Călcând pe cioburi

[Tweety]

Ok, iata ca in cautarea mea de ficuri geniale, in sfarsit am dat peste unul :)) Ador povestea voastra si trebuie sa zic ca ideea este originala. :-> Descrierea si dialogul sunt foarte bune , iar actiunea nu este deloc grabita. Sunteti doua mari scriitoare si aveti idei originale si bune. Si mersi ca m-ati scapat de plictiseala asta:)). Succes in continuare si astept nextul :x

[Cherie]

[center]Capitolul trei[/center]


Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc.
Ecoul acestor cuvinte şi a vocii sale atât de liniştite îmi răsunau în cap la nesfârşit. Şi nu mai puteam să rezist. Era ca o tortură, una lentă, intensă şi infinită. O lacrimă solitară şi grea a reuşit să-şi facă loc şi să se rostogolească pe obrazul meu, iar ochii mi s-au deschis sub o lumină albă, strălucitoare.
Eram într-o încăpere cu pereţii de un albastru foarte deschis – o cameră de spital, cu un miros specific de medicamente şi care mă îngreţoşa.
Pe maini îmi erau răsucite tot felul de tuburi transparente, iar ceva era lipit cu banda adezivă de faţa mea, sub nas. Mi-am mişcat uşor capul încercând să mă uit într-o parte, dar eram prea amorţită. Îmi simţeam trupul greu, aţintit în salteaua tare. Şi o durere surdă, constantă, în tot corpul.
Mă întrebam cât timp fusesem inconştientă şi în ce stadiu eram. Apoi brusc mi-am amintit de operaţia lui Hareton. Oare ieşise bine? Ce făcea? Se trezise şi el? Trebuia să ştiu că e bine, să-l văd şi să-i zic că eu eram bine, să nu-şi facă griji pentru mine. Am încercat să-i rostesc numele – cine ştie, poate eram în acelaşi salon – dar nu eram în stare nici de asta.
Întotdeauna am urât spitalele. Mirosul oribil, aspectul atât de fad şi de şters, liniştea surdă, culorile acelea bolnăvicioase, răceala cadrelor medicale şi iluziile deşarte cu care erau alimentaţi mulţi dintre pacienţi. Toate aceste imagini scoase din filmele de groază mă înfiorau la culme.
Şi sigurătatea am urât-o mereu, cu toate că nu mă puteam lăuda cu o mulţime de prieteni sau cu o atitudine prea prietenoasă. Eram mai degrabă tipul de persoană care-şi caută o persoană pe care să se bazeze, care să-i fie mereu alături, s-o sprijine şi s-o iubească şi să o trateze ca pe ceva nepreţuit – eram o persoană cumplit de egoistă şi dornică de iubire. Nu ştiu, poate îmi doream atât de mult să fiu iubită pentru că atât eu, cât şi fratele meu, nu prea avusesem parte de aşa ceva. În orice caz, eu găsisem toate aceste calităţi în Hareton al meu.
Şi din acest motiv nu suportam să stau departe de acesta decât în timpul slujbei şi asta mai mult fiindcă mintea îmi era în permanenţă ocupată cu altceva. Fără el mă simţeam vulnerabilă, pierdută, infirmă, urâtă, murdară… proastă. Înnebuneam la propriu şi deveneam isterică – tremuram din tot corpul şi eram cuprinsă de ameţeli. Simţeam cum mă afund într-un abis adânc al singurătăţii, în care încercarea de a evada devenea inutilă. Şi atunci apărea el, cu o expresie uluită şi îndurerată, zgâlţâindu-mă uşor şi trezindu-mă din nebunia mea.
-Cum s-a ajuns la aşa ceva ? se frământa mereu, aşezându-se în pat lângă mine. Chiar nu te pot lăsa singură nicio secundă ?
Şi eu râdeam, amuzată de seriozitatea lui ce nu i se potrivea absolut deloc chipului său cu trăsături copilăroase şi totuşi satisfăcută de gândul că toate acestea erau din vina mea.
-Nu mai contează, şopteam rânjind. Sărută-mă!
Şi fără să se mai gândească, executa comanda, lipindu-şi buzele de ale mele într-un sărut tandru şi mângăietor.
