Îi vei da ingerului care nu poate zbura…aripi?

[Axxa.No.Way]

I'm so sorry :D... I was kinda lazy these days;)), dar next-ul va veni mai repede(this is a promise^__^)
Enjoy reading ^.^ :

Capitolul 7: Reverberatia trecutului
Partea a II-a


"Sasuke continua sa fuga dupa rozalie, nu intelegea ce cauta aceasta in afara camerei ei la o asemenea ora, insa avea mai multe banuieli, asa ca a continuat sa o urmeze..."
Aceasta alerga destul de repede, insa brunetul reusi sa o ajunga din urma, exact cand ea pasi grabita in sala de mese, tacerea mortuara fiind strapunsa de tipatul acesteia, atunci cand brunetul a prins-o de mana. Sakura se intoarse instantaneu si il privi pentru o secunda cu ochii inlacrimati pe tanar, caci in urmatoarea, aceasta era propulsata in perete.
Pe Sasuke il nedumerea faptul ca rozalia nu avea de gand sa se apere, ci statea pur si simplu lipita de perete, strangandu-si genunchii la piept si plangand. Dar acesta nu se lasa impresionat de plansul ei cristalin si totodata amar. Intr-o clipa, brunetul se afla fata-n fata cu aceasta, cu chipul doar la cativa centimetri de al ei. Copila facu greseala de a-si ridica capul si a-l contempla, ochii acesteia adancindu-se din ce in ce mai mult in privirile sale sangerii, asemenea unui abis rece si pustiu, cutreierat doar de gemetele chinuite ale celor mai triste si nefericite fiinte. Sharinganul pe care il folosea Sasuke pentru a-i patrunde rozaliei in minte era unul interzis. Adesea, acesta(sharinganul) isi lasa victimele intr-o agonie nesfarsita, preschimband pana si cele mai zambitoare persoane in unele demne de mila si compasiune, chiar si in fata dusmanului. Insa astfel de lucruri nu-l interesau pe tanarul ninja ce cauta mult dorita razbunarea, asemenea unui orb ce cauta nebuneste lumina. Pe masura ce Sakura continua sa-i priveasca ochii rosii, acesta vedea din ce in ce mai multe momente din viata rozaliei: un baietel blond jucandu-se cu ea si strigand-o pe fata "micut fluturas", un barbat cu o masca ce o privea patrunzator, insa fara a-i face vreun rau, un alt copilas mic si brunet, care ii sari in brate Sakurei, spunandu-i "onee-chan", multi fluturi de-o nuanta foarte deschisa de maro, aproape nisipie, si pe rozalie alergand dupa ei impreuna cu un baietel cu parul roscat, pe care Sasuke il recunoscu ca fiind Gaara, doi batrani: un barbat si o femeie care se luptau cu Sakura, brunetul care ii contempla amintirile astfel putand auzi respiratiile din ce in ce mai stinse ale fetei, dar aceasta tot continua sa se lupte cu cei doi... si inainte ca tipatul rozaliei sa il trezeasca la realitate pe Sasuke, acesta vazu si cea mai dureroasa amintire a acesteia: in jurul fetei era numai sange, lichidul de-o nuanta stridenta de rosu apartinand celor pe care ea i-a iubit atat de mult, incat si-ar fi dat si viata ca acestia sa traiasca, chiar daca ea ar fi fost acolo in locul lor... sangerand, astfel ei ar fi putut trai si ar fi fost fericiti sau cel putin asa credea micuta rozalie. Aceasta plangea in hohote, dar toti pareau indiferenti, toti aceea care i-au ucis familia, atunci se confruntau cu o problema mult mai mare: prezenta tanarului Uchiha care desi a ajuns prea tarziu, acesta nu se abatea de la principalul scop: apararea acelei inocente copile. Sasuke se concentra sa-si dea seama cine erau acei asasini nemilosi si cine era tanarul salvator, insa cand isi dadu seama, a iesit brusc din amintirile Sakurei, ultimul lucru pe care apuca a-l vedea fiind reflectia copilei in oglinda din spatele ei, atunci cand aceasta intoarse capul pentru a nu-i mai privi pe nemilosii ucigasi. Fiecare avea semnul clanului Uchiha si chiar reusi a-si recunoaste parintii: mama aflata mai in spate impreuna cu ceilalti si tatal care era cu un pas mai in fata, cu ochii rosii atintiti asupra baiatului pe care Sasuke il identifica ca fiind fratele sau mai mare, Itachi.
Ochii sangerii ai brunetului revenira la nuanta lor abisala de negru, care in urma celor vazute in amintirile fetei, devenira mai blanzi, mai calzi si totodata uimiti: avea atatea intrebari sa-i puna rozaliei.
Imediat ce Sakura fu eliberata de privirile patrunzatoare si dureroase, rosii, ale celui care ii trezi acele imagini ce lasasera o amprenta indelebila asupra ei si a caror reverbatie... o facura pe fata sa planga. Lacrimile sale de cristal se zdrobeau cu un clinchet sec si imbibat in durere de podeaua rece a salii de mese a Academiei. Sasuke ii puse delicat mana pe umar, incercand sa o linisteasca si ii spuse bland:
-Sakura, ce-ai patit?
Acesta nu se referea la ceea ce tocmai se intamplase, ci la ceea ce a vazut el in amintirile fetei.
Brusc, ochii acesteia devenira asemenea cristalului, de-o claritate atipica si totusi linistitoare, in ciuda culorii lor anormale, care mai mult parea a fi aproape nonculoare. Cu o singura privire, tanara il propulsa pe brunet in celalalt perete, tipand cu un glas gatuit, oarecum distingandu-se gingasia vocii ei in urma plansului:
-Lasa-ma in pace!
Vocea nu parea a fi cu-adevarat a rozaliei, mai mult semanand cu cea a unei copile in varsta de vreo sase-sapte ani. Ei bine, chiar asta era Sakura in acel moment: doar o copila, de fapt redeveni una. In fiecare an de la acel masacru, la cateva zile dupa ziua ei de nastere, aceasta fiind si ziua in care familia ei a fost ucisa, rozaliei ii reveneau amintirile din acea zi, odata cu personalitatea... in acea noapte nu mai era ea... era din nou "micutul fluturas".
Imediat ce il arunca pe brunet in celalalt perete, aceasta o lua la fuga pe coridoare. Impactul nu a fost unul dureros deoarece Sakura isi folosi puterea ca pentru atunci cand avea sase ani. Sasuke se ridica repede si fugi dupa fata. Deodata, pasii grabiti pe care ii auzea venind din fata, amutira si auzi pe cineva plangand, asa ca alerga si mai repede. Cand isi dadu seama cine o strangea in brate pe rozalie, se opri brusc, expresia chipului sau fiind una complet uimita: Sakura plangea in bratele lui Itachi, cu capul lipit de pieptul sau, de-asemenea si restul corpului, brunetul mangaind-o delicat pe spate si pe par pentru a o linisti. Ochii lui Sasuke devenira rosii, privindu-si cu o ura nemarginita fratele sau mai mare.
-M-as fi asteptat sa ai grija de ea, nu sa o sperii astfel, Sasuke... spuse Itachi calm.
Brunetul sa pregati sa-si atace fratele, dar fara a lua in considerare faptul ca Itachi o tinea in brate pe rozalia care plangea. Atunci, fratele mai mare al lui Sasuke disparu. Brunetul nu stia ce sa faca, insa primul sau gand a fost sa ajunga cat se poate de repede in dormitorul fetei, asa a si facut.
Cand a ajuns in dreptul usii camerei Sakurei, a deschis-o cu putere, aproape spargand usa. Din cauza zgomotului, Ten Ten, Miki, Temari, Hinata si Ino s-au trezit si au aprins luminile, iar tot ceea ce a apucat Sasuke sa vada a fost pelerina neagra cu nori rosii si ochii de-aceeasi culoare ai lui Itachi. Imediat dupa, acesta s-a dus catre patul rozaliei, aflat exact langa geam. Aceasta parea ca doarme. Chipul ei angelic era acoperit de cateva suvite roz, pe care brunetul i le dadu la o parte delicat, pentru a-i vedea mai bine fata gingasa.
-Sasuke-kun, ce cauti aici? l-a intrebat Ten Ten suparata.
Ino tipa incontinuu, nimeni nu stia de ce, insa papucul cu puf pe care i-l arunca Temari drept in fata, o calma.
****************************************

