14-12-2009, 06:07 PM
[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Gramatica.
Well, un fic nou. :)) Cu rugamintea ca whifey sa ma bata la cap cu stie ea ce. Speram sa va placa si sa il cititi cu placere.
*
Mă ridicasem din pat ceva mai devreme, în acelaşi orfelinat la porţile căruia părinţii mei mă lăsaseră. Acelaşi loc rece la care după atâţia ani devenisem imun. Era ciudat, şi dacă ar fi să îl descriu într-un cuvânt ar fi " alb ". Era lipsit de culoare, mobila maronie, veche, mirosea a râncezeală, iar aerul era întotdeauna închis. Geamurile nu mergeau deschise în totalitate, de aceea niciodată nu puteam aerisi camera. Mă obişnuisem, nu voiam lux de la un astfel de loc, ţinând cont că şaisprezece ani am trăit aici. Singurul lucru ce mă mai speria erau oamenii. Nu îmi plăcea să mă aflu în preajma lor, mi se păreau animale, nişte animale nefericite, abandonate de lume şi silite să-şi găsească propria modalitate de viaţă, chiar dacă de multe ori aceasta însemna uciderea cuiva. Nu mă aşteptam că ziua asta să îmi schimbe viaţa atât de radical, încât să recurg la disperare. Voiam să vorbesc cu directoarea, legat de următoarele mele zile aici. M-am îmbrăcat repede cu hainele pe care le aruncasem cu câteva seri pe scaun după ce le luasem din uscător şi am ieşit grăbit. Am mers cu paşi mari, apăsaţi, spre birou. Era pustiu, mă gândeam că mă trezisem prea devreme sau că ceilalţi deja începuseră cursurile. Am apăsat pe clanţă, dar mi-am auzit numele până a deschide. M-am oprit şi mi-am lipit urechea de uşă, ascultând.
-Pe cine ?
- Aleksei Lavrentiy.Un milion de dolari, pentru băieţel.
-Un... un milion de dolari doar pentru plodul ăla ? Sigur domule Praskoviya, e al dumneavoastră îmediat ce banii intră în contul instituţiei. Ţin să vă informez că băiatul este intelectual, ştie să vorbească engleză, japoneză şi franceză fluent. De altfel, se pricepe la recitări, la muzică şi pictură. A fost educat astfel încât să atingă cele mai mari standarde pe care un client le poate cere.
- Mă voi convinge singur de asta. Oricum ştim amândoi ce vreau de la viitorul meu sclav. Mă bucur că am putut face afaceri împreună.
-Şi eu. Sper să putem ţine legătură.
-Sigur.
Am auzit paşii îndreptându-se spre uşă şi nu am putut reacţiona. Îmi simţeam obrajii uzi, m-am dat în spate şi am rămas înţepenit în faţa uşii, până ce privirea mea a întâlnit-o pe a celuilalt. M-am speriat şi mai mult, simţeam cum sufletul vrea să fugă de mine şi respiraţia îmi devenea din ce în ce mai sacadată. Îmi ridicasem mâinile protejându-mi faţă de el, nu ştiu de ce am reacţionat aşa, probabil instinct sau pur şi simplu şocul.
Bărbatul s-a apropiat de mine şi mi-a prins bărbia între degetele lui, întorcându-mi faţa într-o parte şi în cealaltă.
-Într-adevăr, superb.
L-am văzut scoţând un telefon din buzunar, urmărind fiecare mişcare a sa cu mult mai mult tact decât o făcusem vredata. Era oribil, faţa sa grasă şi transpirată, grăsimea din obraji ce atârna ca nişte pungi de o parte şi de alta a buzelor cărnoase şi uscate, ochii mici, îngustaţi de ridurile accentuate, părul parţial prezent şi burta ce cădea ca un văl peste pantalonii lărgi, toate astea îmi provocau o greaţă cumplită. Mai ales acum, că ştiam ce se va întâmpla cu mine.
Bărbatul mă luă de mână şi mă trase după el. Aruncasem o ultima privire directoarei, blestemând-o şi urmându-l resemnat .
Nu încetasem nicio clipă din suspine, tremurat, mi-era frică. Am analizat pentru ultima oară clădirea mare şi am fost împins în maşină.
A demarat imediat, lăsând în urmă trecutul meu. Totul devenea din ce în ce mai mic, imaginea se tăia, parţial, până ce se şterse în totalitate, împreună cu orice dovadă a existenţei mele în acel loc.
