Hai că mă bag înapoi la somn. Eu am şcoală mâine, ştii?
Eram uşor ironică.
Asta m-a dus iar cu gândul la situaţia lui. Dar nu aveam chef să gândesc. Mi-a urat noapte bună şi mi-a mulţumit frumos că l-am trezit. Iar eu i-am spus : „ cu plăcere†. Eram aşa o persoană drăguţă.
[center]*[/center]
De abia în dimineaţa următoare am fost contşientă de toate întâmplările ce avuseseră loc. M-am trezit şi am fost să fac repede un duş, am mâncat, m-am schimbat în uniformă şi mi-au mai rămas chiar zece minute înainte să trebuiască să plec spre şcoală. Lili a fost surprinsă de acest lucru, şi eu la fel.
- E straniu.
Am scos eu fără să vreau, stăteam în bucătărie cu ea.
- Ce?
M-a întrebat curioasă.
Tata încă dormea, aşa că puteam vorbi orice doream cu soţia lui. Oricum , nu îmi plăcea să ne asculte conversaţiile. Încă nu îmi trecuse supărarea pe el. Şi , la drept vorbind... nu credeam că îmi va trece vreodată. Presupuneam , chiar, că voi simţi aceste lucruri pentru el pentru toată viaţa mea. Sau cel puţin, pe tot parcursul existenţei sale. Am abandonat aceste idei.
- Ştii, a venit cineva neaşteptat la petrecerea de sâmbătă. Şi... E ciudat!
Am exclamat uimită , eu însumi, de acest gest.
Da! Ce naiba? Chiar venise aici. De ce? Doar să îmi spună că mă iubeşte? Putea să o facă la telefon! Pierduse bursa?
Nu. Nu cred că era asta.
Renunţase la ea ? Păi atunci... ar fi fost acasă la el, pregătindu-se pentru examene. Sau ceva asemănător. Nu?
Probabil că aşa ar fi trebuit. Cine să îl mai înţeleagă şi pe Dani?! Şi mai ales acum, când se schimbase atât. De când nu îl mai văzusem?
Erau doar câteva luni? Sau săptămâni?
Nu îmi reaminteam.
Oricum, mă va părăsi curând. Nu asta face întotdeauna? Nu o să fugă mereu după mine pentru a mă opri. Deşi eu, mereu o să doresc asta. Sau poate că, nu o voi face chiar întotdeauna. Eu nu îl iubeam. Nici el nu o făcea. Sau poate că da.
De unde să ştiu eu?
- Şi nu a fost un eveniment plăcut?
Mi s-a adresat Lili destul de serioasă. Deşi cred că era amuzată , totuşi, de situaţia în care eram eu.
Probabil se gândea cât de fain era să fi adolescent şi să ai probleme minore. Ah, şi azi era şi ziua mea ! Nu uitasem ( chiar îmi zisese la mulţi ani mai devreme ) . Şi... Ah, da ! Împlinisem acum şaptisprezece ani. Era oficial!
Eram o adolescentă de şaptişpte ani.
„ Ai 17, zâmbeşte...†Mi-a venit în gând melodia de la Paraziţii. Chiar eram încă o neştiutoare. Dar asta nu mă deranja.
- A fost.
Am replicat într-un final. Mi-a oferit unul dintre surâsurile sale calde.
- Şi atunci, ce contează?
Am dat din umeri.
- Ai ÅŸi tu dreptatea ta ! Eu fug. Pa.
Mi-am luat jucăriile şi am plecat. Aveam ore azi. Nu am uitat nici bomboanele. Trebuia să fie o zi foarte drăguţă ! Altfel , nu mi-o iertam.
M-am întâlnit cu Iulia exact când am ieşit din curte. Mă privea sceptică. I-am făcut cu ochiul şi am mers împreună spre liceu.
- Cine era tipul ăla?
- Dani.