M-a trezit galagia din camera, asa ca am deschis alarmata ochii si primul lucru pe care l-am vazut, asemenea unui pui care tocmai ce-a iesit din nou si era gata sa spuna "mama", au fost o pereche de ochi complet negri, dupa care o voce calda m-a adus cu picioarele pe pamant:
-Esti bine? ma intreba Sasuke oarecum ingrijorat.
Am privit in jur si nu am putut sa nu observ fetele uimite ale colegelor mele de camera, pe urma m-am uitat din nou la brunet si i-am zis taios:
-Sper ca ai o explicatie buna pentru faptul ca te afli la asa o ora in dormitorul nostru si mai ales langa patul meu. De-asemenea, spre binele tau, scuza ta ar trebui sa o convinga pe Tsunade-sama sa nu te exmatriculeze, deja ai incalcat mai multe reguli ale Academiei... si asta intr-o singura zi.
Miki s-a ridicat din pat si venit inspre mine si Sasuke, spunandu-mi:
-Trebuie sa vorbim in legatura cu ce s-a intamplat in aceasta noapte... ce se intampla in fiecare an... stii la ce ma refer, Sakura!
Eram surprinsa, desi stiam prea bine ca asa ceva avea sa se intampa foarte curand. L-am privit inca o data pe brunet, dupa care l-am ignorat si am luat-o la fuga inspre baie sa ma imbrac.
Am stat destul de mult timp in baie si nu am nici cea mai vaga idee despre ce s-a intamplat intre timp. Imediat ce-am iesit de-acolo am observat ca nu era nimeni in dormitor si m-am bucurat oarecum. Am luat din sertarul noptierei plicul pe care mi-l daduse Naruto si pe care Lady Tsunade mi-l trimise prin acesta. In el se aflau datele despre toti cei din Akatsuki, inclusiv fotografii cu acestia, majoritatea cam neclare din cate mi-a spus Tsunade-sama, insa asta n-avea nici o importanta. Nu puteam sa mai aman mult deschiderea lui, trebuia sa stiu, asa ca am mers in campus, la marginea padurii, aceasta fiind foarte aproape de Academie, aproape inghitind-o, bineinteles ca scopul padurii era de a ne camufla.
Stand sprijinita de trunchiul unui copac, am deschis plicul si imediat dupa l-am scapat pe jos: ultimele trei poze au avut un imens impact asupra mea, acestea fiind ale lui Madara, Itachi... si a fratelui meu vitreg, mai mare, Deidara. Cu lacrimi in ochi, am luat-o la fuga in padure, stiam prea bine ca asta era interzis, tocmai ce incalcasem o regula a Academiei, insa nu-mi pasa. Eram distrusa din nou... ultimele fiinte ramase in viata si care imi erau dragi, au devenit dusmanii mei, datoria mea era sa-i ucid. Nu m-am mai gandit la nimic altceva, aveam nevoie sa fiu singura, libera... pentru prima oara in viata si mi-am indeplinit propria dorinta... vroiam sa fiu eu insami, cat mai departe de toti cei ce mi-au pus acea povara pe umeri.

[Annya_Anna]

Buna^^ Am citit si eu ficul tau si imi place la nebunie!

Ador felul tau de a scrie! De greseli de tastare nici nu se mai pune problema, eu nu am vazut niciuna

Descrierea m-a lasat praf... a fost extraordinara, ai descris foarte bine detalile si ai facut in asa fel incat sa nu fie plictisitoare(descrierea) ci captivanta!

Naratiune...si asta mi-a placut foarte mult.

Dialogul a fost extraordinar.

Defapt, tot ce tine de ficul tau imi place la nebunie! Eu de cand am intrat pe forum si ti-am citit ficul am ramas foarte impresionata! Ai un fel unic de a scrie si asta face ficul tau extraordinar^^

Cel mai mult imi place misterul Sakurei, intodeauna mi-au placut persoanele misterioase.

Abea astept continuarea si sper sa o pui cat mai repede!

So...chuu& Gambate& Kissu...Bye!:bye:

[Axxa.No.Way]

Imi pare foarte rau ca nu am pus continuarea mai devreme, insa mi-au venit multe alte idei pentru alte ficuri si deja am inceput sa le dezvolt. De asemenea, sincera sa fiu, mi-am cam pierdut interesul pentru acest fic, insa m-am hotarat sa-l continui(de fapt m-a convins MyKy;)) ) deoarece este primul meu fic si sunt sigura ca o sa regret daca renunt, avand in vedere faptul ca mi-am facut planul pentru intregul fic, inclusiv sfarsitul. Insa lenea si-a lasat amprenta asupra mea in ultimele cateva zile(saptamani), asa ca acum trag de mine ca sa continui:D… oricum, nu am de gand sa las nimic neterminat, deci voi continua pana la sfarsit, dar imi e ceva mai greu sa scriu din moment ce mi-am cam pierdut interesul pentru acest prim fic :( . Va rog doar sa fiti putin intelegatori in legatura cu intervalele de timp la care apar capitolele. Deja m-am apucat de scris a doua parte din acest capitol si sper sa o termin cat mai repede^__^

Luna-> I'm glad you like it ^__^... si incerc sa postez mai des, dar mai mareu ajung acasa obosita(pentru ca sunt plecata destul de des :D) si nu mai am chef nici macar sa scriu, e mai greu cu sportul in vacanta decat in timpul scolii :))
kiss4_sasuke-> Thanks >:D< si da... in acest fic, Sakura este o persoana mai puternica(atat emotional cat si fizic), insa este si foarte vulnerabila... iar asta o face periculoasa(in general, fetele devin periculoase cand sunt ranite :)) )... voi evidentia asta mai mult in urmatorul capitol dar si in partea a II-a a acestuia(sper sa o pun cat mai curand :| )
Annya_Anna-> merci mult... am fost o maniaca a descrierii si a genului liric pana cand m-am apucat de citit ficuri:)), iar consecinta este acest fic :D
Va multumesc tuturor celor care imi cititi ficul si kissu all:*:*