Eram dependentă de Hareton, recunosc asta fără nicio jenă. Eram bolnavă şi dependentă de iubirea lui, dar atâta timp cât nimeni nu ştia asta, iar el nu avea să se plângă vreodată, această slăbiciune nu îmi va face rău niciodată.
Şi tocmai din aceste motive nu suportam să stau închisă în camera asta, ţintuită în patul ăsta şi legată de toate perfuziile astea. Nu fără să ştiu nimic de Hareton. Fără să fiu pusă la curent cu starea lui. Fără să am certitudinea că era totul în regulă.
Faptul că eram singură în salon, fără o asistentă care să mă îngrijească sau un doctor care să mă analizeze mă intriga. Tot felul de lucruri şi idei absurde, cum că ceva se întâmpla cu Hareton, începeau să încolţească în mintea mea.
Te rog, am pufnit în sinea mea, aşa ceva este imposibil! Hareton nu ar putea să-mi facă asta… Sau da, din moment ce asta nu depinde de el ?
Un sentiment de teamă m-a cuprins, pieptul a început să mă doară şi respiraţia să mi se îngreuneze.
Te rog, Doamne – nu! Nu-mi face asta... Nu ar fi corect!
Înainte ca panica să se instaureze complet în fiinţa mea, m-am forţat să-mi ridic mâna ce zăcea amorţită lângă trup şi mi-am smuls perfuziile cu o uşurinţă ce m-a uluit chiar şi pe mine. Apoi, strângând din dinţi şi sprijinindu-mă în mâini m-am ridicat în capul oaselor.
Ignoram orice durere, usturime sau stare de ameţeală. În fond, niciuna din toate acestea nu avea vreo însemnătate pentru mine în acel moment. Tot ce voiam era să aflu ceva, orice, despre starea lui Hareton. Eram mai mult decât îngrijorată – aproape disperată! Atacurile mele de panică se dovedeau mereu a fi întemeiate, iar asta… Asta era groaznic!
Cu un efort mai mare decât am crezut, am reuşit să-mi scot picioarele de sub pătură şi să le pun jos, pe gresia rece. Cu toate că ameţeala devenea tot mai puternită, iar calmantele şi analgezicele începeau să-şi piardă efectul, stăteam destul de ţeapănă şi aveam un echilibru bun.
Sprijinindu-mă de cadrul de metal al patului, am început să mă mişc încet, gemând uşor şi muşcându-mi buzele în încercarea de a estompa durerea, şchiopătând şi cu paşi mici, aproape tărându-mi tălpile până la capătul acestuia. Dar ameţelile erau prea puternice – camera începuse să se învârtă cu mine şi aveam halucinaţii. Simţeam cum tot sângele mi se aduna în creier, cum pânza lui roşiatică acoperea lumina, cum mă prăvăleam în întunericul care vâjâia ca o mare dezlănţuită. Picioarele mi-au cedat, ochii mi s-au închis, iar trupul mi s-a prăbuşit inert pe gresia rece.
Tot ce am mai putut auzi a fost o uşă trântită de perete şi un strigăt îngrozit:
-Doamne Dumnezeule – domnişoară Rossini!

O voce bărbătească, gravă se auzea de undeva de lângă mine şi mă concentram pe ea, încercând să desluşesc cuvintele. Poate aflam ceva despre Hareton. Dar de fapt se vorbea despre mine.
-Tomografia arată o fractură a craniului, dar nu e ceva care să ne îngrijoreze. Surprinzător şi din fericire, nu are nicio leziune pe creier. Totuşi, ar fi de preferat să mai rămână câteva zile pentru a fi ţinută sub supraveghere. Îi vom face şi nişte analize. Cât despre coastele rupte, mâna fracturată şi genunchiul dislocat... Se vor vindeca în cel puţin trei luni, dar vom mai vorbi despre asta când îi vom elibera fişa de externare.
-Mulţumesc, domnule doctor, a spus vocea lui Xander neobişnuit de tremurată.
Am deschis ochii uşor şi l-am zărit stând în picioare, cu spatele la mine şi destul de ţeapăn fiind foarte atent la ceea ce îi spunea doctorul.
-Xander, am murmurat.
Eram uşurată că era şi el aici – nu neapărat fiindcă nu aveam pe nimeni înafară de el ( Hareton şi frăţiorul meu, Vincent sunt nişte excepţii despre care nici n-ar trebui să mai menţionez ) care să-şi facă griji pentru mine şi care să mă viziteze la spital, ci mai mult din cauza faptului că el, fiind fratele geamăn al lui Hareton, trebuia să ştie mai multe despre starea lui şi îmi putea spune şi mie.