Am replicat simplu, deşi întrebarea ei era atât de curioasă şi entuziasmată, încât parcă te făcea şi pe tine să fi vesel.
- E, na !
A urmat o serie întreagă şi plină de interogări, la care am răspuns. Nu ştiu de ce, poate chiar nu îmi păsa. Dar aceasta a fost mulţumită de informaţiile pe care le-a dobândit.
- I-ai frânt inima lu’ vărâ-meu!
A zis într-un final, când ne apropiam de intrarea în incinta şcolii. Am dat din umeri.
- În război, oamenii plâng.
A început să râdă.
- Care război?
Am zâmbit.
- Care oameni?
Au fost cuvintele pe care le-am folosit ca scut. Aceasta a văzut nişte colege şi a fugit spre ele. Eram fericită că acum era linişte şi puteam merge fără alte obstacole în clasă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Era o zi aşa frumoasă. Soarele era pe cer, căldura era destul de predominantă. Dar nu prea intensă. Destulă pentru anotimul acesta, desigur.
- La mulţi ani făi fato!
M-a întâmpinat vocea zuzei de Mădălina. Mda, mă mai împrietenisem cu o colegă.
- Mersi!
I-am răspuns veselă şi , după ce am îmbrăţişat-o, am mers la banca mea. Ştefan îşi pusese capul pe bancă şi părea foarte somnoros. Acesta era un lucru destul de obişnuit. Mie mi se părea că tipul ar dormi întotdeauna. Mi-am amintit de faptul că îl adusese pe vărâ-su la petrecerea mea, dar nu aveam chef să vorbesc despre asta.
De când venise Dani, mă preocupau alte chestii.
- Trezirea!
Am strigat în urechea sa, acesta tresărind.
- Ela, lumea încearcă să doarmă aici.
Nu era supărat, deşi aşa se prefăcea. Am chicotit.
- Nu uiţi ceva?
Åži-a dat ochii peste cap.
- Te-am sărbătorit sâmbătă!
L-am privit sfidătoare până ce mi-a mai urat încă odată toate cele bune. După aceasta, am început amândoi să râdem. Bianca a intrat cu câteva secunde înainte să o facă profesorul, la fel şi Mircea şi surioara sa, Sonia. A evitat să mă privească.
Aş vrea să zic că m-a durut. Din păcate, nu a fost aşa. Ci chiar m-a satisfăcut.
Aveam fizică prima oră, m-am dus spre profesor şi i-am oferit o bomboană, după care i-am servit şi pe ceilalţi. Când am ajuns la Mircea, am crezut că nici măcar nu o să mă privească. Nu a fost aşa.
A încercat să mă pupe pe gură. M-am ferit. Nu pot zice că a fost involuntar. Chiar am dorit să o fac. Nu pentru că nu voiam să îi mai dau speranţe sau ceva de genul acesta. Ci pentru că nu aveam chef. Nu îmi plăcea privirea lui.
Era trist.
Aşa mi se părea mie.
Şi nu îmi plăcea să compătimesc, neapărat, pe cineva. Şi el asta cerea. Prin acea expresie. Mi se făcea rău.
Când am ajuns la Sonia, nu am privit-o. Şi-a luat bomboana şi eu am ignorat-o. Dramatic, nu aveam chef nici de ea. Ajunsă înapoi la locul meu, am început să mă gândesc la rahatul acesta.
Deci, lucrurile nu îmi erau clare. Will nu prea renunÅ£ase; uau – eu eram un fel de permiu, trofeu sau cine ÅŸtie ce... Mircea părea , într-un fel, distrus. Nu cred că era asta. Ci mai degrabă faptul că era „ învins â€. Cred că era un sentiment total de căcat.
- Ce-ai mă?
Mi s-a adresat Ştefan oarecum îngrijorat. Uau, se trezise!
- Tu vezi cum se uită Mircea la mine?
M-am strâmbat, dar nu ştiu cum arăta faţa mea. Am înţeles că foarte carachios, căci colegul meu de bancă a început să râdă.