Capitoul 8: Visand la copila in alb
Partea I: Trei fiinte dragi… trei dezamagiri

In fata mi se infatisau multi copaci ale caror corole imense impiedicau soarele sa patrunda printre ele. In fuga mea, uneori mai vedeam o panglica/pamblica aurie de lumina ce se intrezarea printre frunzele verzi ale copacilor. Atunci alergam mai repede… ajunsesem sa urasc acea binecuvantatoare lumina, poate pentru ca am fost silita sa raman atata vreme in intuneric, incat mi-am gasit locul acolo. Totusi, eram scarbita de faptul ca m-am obisnuit cu soarta mea. Ma prefaceam ca nu intelegeam cine erau toti aceia care mi-au decis destinul de parca eram o papusa, una fara suflet, fara sentimente, fara viata. Sau mai bine zis, singura fiinta a carei viata nu conta atat de mult incat sa merite a fi salvata, ci condamnata la moarte. Desi m-am resemnat de mult timp cu asta, Yume a avut mereu dreptate: nu trebuia sa-i las sa-mi ia visele… sunt libera sa zbor! Insa cum poate cineva zbura fara aripi? Nu aveam nici-un raspuns pentru asta, aveam nevoie doar de un impuls nebunesc de a lasa totul balta: intregul sat- nu imi pasa-, toti locuitorii Konohai-puteau foarte bine sa moara cu totii-… dar parintii mei care s-au sacrificat pentru mine? Nu… acestia nu au murit pentru mine, ci pentru sat si pentru binele pe care aveam sa-l fac acestuia.
M-am oprit din alergat, nici eu nu stiam de ce… m-am uitat in jurul meu sa-mi dau seama pe unde ma aflam, cam greu de zis deoarece in jurul meu erau numai copaci. Ceva ce era scris pe unul dintre ei mi-a atras atentia: ”Y.” In jurnalul mamei lui Tsunade, aceasta scrisese despre un loc pe care l-a gasit candva si marcase drumul pana in acel loc cu initiala numelui lui ei. Imi aminteam perfect cuvintele scrise in jurnal, de parca le-as fi invatat pe derost… doar l-am citit de atatea ori in cautarea chiar si prezentei imaginare ale unei fiinte care ma intelegea. Scria asa: ”Al treilea copac coliniar dupa primul, doua la stanga si tot asa pana la cel marcat cu ”YYY”. Am facut intocmai si in cele din urma am gasit copacul pe care erau scrise literele repective. Stiam ce urmeaza dupa aceea, asa ca am tras adanc aer in piept si am mers inaine cautand maretul petic de lumina. Insa nu am reusit sa gasesc decat intuneric… se parea ca se inoptase. Dar am putut sa vad clar cerul, deci am ajuns exact unde trebuia… langa lac. Eram intr-un fel de poiana, nu foarte mare, insa indeajuns pentru a adaposti un lac cam mic, insa cu apa limpede asemenea cristalului si intotdeauna rece ca cele mai intunecate si triste suflete. In mijlocul lacului se afla un cires, acesta parea ca a luat nastere din toata acea apa, insa nu era asa deoarece radacinile acestuia erau infasurate in jurul unei statui aflate in lac. Desi parea foarte ciudat, nu era asa, ci era pur si simplu magic… acel loc era unul tainic, ascuns de lume si isi avea propriul scop pentru a fi acolo, pentru a exista… la fel ca mine. Ploua atat de tare, incat am inceput sa simt frigul cum imi patrundea in oase, parca inscriptionand cuvantul ”singura” pe acestea… era atat de dureros. Nu stiam ce sa fac, eram deja langa lac si nu aveam de gand sa plec fara sa stiu cu adevarat ce era cu acea statuie, Yume a spus(scris) ca aceasta este ca ea, nu am inteles niciodata la ce se referea, de aceea aveam de gand sa aflu atunci. Trebuia sa ma pun cat mai repede in miscare, sa ma pregatesc sa actionez, satul nu mai avea mult timp, cu totii eram in criza… dar in cele din urma, toate aveau sa cada pe umerii mei, toate problemele, toate vietile nenorocite ale acelor oameni pentru care aveam sa ma sacrific. Daca nu as fi fost atat de sensibila si de ridicol de sufletista, as fi fugit de mult sau chiar m-as fi sinucis, doar pentru a stii ca mi-am decis soarta de una singura… ca orice alta fiinta umana.
Hainele imi erau complet ude, ma simteam ametita, obosita… eram de parca as fi fost gata sa ma prabusesc din moment in moment si sa nu ma mai ridic… ar fi fost atat de bine daca s-ar fi intamplat asa. Mi-am scos shurikenurile si am aruncat trei in sus, in acelasi timp, fiind cu ochii pe ele. Prima avea rolul de a reflecta o parte din padurea ce i sa infatisa inainte, iar celelalte doua sporeau imaginea si o faceau mai usor de privit pentru mine. Am reusit sa vad un fel de poienita ca aceasta, dar mult mai mica, deoarece nu se vedea nici un copac… era gol. Sigur trebuia sa fie ceva acolo si era bine ca nu era deloc departe. As fi putut sa ajung acolo in doar cateva secunde. Am luat-o imediat la fuga intr-acolo.
In fata mea era un fel de casuta, oarecum mare. Parea parasita si era cam darapanata, insa mi-am facut curaj si am intrat in ea.
-E cineva aici? am intrebat inect, pe urma am repetat ceva mai tare. Tremuram de frig si imi era greu sa rostesc pana si acele neinsemnate cuvinte. Am pasit incet in mai multe incaperi si am observat frumoasele decoratiuni ce impodobeau interiorul casei, pacat ca erau prafuite. Unele erau rupte, pe jos erau multe cioburi de la un tablou micut. L-am luat si am indepartat praful cu o miscare inceata, tremuranda, cu mana. Imaginea nu era foarte clara, insa am reusit sa disting chipul lui Itachi… nu mai intelegeam nimic. Parea ca o parte din acel tablou a fost rupta, iar geamul de sticla era spart. Brusc, mi-am amintit faptul ca inghetam de frig, asa ca mi-am continuat anevoiosii pasi prin acea misterioasa casa, aflata intr-un loc atat de ciudat. Langa unul dintre peretii unei incaperi, era un dulap din lemn de nuc, lacuit, dar asemenea tuturor celorlalte obiecte din acea casa… prafuit. L-am deschis si mare mi-a fost uimirea cand am gasit inauntru ceva de imbracat: era o rochie foarte frumoasa, alba, care trecea putin de genunchi. Aceasta nu avea maneci, ci doua bretele subtiri ce faceau oarecum partea de sus sa semene cu un maieu. Tot ce-am putut sa ma gandesc in acel moment era faptul ca era superba… nu stiam de ce si nici nu imi pasa. Emana o inocenta angelica, de parca nu ar fi fost doar un vesmant, ci chiar insusi un inger. Atatea lucruri greu de explicat si totusi, iata-l pe cel mai dulce. M-am schimbat repede in acea rochie, eram bucuroasa ca imi vine, doar nu aveam sa raman in hainele mele complet ude care ma infrigurau atat de mult. Aveam impresia ca imi era cald, o caldura ce venea din interior… era de parca nici nu mi-ar fi fost frig vreodata. Ma simteam bine…
Simteam nevoia sa aflu ce era cu acea statuie din lac… trebuia neaparat sa aflu, asa ca am plecat inapoi catre mirifica intindere de apa, prin ploaie, in acea rochita alba. In cateva momente eram deja la marginea lacului. Am tras aer adanc in piept… mirosul ploii imi parea atat de familiar, iar picaturile ce se loveau incontinuu de apa din lac erau asemenea unui cant, o dulce melodie armonica. Am ascultat din nou chemarea sufletului si inimii mele si am pasit pe apa, de parca ar fi fost marmura. Pentru a face asa ceva, un ninja avea nevoie de foarte multa concentrare, insa eu doar ma relaxam si ma simteam bine, faceam asta fara macar sa vreau… era ceva cu adevarat ceva magic, mai presus de existenta mea efemera. Curand, am inceput sa ma invart in pasi de dans si sa fac piruete, sa sar intr-un mod gratios asemenea unei lebede ce isi lua zborul. Ma pierdeam in acel dans nebun, sub mantia nesfarsita de ploaie ce imi purifica sufletul. As fi zambit, dar nu puteam, eram prea prinsa in acel ludic. Un gand a fost indeajuns pentru a spulbera toata acea magie care parea atat de mult a fi un vis, daca era asa, nu vroiam sa ma trezesc. Dar era doar crunta realitate…
Eram in apa, ceva ma tragea jos catre statuie. Tineam ochii deschisi, asa ca nu am putut sa nu observ radacinile ciresului ce inconjurau minunata statuie de alabastru si tulpina ce se inalta triumfatoare deasupra apei. Inca eram in cadere, eram trasa din ce in ce mai jos, catre fundul lacului. In acea clipa, tot ce mi se putea citi pe chip era uimirea… acea mirifica statuie reprezenta un inger, ochii ii erau inchisi, insa s-au deschis imediat si a inceput sa-mi vorbeasca pe un ton calm si dulce:
-Iti vrei puterea, Demon? Iti cauti alinarea, Inger?
Vazand ca nu ii raspund, desi nici nu aveam cum, deoarece spre deosebire de ea, eu nu puteam vorbi in apa, aceasta a continuat cu un glas mai cald decat inainte, o lacrima prelingandu-i-se pe chipul impietrit:
-Atunci fie-ti lacrimile calde, copila!
Si acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit inainte sa-mi pierd cunostinta.