Priveam geamul, se pare că ne îndreptam spre ieşirea din oraş, era drumul spre aeroport. Mai fusesem pe acolo odată, acum câţiva ani şi eram uimit că totul rămăsese la fel.
- De ce tremuri ? Ştii că oricum nu ai nicio şansă de scăpare şi nu vei fi tratat aşa rău acolo. Nu mai rău decât ai fost aici.
Am tăcut. Nu doream sa vorbesc cu glasul acela rece şi gros, mă simţeam demoralizat. Nu ştiu exact cât am mers cu maşina, eram prea prins în gânduri atunci când şoferul a încetinit şi a oprit în faţa aeroportului. Ne-a deschis uşa şi eu am fost împins afară, urmat de domnul gras. Am ajuns printr-o mulţime de oameni, şi m-am uitat atent imprejurul meu. Da, acum era ocazia să scap, trebuia să risc, fie că eram prins sau nu, trebuia. M-am desprins de mâna bărbatului, alergând disperat prin mulţime. L-am văzut făcând semn celorlalţi să mă urmărească. Îi simţeam venind după mine, şi continuam să mă împing prin lume, lăsându-mi lacrimile să îmi curgă pe obraji. Voiam să scap, trebuia, nu era ăsta destinul meu, nu, nu acceptam asta.
Mi-am dus braţul la ochi, făcând o cotitură brsuca şi m-am trezit în braţele cuiva. Mi-am trecut mâinile instinctiv, prinzând talia persoanei şi strângând cu putere. Trupul îmi tremura, iar buzele mi se mişcau fără să îmi dau seama dacă ziceam ceva, eram mult prea speriat pentru a putea măcar să îmi analizez propriile reacţii. Străinul şi-a trecut haina peste spatele meu, ascunzându-mă după ea şi începu să meargă. Nu ştiam unde, nu ştiam cu cine, dacă reuşeam să scap de bărbatul acela eram cel mai mulţumit, nu mă gândisem nicio clipă că pot pica în braţele unui criminal, poliţist sau cine ştie ce persoană .
Am mers câţiva metri , până ce am auzit glasul unei femei şi de abia atunci am scos capul deschizând ochii şi am realizat că sunt într-un avion. Mi-am ridicat privirea către persoana de care eram lipită şi am rămas ca trăznit de fulger, înroşindu-mă puternic.
Era prima oară când vedeam una aşa. Era un bărbat înalt şi bine făcut. Pielea albă, specifică asiaticilor, în contrast cu părul negru, îmi dădea impresia unei fiinţe supranaturale. Avea sprâncene subţiri, puţin, conturul format de ele cu pleoapă dând ochiului un aspect alungit, . Culoarea verde a ochilor încercuia cristalinul ceva mai deschis, ajungând la tente de maroniu în zonă irisului.
Forma ovală a feţei, urechile mici, acoperite de firele de păr, obrajii puţin rozalii, buzele voluptoase, nasul mic şi bărbia uşor curbată, observam fiecare detaliu al înfăţişării sale.
Mâinile sale lungi ajunse până în dreptul coapselor, palma nu foarte mare, unghiile albe, umerii nu foarte laţi, lucruri pe care le atinsesem acum câteva secunde şi pe care deja le simţeam impregnate în turpul meu.
Mi-am presat buzele, strângând şi mai tare materialul kimono-ului.
-Îmi pare rău, am murmurat. Nu... Nu voiam sa va fac probleme. Mmm... va promit că voi returna fiecare bănuţ, voi lucra ca orice, îmi pare rău.
I-am văzut privirea încruntată şi mi-am lăsat braţele să cadă inconştient, începusem iar să plâng. M-a luat de mână rapid şi m-a aruncat pe unul dintre scaunele de acolo, aşezându-se lângă mine.
Mi-am rezemat capul de scaun, privind pe geam şi am închis ochii. Eram obosit, toată agitaţia asta mă făcuse să îmi pierd vlaga, aşa că am aţipit, lăsându-mi capul să cadă pe umărul străinului. Ce ciudat, eram conştient că fac asta, dar puterea îmi lipsea pentru că mă putea corectă, eram doar eu cu el.
Era prima oară când mă simţeam atât de uşor şi lipsit de griji, pima oară când puteam dormi fără a îmi păsa de ce se va întâmpla. Era plăcut, iar mirosul său de flori de cireş mă făcea să îmi pierd simţurile din ce ince mai repede până când a devenit întuneric.