- Dă-l mă dracu , îi trece lui. Cine era tipu’ de sâmbătă?
Era o întrebare total dezinteresată. Având în vedere că venea din partea lui.
- Fostul meu.
Am dat din umeri.
- Probabil actualul.
Am adăugat după, indecisă chiar şi eu. Nu prea mă înţelegeam şi situaţia era total derutantă. De unde să ştiu eu cum stau lucrurile? În primul rând... Nimic. Şi în al doilea rând... Un alt mare nimic.
Vai de capul meu!
Gata, nu mai gândi atât!
Pauzele au fost ok. Nu am interacţionat prea mult cu Mircea , m-a evitat ( sau aşa cred – poate chiar eu am făcut asta ) . Sonia a încercat să mă ia peste picior , pentru a-mi strica ziua de naştere. Nu i-a ieşit deloc. Cât despre ceilalţi, a fost o atmosferă super. Toţi mă întrebau cine era gagicu de sâmbătă, şi toate celelalte. Şi eu mă bucuram de asta , era amuzant să nu le zici cu adevărat ce se întâmpla . Bârfa asta.
- Bia, hai să mergem!
Am strigat-o pe amica mea. Se juca cărţi cu Roland şi nici măcar nu observase că profesoara ieşise din clasă.
- Aolo! Hai.
Şi-a luat ghiozdanul, şi ne pregăteam să plecăm.
- Am nevoie la baie!
Am început să râd ca proasta când am auzit-o. Eram aşa într-un moment .... Ei bine, nu ştiu cum să îl caracterizez. Poate serios . Şi brusc, în timp ce mergeam – s-a oprit. S-a uitat la mine nedumerită. A schiţat o faţă ciudată, şi a spus cuvintele alea. Dacă aş fi putut, m-aş fi tăvălit pe podea de atâta râs.
- Ce mă fac eu cu tine?
Am strigat în timp ce ne îndreptam spre toaleta fetelor. A dat din umeri.
- Mă dădăceşti!
Suna destul de normal asta. Când eram iar, gata, de plecare, cineva ne-a oprit. Prinţul a venit până în faţa mea.
- La mulţi ani, mi bella.
Am zâmbit, involuntar.
- Mersi!
Devenise ceva obişnuit să arunc cuvântul acesta la fiecare urare. A dat din umeri şi mi-a întins o cutie de cadou. Avea o fundă roşie foarte drăguţă. Mă întrebam dacă să accept sau nu cadoul, când acesta a zis :
- Nici să nu te gândeşti să nu îl accepţi.
Am oftat.
- Bine, mă !
Şi m-am pregătit să plec. Acesta nu m-a oprit. Nici nu avea nevoie să o facă. Bianca se amuza copios pe tema aceasta.
- Ce să fac , băi, dacă mă iubesc ăştia la maxim? E vina mea?!
Oricât de caraghios suna asta, eu eram , într-un fel, serioasă. Pentru un moment mi-am dorit să scap de atâţia „ admiratori†şi atâtea „ cereri†sau cum or fi. Mă deranja modul în care se uita la mine colegul meu. Mă exaspera autoritatea lui William, ce devenea atât de posesiv asupra mea. Era enervant să fiu „ vânată†în halul acesta.
Åži Dani era acum o prioritate.
Nu îmi amintesc dacă a fost vreodată pe lista neagră.
A fost?
Ei bine, mintea mea nu lucra bine când venea vorba de categoria asta ( deşi nu prea funcţiona ca lumea niciodată, asta era altă poveste ) . Era doar el, un şaten frumos şi simpatic. Dulce. Şi totodată, un prieten.
Îl ridicam prea tare în slăvi.
- Şi ce-o să faci cu Bombonelul care a venit aici pentru tine, fată?