Sasuke se antrena din greu, nu era foarte departe de acea casa…
Desi simtea ploaia si ii era frig, acestea continua sa se antreneze. Nu ii pasa ca a incalcat una din regulie Academiei si anume aceea ca oricarui elev ii era interzis sa mearga in padure.
Deodata, acesta a auzit un fosnet printre copaci, asa ca s-a indreptat catre locul din care parea ca vine sunetul. Cand a ajuns, s-a oprit si a incercat sa-si dea seama daca poate auzi din nou fosnetul de mai devreme sau un altul… era confuz. Dar a continuat sa mearga inainte, pana a dat de un fel de poiana, in care era un foarte frumos lac, imaginea acestuia minunandu-l chiar si pe acel tanar al carui suflet cerea necontenit razbunare. A reusit sa distinga o silueta alba prin toate acele picaturi reci de ploaie. Statea ascuns dupa un copac de la marginea poienii pentru a nu fi vazut de catre persoana ce dansa pe apa limpede a acelui serafic lac. Brusc, numeroase amintiri cu familia sa aflata in aproprierea acelui loc i s-au infatisat in minte, derutandu-l. Atunci si-a dat seama ca acea ”dansatoare” in alb ii parea atat de cunoscuta, mai ales rochia… nu era nici-o indoiala, era rochia mamei sale:
-Mama… a fost tot ceea ce a putut sa spuna brunetul.
In urmatoarea clipa, fata ce semana de la departare atat de mult cu mama sa, exceptand faptul ca tanara avea parul rozaliu si destul de lung, putin ondulat… a disparut in adancurile lacului. Cum a vazut-o scufundandu-se in acea apa cristalina, Sasuke a luat-o imediat la fuga intr-acolo, incercand sa o salveze. A sarit imediat in apa rece, ca de gheata a lacului. Mare i-a fost uimirea cand a vazut acea statuie de alabstru, totusi, era ceva diferit la ea… cand Sakura o vazuse, aceasta avea si aripi, dar acestea lipseau cand a ajuns brunetul. Acesta reusi sa distinga pe chipul sau inmarmurit o lacrima, insa aceasta disparu imediat in acea apa, ca si cum niciodata nu ar fi fost acolo…
Sasuke apuca mana rozaliei si inota catre suprafata. Cand cei doi au ajuns din nou pe pamant, tanarul o privi mai bine pe cea care zacea langa el, fara viata… pe copila in alb. Nu stia ce sa creada… si-ar fi dorit ca totul sa fi fost un vis, macar de-ar fi fot asa… insa nu era. Accea a fost prima si probabil ultima oara cand Sasuke inceta a se mai gandi la propria sa durere si amaraciune… si isi indrepta gandurile catre tristetea intiparita pe acel chip angelic, asemenea statuii din lac.
***************************
<<Si astfel iti vei castiga o parte din putere, luminandu-ti si mai mult propriul drum catre trecerea in nefiinta… cel mai intunecat dintre toate>> era ceea ce era scris in jurnalul lui Yume si totodata ultimul gand al rozaliei, inainte de a deschide ochii…


sper ca v-a placut acest capitol :D … inca o data vreau sa-mi cer scuze pentru faptul ca a durat atat de mult pana sa postez acest capitol(partea I), iar ca un fel de ”bonus” al acestor scuze, va dau un indiciu despre partea a II-a si anume: toate cele ”trei fiinte dragi” care au dezamagit-o se ”intalnesc” in acelasi loc cu Sakura si…. Atat va zic ;) (scriu:D)
P.S: nu am corectat intregul capitol pentru ca l-am postat imediat ce l-am terminat... so I guess I have some mistakes:D

[Jessi]