Brunetul s-a întors brusc spre mine şi am fost destul de uimită să-l văd atât de crispat şi de răvăşit. Avea ochii roşii, bănuiam că din pricina oboselii sau a curentului de pe culoare, şi părul negru îi era ciufulit, ca după o noapte în care nu putuse să doarmă. Iar începuse să mă întreb cât timp trecuse oare de la accidentul nostru şi în ce moment al zilei ne aflam. După luminile foarte puternice din salon, mult mai puternice decât atunci când mă trezisem prima oară singură, mi-am dat seama că se înserase.
-Faye, a rostit cu o voce sugrumată.
Doctorul s-a apropiat de mine şi mi-a luat capul în mâini. Mi l-a întors pe o parte şi pe alta, întrebându-mă ce simt şi ce senzaţii am. O durere estompată, asta simţeam şi ameţeli groaznice. Acestea din urmă mai mult sau mai puţin din cauza felului în care îmi era învârtit capul, de parcă aparţinea unei păpuşi de plastic, nu unei fiinţe umane.
Apoi mi-a luat mâna dreaptă care, am observat acum, era în ghips şi a mişcat-o când în sus, când într-o parte, punându-mi aceleaşi întrebări. Şi aceasta mă durea şi nu ştiu ce m-a reţinut să-i spun că dacă nu m-ar mai zgâlţâi în felul acela poate n-aş mai fi simţit nimic din toate astea. Dar e medic, ştie ce face.
-Totul pare să fie în regulă, a zis doctorul după ce mi-a examinat şi piciorul şi s-a depărtat de pat.
Xander l-a condus pe doctor afară din salon, discutând despre analizele pe care mai aveau de gând să mi le facă. Apoi discuţia a deviat din senin spre alt subiect, unul mai intim bănuiesc din moment ce Xander i-a spus doctorului că vor vorbi mai târziu şi să lase momentan totul în seama lui.
-Îmi asum răspunderea, a spus sec înainte de a închide uşa. Vă mulţumesc foarte mult, domnule!
S-a rezemat de uşă oftând adânc. Părea atât de decepţionat încât am început să mă îngrijorez. Se întâmplase ceva la firmă? Francezii nu semnaseră contractul? Mi-era imposibil cu talentul înnăscut pe care acest îl avea şi cu felul său de-a fi. Obţinuse orice contract cu oricine şi firma lor devenea tot mai renumită.
-Ah, scuze. Uitasem, a zis când mi-a zărit privirea îngrijorată. L-am sunat pe Vincent, a continuat apropiindu-se de mine. Avionul lui ajunge în cel mult o oră. Am trimis un taxi după el, dar cred că o să mă duc eu în cele din urmă.
-Nu era nevoie, am zis cu o voce răguşită. Nu e atât de grav încât să-l chemi aici. Ştii că nu-mi place să lipsească de la ore.
Ce vorbeam eu? Voiam să-mi văd frăţiorul, dar nu în situaţia de faţă. Ştiam că avea să înceapă să plângă şi să stea lipit de mine pentru o perioadă, purtându-mi de grijă şi răsfăţându-mă, dar nu ştiam niciodată ce să spun în situaţii de genul şi ajungeam mereu să-i rănesc inimioara sensibilă.
-Faye, ce a fost în capul tău când te-ai dat jos din pat? a întrebat dintr-o dată, îngrijorat, aşezându-se pe marginea patului.
-Hareton, am zis aproape rânjind şi el a tresărit.
Dintr-o dată s-a albit la faţă şi a început să tremure. S-a ridicat în picioare, evitând să mă privească şi s-a dus la una din ferestre.
-Eşti conştientă de ceea ce ţi s-ar fi putut întâmpla? m-a întrebat cu un glas pierit.
-Eu nu contez atât de mult acum, i-am răspuns stins, apoi am reluat atât de veselă pe cât putea fi o persoană internată în spital, adică nu prea mult: Dar spune-mi, cum este el? De mult am vrut să te întreb, dar nu mi-a fost permis – din câte ai putut observa am fost supusă unei torturi de rutină.