Aşa îl numea ea pe Daniel. Nu ştiu de ce, dar de când îi spusesem de el îl poreclise aşa. Mie îmi convenea. Ei nu îi păsa. Toată lumea era fericită. Şi azi, ca întotdeauna, era plină de energie şi gata să îmi pună o sumedenie de întrebări.
- Mă crezi că nici eu nu ştiu?
Am fost sinceră. Aceasta a chicotit.
- Păi, simplu. Te împaci cu el!
Sfaturile ei erau de milioane. Câteodată.
- Şi el o să plece înapoi în America, şi cine rămâne cu buza umflată? S-aud?!
Ok, nu era o ceartă. Aşa vorbeam noi. Plus că tonurile vocilor noastre nu erau ridicate. Ci la o măsură medie, jucăuşă. Aşa cum vorbeam întotdeauna. Ne îndreptam spre casa mea ( cică ne făceam temele împreună ) . Azi mi se părea mai înaltă decât de obicei. Şi se mai îngrăşase puţin. Plus că îi venea de minune părul acela. Se tunsese iar, când îi mai crescuse. Nu îi plăcea să aibă „ laţe†cum numeşte ea firele prea lungi. E mult mai uşor pentru ea aşa.
Mi-a oferit una din privirile ei calde.
- Dar nu rămâi aşa. Trăieşte momentu’, restul nu mai contează.
Şi poate că acest răspuns nu însemna prea multe pentru ceilalţi. Însă, pentru mine era total semnificativ.
Nu m-am gândit la asta.
Ce treabă am eu cu viitorul?
Ce contează pentru mine?
Sunt doar o adolescentă. Îmi doresc să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau eu. Ce dracu ? ce contează dacă o să plece? Apoi, o să îmi reiau cursul, o să îmi fac alt prieten şi toate or să meargă strună.
Avea dreptate.
- Geniule.
A dat din cap, în semn afirmativ. Am întrebat-o de Florin, dacă a mai auzit de el. M-a anunţat că a mai căutat-o dar că aceasta nu era interesată. Îl plăcea, dar prea era băiatu’ tatii, aşa cum l-a numit ea. Şi nu îi plăcea asta. Când avea să se maturizeze, urma să îl bage în seamă ( propriile ei vorbe ) . Iar eu nu am putut să nu fiu de acord cu asta.
Viaţa ei nu cunoşeta remuşcări sau temeri pentru zilele ce urmau. Întotdeauna îi plăcea să trăiască clipa.
Târziu a plecat de la mine. Liliana era şi ea dusă în oraş. Tata la serviciu.
Rămăsesem singură.
Atunci a fost şi momentul în care mi-a sunat telefonul. Am răspuns, recunoscând numărul.
- Bună.
M-a salutat scurt. Nu am avut nicio senzaţie neobişnuită la auzul vocii sale în telefon.
- Hei, ce faci?
Eram politicoasă.
- Nimic. Şi vorbesc serios. Ne vedem şi noi? E plictisitor rău oraşu’ ăsta, n-am ce face.
Am început să râd. Normal, era obişnuit cu străinătatea...
- Păi ne vedem. Îmi trebuie şi mie o juma’ de oră şi ne întâlnim. Unde?
Aveam tonul obiÅŸnuit. Nu prea entuziasmat, doar normal.
- Vin eu să te iau. Haidi pa, te pup.
I-am închis spunându-i un „ pa †scurt şi am mers să fac un duş şi să mă schimb. Am optat pentru o pereche de blugi deschişi la culoare, destul de strânşi. O bluză cu mânecă lungă, de culoare albă cu decolteu. M-am încălţat cu o pereche de tenişi şi mi-am prins părul. După ce m-am fardat puţin , am fost fata. Mi-a sunat telefonul şi ştiam că ajunsese. Înainte să ies din cameră, m-am uitat la cadoul ce stătea pe măsuţa de birou.
Încă nu îl deschisesem.
„ Mai târziu†mi-am zis, şi am plecat.