Salutare!
Foarte frumos capitol.
Greseli de tastare nu am vazut.....si ori cum nu ma prea intereseaza.
Descrierea........la tine nu cred ca voi avea vreodata ocazia ca sa comentez ceva. Imi place foarte mult felul in care descrii scenele si actiunile. Parca printr-un fel de magie ti se afiseaza in fata ochilor lucrurile petrecute.
Ai un talent inascut pentru a descrie orice, dar absolut orice.
In ciuda faptului ca ai postat capitolele cam rar........asteptarea merita.
Sa stii ca m-ai facut putin curioasa cand ne-ai dat niste indici. Cele 3 persoane care au dezamagit-o trebuie sa fie : Itachi, Deidara si Madara. Asai? O singura intrebare as avea sa iti spun, si anume tu ai spus ca cele 3 persoane pe care deja eu le-am enumerat se vor intalni in acelas loc cu Sakura. Dar Sakura momentan este cu Sasuke in acea poienita. Sakura se va intalni cu cei trei in acea poienita in care va fi si Sasuke? Si daca "DA".....ma intreb care va fii reactia lui stiind ca Sakura are lagatura cu Akatsuki si cu fratele lei, Itachi.
Sunt foarte curioasa si sper ca nu o sa ne faci ca sa asteptam mult dupa ravnitul capitol.....ca de nu te pap cu tot cu fulgi :)) ...........glumeam, bine inteles :)) :)) :))

Pana atunci JA NE :bye: :* :x

[Axxa.No.Way]

Merci mult de commuri^^


Capitolul VIII: Trei fiinte dragi… trei dezamagiri
Partea a II-a


Am deschis alene ochii si primul lucru pe care l-am vazut a fost tremurul bland al apei din lac, in ceata, dupa care privirile mi s-au mai limpezit si am reusit sa disting mai bine tot ceea ce ma inconjura. Eram intr-una din incaperile acelei case pe care o gasisem nu departe de intinderea cristalina de apa… eram sigura ca era exact camera de unde luasem acea superba rochie. Am facut efortul de a intoarce capul putin inspre dreapta si l-am vazut pe brunetul cu ochi abisal de negri si in acelasi timp coplesitor de tristi, care exprimau o oarecare ingrijorare.
-Ce s-a intamplat? l-am intrebat incercand sa evit orice cearta, stiind ca eram dezarmata deoarece imi lasasem armele impreuna cu hainele mele de la Academie in dulapul care era exact in celalalt capat al incaperii.
-Buna intrebare, e ca un fel de rezumat pentru intrebarile mele: ce cauti in padure, ce faceai pe lac si mai ales in acesta, de ce ai intrat in aceasta casa mai devreme si de ce porti rochia mamei mele? ma intreba indiferent, continuand sa priveasca ploaia de afara, pe geamul usor crapat.
Dintre toate acele ”de ce”-uri care mai mult imi pareau niste soapte indepartate, unul singur m-a facut sa tresar usor si pe chip mi s-a intiparit uimirea:
-Rochia mamei tale? l-am intrebat surprinsa.
A urmat un lung moment de liniste, susurul monoton al ploii devenind o parte din acea tacere mormantala.
-Aceasta casa a fost a parintilor mei, obisnuiam sa venim aici in vacante sau cand avea tatal meu putin timp liber. Aceasta camera a fost a mamei mele, iar rochia pe care ai gasit-o, i-a apartinut… a fost preferata ei, mi-a spus continuand sa priveasca nostalgic ploaia, de parca din cer s-ar fi scurs amintiri.
Trebuia sa-mi fac un plan cat mai repede deoarece de cand venisem la Academie, acesta se dovedise a-mi fi mult mai mult dusman decat aliat sau chiar coleg. Aveam nevoie de armele mele, dupa care mi-a venit brusc in minte tristul gand ca nu aveam deloc dreptate… eu eram propria mea arma si a intregului sat. Am oftat incet, dupa care m-am uitat incruntata la el, intrebandu-l:
-De ce m-ai salvat? nu aveam incredere in el si vroiam sa-i arat asta, desi nu ma alarmasem imediat ce m-am trezit pentru ca chipul sau imi devenise oarecum cunoscut, iar prezenta sa una… obisnuita, iar toate astea erau accentuate de faptul ca semana atat de mult cu fratele sau, pe care pana cu o zi inainte il considerasem cel mai bun prieten.
Raspunsul sau veni repede si parea ca il stia ca pe-un discurs, era ca si cum s-ar fi asteptat sa-l intreb asta:
-Vreau niste raspunsuri… si le vreau acum! mi-a spus privindu-ma, parca incercand sa ma intimideze si fara a-mi permite sa-i spun ce aveam de gand, acestea fiind niste cuvinte ce i-ar fi ranit in mod considerabil orgoliul. A continuat:
-De unde il cunosti pe… Itachi? am avut impresia ca ar fi vrut sa spuna ”fratele meu”, in loc sa-i rosteasca numele scarbit, desi parea ca prima varianta ii era mai insuportabila.
Nu ma mai uitam la el, eram cu gandul departe… la misterul ce il ascundea acea casa si o intrebare mi-a venit brusc in minte, eliminand raspunsul la ceea ce imi spusese mai devreme:
-Ce s-a intamplat cu casa? Pare parasita, pustie…
Deodata, s-a intors cu spatele catre mine, punandu-si mana dreapta peste ochi. Am tresarit cand a facut asta, deoarece in ochi i se distingea o oarecare sclipire de-un rosu sangeriu… o urma a Sharingan-ului.
-Daca imi raspunzi la intrebari, iti raspund si eu la a ta, insa cu conditia ca aceasta sa fie ultima, mi-a zis rece, dupa care a continuat, glasul sau devenind din ce in ce mai cald, avand o tenta melancolica care se facea simtita usor:
-Parintii mei au murit… intregul clan, m-as fi asteptat ca macar sa stii asta. Chiar nu te informezi deloc asupra dusmanilor tai?
-”Dusman” nu este acelasi lucru cu ”persoana care nu iti inspira incredere”, am replicat convinsa total de ceea ce ziceam.
-Raspunsul tau, a spus aproape soptind.
-In noaptea in care familia mea a fost ucisa, a aparut Itachi si m-a salvat… insa era prea tarziu pentru parintii si fratele meu. De-atunci i-am fost recunoscatoare, dar asta pana ieri, i-am spus indiferenta.
M-a privit intrebator, asa ca am continuat:
-Dupa ce familia mea a murit, bunicii mei m-au luat in grija lor, insa in urma cu un an, acestia au fost ucisi de Akatsuki… presupun ca ai auzit de aceasta organizatie, nu?
Nu a vrut sa ma intrerupa, de aceea a dat usor din cap, ca un fel de ”da”, asa ca am continuat la fel de calma ca mai inainte:
-Am vrut sa stiu mai multe despre cei din Akatsuki, asa ca am vorbit cu Tsunade-sama si a fost de acord sa-mi dea toate informatiile despre fiecare membru in parte, in schimbul intoarcerii mele in sat si inscrierii mele la Academie. Cand am deschis plicul cu informatiile respective, eram in apropierea padurii sau mai bine zis, la marginea campusului. Am recunoscut chipul lui Itachi pe una dintre foile din plicul primit de la Lady Tsunade si am alergat in padure. Cand mi-am dat seama ca m-am pierdut, am continuat sa merg in nestire in fata deoarece nu stiam ce altceva sa fac… speram sa ajung in Konoha, dar am gasit aceasta casa. Ploaia incepuse, eram uda leoarca, de aceea am intrat inauntru, insa nu era nimeni si casa parea sa fie parasita, asa ca m-am plimbat prin ea si am gasit intr-unul dintre dulapuri aceasta rochie. Pentru ca hainele mele trebuiau sa se usuce, am imbracat rochia. M-am plictisit in casa si era destul de frig, de aceea m-am intors la lacul pe care l-am vazut in drum catre aici… asta-i tot!
Am omis o parte din adevar si am cam schimbat restul, incercand sa dau doar atatea detalii incat ”povestea” mea sa nu para a fi o minciuna si am evitat sa-i spun de misteriosul meu logodnic, Madara, si de fratele meu, Deidara.
-De ce vrei sa te razbuni pe cei care ti-au ucis bunicii si nu pe cei care ti-au omorat familia… sau pe amandoi? m-a intrebat privindu-ma din nou si atunci mi-am dat seama ca acea sclipire sangerie disparuse din ochii sai.
-”Răzbunarea este întotdeauna plăcerea unui suflet mic, slab şi fără vlagă.”… Juvenal a spus asta si a avut dreptate, in plus, eu nu sunt asa si nici nu vreau sa fiu. Nu caut sa ma razbun, insa vreau dreptate… este o mare diferenta intre cele doua. Ti-am zis tot ce ai vrut sa stii, deci sa nu ai pretentia ca iti mai sunt datoare pentru ca m-ai salvat! i-am spus taios.
-In regula, a adaugat. Nu esti singura pe care Itachi a tradat-o.
-Deci stiai ca face parte din Akatsuki, nu? l-am intrebat ganditoare si in acelasi timp pentru a afla cat de multe stia despre organizatie si depre fratele sau.
Un alt foarte lung moment de tacere a urmat, fiind in cele din urma spart asemenea unei figurine tacute din portelan, de catre el:
-Itachi mi-a ucis clanul. Acum cred ca stii destule, mi-a spus incercand sa para indiferent, insa vorbele sale emanau o ura imensa.
I-am studiat atent expresia chipului parca impietrit, pe care i se distingeau anumite emotii si sentimente, precum o dorinta arzanda de razbunare, dispret si tristete…
-Esti ciudat! i-am spus tare, iar el s-a intors cu fata catre mine, privindu-ma uimit.
-Nu esti prima persoana din Univers care e nedreptatita si care vrea razbunare! Totusi, te consideri atat de diferit incat sa crezi ca vei fi fericit dupa ce iti vei ucide propriul frate? Daca da, atunci esti atipic de idiot! Nu exista, n-a existat si nici nu va exista vreodata vreo fiinta umana care desi s-a bucurat dupa ce si-a indeplinit razbunarea, sa nu regrete tot restul vietii sale de nimic! i-am zis aproape tipand, dupa care am continuat mai incet:
-Daca vei face asta fara sa ai macar un regret, o simpla parere de rau sau o mustrate de constiinta, oricat ar fi de neinsemnata, atunci nu esti om…
Ma privea destul de bizar, dupa care m-a intrebat cu un aer de superioritate:
-Nu am pretentia sa fiu fericit. Dar tu esti?
Cuvintele sale m-au suprins, era de parca m-ar fi citit asemenea unei carti deschise. Nu eram multumita de viata pe care o aveam si era de-ajuns ca stiam asta, insa sa afle si altii… asta i-ar fi facut pe multi sa se uite la mine cu mila, ceea ce nu aveam sa accept niciodata.
-”In fericirea altora caut fericirea mea” *, i-am zis calma.
-Si ai gasit-o? m-a intrebat de parca deja stia raspunsul.
-Nu, i-am spus plecandu-mi ochii si privind un jos.
Atunci, geamul langa care era Sasuke s-a spart, cioburile cazand zgomotos pe podea, iar incaperea a fost invaluita in fum. Am apucat sa vad doar o silueta neagra si o pelerina fluturand in bataia vantului, dupa care am inchis ochii si m-a cuprins un somn adanc.

Simteam cum moleseala parca mi-a intrat in oase, neputand a le misca. Auzeam voci in stanga mea, asa ca am evitat sa-mi deschid ochii si am luat fiecare lucru cu calm, incercand sa analizez situatia in care eram. Deci, am fost paralizata si adormita cu un fel de otrava care s-a raspandit in incapere sub forma de fum, iar dupa cumplita durere de cap, oboseala pe care o simteam si nuanta de-un cenusiu exagerat de deschis, precum si usorul miros dulce pe care il emana, mi-am dat seama ce otrava a fost folosita. Urma partea cea mai grea, sa-mi folosesc chakra pentru a scapa de substanta pe care am inhalat-o, pentru a ma putea misca. Am incercat sa ma concentrez, insa pentru a putea scapa de otrava, aveam nevoie de mai mult decat cunostiintele mele in ”Doku”, trebuia sa folosesc o parte din puterea ”Vindecatoarei cu Privire de Cristal”. Dupa cateva secunde, imi simteam sangele circuland mai incet, iar incheietura mainii X ma durea nespus de rau. A urmat partea a doua a obositorului proces de a ma vindeca si deja simteam cum inima parca imi batea putin mai repede, insa dupa cateva secunde, totul a revenit la normal. Ma simteam aproape la fel de extenuata ca mai devreme, dar nu mai eram paralizata, totusi, respiram greu datorita efortului depus si a chakrei folosite. Nu mai puteam sa pretind mult timp ca inca dormeam, asa ca am deschis ochii, fiind pregatita de un atac prin surprindere. In stanga mea era un baiat roscat, cu ochii de aceeasi culoare, insa mult mai deschisi. Acesta mi-a zambit si nu m-am putut sa nu ma abtin sa-l privesc uimita deoarece recunoscusem mantia lunga si neagra cu nori sangerii pe care o purta, specifica celor din Akatsuki.
-Nu semeni deloc cu fratele tau, mi-a spus surazand.
Ma gandeam la prea multe lucruri in acel moment, precum faptul ca era complet logic ca nu semanam deloc cu Deidara, deoarece acesta era fratele meu vitreg si mai ales, ma intrebam de unde stia ca sunt sora lui. Insa mai mult decat orice, simteam ura cum ma invaluia si in loc sa o indepartez, o imbratisam bucuroasa si eram gata sa-i dau ascultare, fiind pregatita sa fac lucruri nesabuite si deja incepand sa savurez imaginea mortii tuturor celor din Akatsuki, care imi patrundea in minte, lasand in urma un parfum edenic… si totusi, demonic. Oare asta era ceea ce simtea si acel brunet cu ochii abisali care isi dedicase viata razbunarii sale? Daca da, atunci nu era de mirare ca a urmat aparent dulcea cale oferita de ura si dispret, ce de fapt era unul din cele mai rapide moduri de a-ti pustii sufletul.
-Unde este el? l-am intrebat incercand sa raman calma si sa ascund toate acele sentimente negre fata de toti cei din Akatsuki… ucigasii bunicilor mei, ai singurelor persoane care mi-au oferit iubire neconditioanata si care nu m-au dezamagit vreodata.
-O sa vina curand, mi-a raspuns roscatul.
Ajunsesem sa urasc zambetul tamp care parea ca nu ii parasea chipul, asa ca m-am ridicat din patul in care eram, am mers cativa pasi pana in apropierea usii si exact dupa ce acesta mi-a spus ca era incuiata si ca nu aveam voie sa ies, m-am prefacut ca lesin. Inainte sa ma prabusesc pe podea, am privit atent usa si mi-am dat seama ca era deschisa, deci era clar ca a mintit sau ca a fost Deidara aici si cand a plecat, a uitat sa incuie usa. Roscatul al carui nume nici macar nu il stiam, era langa mine, asa ca l-am lovit cu pumnul, punand o mare cantitate de chakra in acesta, dupa care am luat-o la fuga pe coridoarele sinistre ale acelui loc. La o cotitura am dat peste un barbat inalt cu fata asemenea unui rechin. Desi chipul sau era destul de inspaimantator, am actionat repede si l-am privit patrunzator, ochii mei devenind asemenea cristalului. Aveam zece secunde inainte ca acesta sa se poata misca din nou deoarece era paralizat de acea privire de gheata. Auzeam mai multi pasi care se apropiau din ce in ce mai mult, asa ca am luat repede sabia pe care acesta o tinea in spate si i-am presat usor taisul de gatul sau, fiind gata ca ceilalti sa apara. Imediat, au ajuns acolo Itachi, Deidara si inca o persoana pe care nu o cunosteam, insa ce purta de-asemenea pelerina celor din Akatsuki. Cei doi ma priveau uimiti, fara a-mi adresa nici macar un cuvant, insa cel care a spart tacerea a fost cineva a carui voce parea atat de indepartata, insa care nu mi-era straina:
-Sakura… spuse Madara, stand in spatele meu.


*: citat de Pierre Corneille;
un mic indiciu despre urmatorul capitol: lucrurile vor lua o intorsatura neasteptata si veti afla ce a facut Sasuke dupa ce rozalia a fost rapita ^^, precum si urmarile faptei sale.
Niste commuri mi-ar insenina ziua \:D/ (chiar si criticile dure) so pretty please :pls:

[Irukandji]

Nu stiu cum de nu tia dat nimeni comm in atatea zile dar ma bucur ca sunt prima :)). Imi place la nebunie ficul tau. E genial si atat de original. E minunat. Nu lam descoperit decat ieri si inca nu lam citit pe tot :"> , insa inca de la primul capitol am fost fermecata de idee. Descrierea aia e minunata. Ma incalzeste si parca iau parte la intamplare. ESTI GENIALA!!! nu am ce sa comentez....mai faci greseli de tastare dar dale incolo. Ficul e atat de fain. Nu am cuvinte sa il descriu >:D<.

Stiu ca nu ai mai pus continuarea de mult dar sper ca ai facuto pt ca nu ai primit nici un comm nu pt ca nu il mai continui. Daca te lasi de el o sa inebunesc ! E prea fain ca sa renunti la el. Ja ne si astept nextu' PLS PLS!!!

[Verrine]

iii si eu cu com
deci... imi place la nebunie ficul tau
e asha de plin de mister... de o descriere superba.. te pricepi ce mai.. nu as putea sa aduc nici o critica ficul tau... adik ma rog.. la inceput mai cam disperat cu toate ghilimelele alea... dar acum totul e inregula
asha.. pai... dupa cum am mai zis... nu pot sa iti aduc nici o critica... asa ca astept nextul... sper sa vina cat mai rpd ... app.. incearca sa postezi mai des capitolele

[DeathRebel]

*Chuu*
Mai, mai ce avem noi aici?
Un fic foarte excelent!Ai tot ce-i trebuie (nu pot spune ca ficul este perfect deoarece nu exista asa ceva).
Ideea este pur si simplu nemaintalnita!Originala chiar!Bravo!
Am o intrebare: numele acela Ikuto imi place mult deoarece apartine unui personaj din Shugo Chara de acolo ai luat numele? intreb asta deoarece nu am mai intalnit in vreun fic acest nume si brusc mi-a sarit in fata ca asa ar putea fi...
In rest iti urez succes la scris!Si lasa si tu o data capitolul deoarece sunt foarte curioasa!
Ja ne..
*Chuu*
~~~END of comment~~~

[Axxa.No.Way]

merci mult de commuri si ma bucur ca va place[DeathRebel: da, am luat numele din Shugo Chara(grozav manga si anime :X )^^]


Capitolul IX: Zambind celor ce te-au ranit


Sunt momente in viata in care cazi deoarece nu ai de ales, alteori faci asta desi lupti pentru a ramane in picioare… sau te arunci singur in gol, dandu-te batut. Fara sa-mi dau seama, le-am facut pe toate trei si acum nu pot decat sa regret ca in acest lung drum nu mi-am ferecat inima, asa cum mi-am propus demult sa fac. Dar daca mi-as fi ignorat sentimentele, m-as fi rezumat doar la caderea cauzata de mine. Sa continui a lupta era prea greu, mult prea greu! Eram obosita, trebuia sa ma intind, sa inchid ochii si sa uit totul, ceea ce era imposibil. Imi simteam ranile mai dureros ca niciodata, se parea ca nici macar una nu se vindecase in timp, ci devenisera mai mari, iar din ele mi se prelingea pe suflet mai mult sange… mai multe lacrimi. Am privit in spate, rotindu-mi capul incet, parca pentru a amana inevitabilul moment in care aveam sa-l privesc.
Am tresarit cand mi-am dat seama ca nu se schimbase deloc, parea ca nu imbatranise nici macar cu o singura zi, era exact la fel ca inainte, doar ca imi inspira o teama mai adanca fata de vremea cand inca ma puteam considera un copil. Atunci am realizat ca atmosfera era tensionata, cu totii fiind cu ochii pe mine, in afara de cel cu pielea ca de rechin, pe al carui gat inca presam taisul imensei sabii.
-Daca va miscati, s-a zis cu el! le-am spus pe un ton glacial.
S-a lasat o tacere lunga pana cineva indraznise sa spuna un cuvant, iar acela nu a fost nimeni altul decat dragul meu fratior, Deidara:
-Sakura, te rog sa lasi sabia jos! si imi intinse mana.
Cum putea sa se astepte ca dupa atatia ani in care am trait intr-o stare ingrozitoare de mizerie si in care nu mi-a fost alaturi niciodata, aveam sa-i ating mainile patate de sangele atatora persoane nevinovate!?
Acela a fost momentul in care a facut o mare greseala, pasind inspre mine.
*************************************************************
Tropotul grabit al pasilor tanarului rasuna adanc pe holuri, trecand prin peretii cenusii si ajungand afara doar pentru a se pierde ca un murmur printre codrii. Curand, ajunsese in fata unei usi mari, pe care o deschise, trantind-o. A mers pana in mijlocul incaperii si abia atunci a privit in jur, vazand-o pe Lady Tsunade stand pe scaunul biroului ei si langa ea erau Kakashi, Naruto si Gaara.
-Astia sunt toti? a intrebat Sasuke revoltat, aproape tipand.
Femeia se incrunta si ii raspunse scurt, ingrijorarea nelipsindu-i de pe chipul usor imbatranit:
-Da.
-A fost rapita de cea mai periculoasa organizatie terorista care a existat vreodata, iar voi trimiteti doar trei elevi si un profesor!?
Dupa cele spuse de brunet, linistea invalui brusc camera aflata la capatul scarilor de-un gri pal, doar pentru a fi sparta de alte vorbe:
-E spre binele ei, Sasuke. Trebuie sa fie foarte putini cei care stiu de rapirea Sakurei si pentru a avea mai multe sanse sa o salvam, suntem nevoiti sa operam in tacere. In plus, cine ar putea fi mai buni pentru aceasta misiune, decat Vulpea cu Noua Cozi, un Demon al Nisipului si doi detinatori de Sharingan… dintre care unul este de-asemenea un Demon? ii spuse Gaara, privindu-l atent pentru a incerca sa-si dea seama la ce se gandea tanarul Uchiha.
-Cand plecam? a intrebat brunetul pe un ton normal.
Raspunsul veni din partea sensei-ului lor:
-Intr-o ora.
Naruto era atipic de tacut, cugeta asupra multor lucruri, iar unul dintre numeroasele sale ganduri a luat glas:
-Dar de ce Sakura…?
Atunci toti l-au privit uimiti, cu exceptia brunetului care iesi trantind usa, asa cum o deschisese cand intrase. Chiar si saizeci de minute pareau o eternitate pentru Sasuke, caci unicul lui scop in a ajunge cat mai repede la rozalie era acela de a-si intalni fratele si a isi infaptui razbunarea. Sufletul lui era mai intunecat ca niciodata, iar acest fapt avea sa le ingreuneze mult misiunea de salvare… dar asta nu avea nici cea mai mica importanta pentru el. Vapai de ura ii straluceau in priviri si ar fi sacrificat intregul Univers doar pentru a se putea confrunta cu fratele sau. Inocenta copilului de odinioara se pierduse in anii lipsiti de dragostea parinteasca, in nevoia de a se maturiza mult mai repede pentru a putea supravietui acestei lumi haotice, si mai ales in apriga dorinta de razbunare care ii luase pana si ultima farama de constiinta. Nu mai era de mult copil… insa nici om nu se mai putea numi.
********************************************************************
L-am lovit pe cel cu pielea ca de rechin cu piciorul, impingandu-l in fata si in mai putin de o secunda eram deja langa Deidara, cu varful sabiei atingandu-i usor pieptul in dreptul inimii. In rest, nimeni nu facuse nici cea mai mica miscare, iar asta m-a pus pe ganduri, caci dintre toi cei de fata, stiam sigur ca Madara si Itachi ar fi putut sa ma opreasca. Am incercat sa raman calma sau macar sa par astfel, desi inima imi batea intr-un ritm alert.
In acel moment, Madara incepu a se apropia de mine. Il priveam uimita fara sa fac nimic. In doar cateva secunde era la doi metri de mine… nu mai aveam ce sa fac. De fapt, mai era o solutie, doar una… insa era si cea mai periculoasa. Ma saturasem de atata gandit, asa ca mi-am presat incheietura mainii stangi de lama ascutita a katanei si cateva picaturi de sange au inceput sa se prelinga pe podea. Am aruncat sabia in sus, privind-o atent si vazand reflectia ochiilor mei de-un albastru aproape cristalin, am realizat ca nu mai era nici-o cale de intoarcere. Rupsesem sigiliul si nimeni nu putea face nimic in aceasta privinta. Atunci am auzit strigatul lui Madara:
-Imobilizeaz-o!
Si inainte de a actiona, eram deja in puternica stransoare a lui Itachi, iar ochii celuilalt Uchiha priveau adanc in ai mei, incercand sa-mi patrunda in ganduri si sa ma linisteasca. Nu a reusit, caci cele doua tehnici de doujutsu*, Sharinganul si cel al Vindecatoarei cu Privire de Cristal se opuneau unul altuia. Eram constienta de faptul ca nu trebuia sa folosesc nici macar zece la suta din puterea mea, dar mi-am asumat riscul de a o mari la douazeci. Tocmai cand credeam ca am invins, in minte mi-a aparut brusc imaginea parintilor si a fratelui meu mai mic, toti plini de sange si stand fara suflare intinsi pe podeaua rosie din vechea mea casa… dupa care totul a disparut, preschimbandu-se in sumbra culoare, negru… atat imi amintesc.
****************************************************
Crengile trosneau la pasul grabit al celor ce strabateau padurea in cautarea rozaliei. Gaara se opri si odata cu el, Naruto, Kakashi si Sasuke.
-Ce se intampla? intreba nervos brunetul.
-Avem nevoie de odihna, ii raspunse roscatul cu ochi verzi, sfidandu-l prin felul in care il privea.
-Nu mai avem mult de alergat. Daca am continua, am ajunge chiar inainte de a se innopta si am putea sa ne confruntam cu Akatsuki in noaptea aceasta! spuse Sasuke.
Naruto il privi cu dezgust, dupa care se rasti la el:
-Tu auzi ce zici!? Scopul nostru este sa o salvam pe Sakura fara varsare de sange, ca daca ne vom lupta cu ei, singurii care au sa moara suntem noi! Nu putem pune aceasta misiune in pericol.
-Terminati! le spuse Kakashi ganditor, privind absent in fata. Pe urma se intoarse catre tanarul Uchiha si ii spuse:
-Avem o misiune de indeplinit si aceea este foarte clara. Trebuie sa va salvati coechipiera... ai inteles, Sasuke?
Acesta a murmurat un ”da” scurt si a inceput sa alerge din nou, cugetand doar la momentul in care avea sa-si revada fratele, iar ceilalti l-au urmat fara a scoate un singur cuvant.
In sufletele fiecaruia era ceva diferit… ingrijorare, disperare, tristete, amagire, frica… ura, si nimeni nu stia cum sa le ascunda mai bine. Dar nici nu era necesar, pentru ca nu erau atenti unul la altul, ci la ceea ce le facea inima mai grea.
Singurul care observase era Kakashi, privindu-si cu mila elevii. Echipa sa era formata numai din persoane care au avut mai mult de suferit una singura decat restul Academiei. Toti acesti nenorociti erau sub indrumarea sa, dar el nu stia ce sa faca cat sa le aline suferinta. Putea doar sa taca si sa ii priveasca de-aproape cu o adanca parere de rau. Daca ar fi stiut ce avea sa se aleaga de intreaga lui echipa…


*”doujutsu”: tehnici jutsu executate cu ochiul;

sper sa va placa^^ si voi incerca sa pun urmatorul capitol mai curand(sper sa reusesc :-| )

[cathy*angel]

Buna!styu ca nu ti-am mai lasat comm pana cum dar crede-ma ca citesc ficul tau de f mult timp si imi place la nebunie,ideea mi se pare originala.....dar nu-mi prea place faptul ca nu ai mai postat de moolt timp si astept continuarea cu sufletul la gura.
Deci te rog frumos cu frisca si cireasa in vf.....posteaza continuarea..plz!
Ja ne!