Nu mi-a răspuns. A rămas tăcut, nemişcat, continuând să fixeze cu privirea cerul înnorat. Nici eu n-am mai insistat, aşteptând cuminte să-mi spună ceva. Şi astfel ne-am cufundat într-o linişte grea, apăsătoare, încărcată cu sentimente pe care eu nu le cunoşteam. Sau cel puţin nu voiam să le cunosc. Încă eram copleşită de acel atac de panică de care avusese parte mai devreme şi faptul că l-am văzut pe brunet ascuzându-şi faţa în palme a început să mă înspăimânte.
Dar am scuturat din cap, alungând toate acele gânduri nefaste. Ce rost avea să fiu pesimistă? Xander Keyes putea avea milioane şi milioane de motive care să-l aducă în starea asta deplorabilă, dar niciunul care să aive legătură cu fratele său gemăn şi logodnicul meu. Nu?
-Nu-mi vine să cred că te-a lăsat să vii şi la mine, am zis cu o veselie forţată în încercarea de a alunga liniştea aceea agasantă. E destul de egoist în ceea ce ne priveşte pe noi, persoanele cele mai...
-Nu mai rezist, a izbucnit pe un tot sugrumat.
A plecat vijelios de lâmgă fereastră, apropiindu-se de patul meu.
-Faye, ştiu că tu eşti conştientă de fapt de ceea ce s-a întâmplat cu Hareton, a continuat mai calm, aşezându-se pe marginea patului şi fixându-mă cu o privire goală şi atât de nespecifică lui. Ai fost conştientă de la bun început şi te aşteptai, ştiu sigur, la asta. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, eşti atât de încăpâţânată! Nu vrei să recunoşti şi negi cu înverşunare ceea ce de fapt chiar s-a întâmplat!
-Ce anume, Xander? am întrebat cu aceeaşi veselie falsă în glas. Cu toate aceste, eram încruntată.
-Faye, a rostit uşor, aproape şoptit luându-mi mâna stângă într-a lui. Mi-am retras-o sălbatic, ţintuidu-l cu privirea. A oftat: Faye, şi pe mine mă doare! Habar n-ai cât! Uite ce face toată durerea asta din fiinţa mea – m-ai văzut tu vreodată vorbind atât de mult, atât de zguduit, de abătut?
Am dat din cap că nu. Iar el şi-a continuat logoreea cu aceeaşi vocea înăbuşită:
-Aşa că înţelege! Trezeşte-te! Coboară cu picioarele pe pământ şi nu te mai minţi singură; Hareton a...
A înghiţit în sec şi l-am văzut strâgându-şi pumnii atât de tare că mă aşteptam să văd oricând răsărind de-acolo firişoare de sânge.
-Hareton a murit, a rostit atât de repede încât oricine altcineva l-ar mai fi pus să mai repete o dată.
Şi nici nu ştiu când palma mea s-a mişcat şi a făcut contact cu faţa lui, lăsând o pată imensă şi roşiatică în urma ei.
-Minţi! Minţi! MINŢI!
Începusem să turbez de furie. Eram practic incontrolabilă. Xander nici măcar nu-şi dusese mâna peste faţă lovită. Doar mă privea cu ochii aceia reci şi goi măriţi de uimire, neştiind ce anume să mai spună, evitând o altă reacţie sălbatică din partea mea. Tremuram de mânie şi ştiu că asta se vedea pe faţa mea.
Când şi-a găsit în sfârşit cuvintele, Xander a spus oftând:
-Aş vreau eu! Chiar mi-aş dori ca totul să fie o minciună şi el să fie în regulă, dar din păcate e adevărat! Hareton nu a supravieţuit, s-a stins la nici zece minute după ce a intrat în sala de operaţie. Doctorii au încercat din răsputeri să-l salveze, dar a fost în zadar...
Deja nu mai eram atentă la el. Îngheţasem acolo, cu mâna stângănd cu putere de colţul păturii şi uitându-mă în gol. Xander avea dreptate. Ştiam în tot acest timp că Hareton nu avusese nicio şansă, dar nu voiam să recunosc! Negam şi negam, hrănindu-mă cu iluzii deşarte, otrăvindu-mi mintea şi sufletul cu false speranţe. Iar asta... Asta făcea să doară şi mai tare.
Sufletul parcă mi s-a spart... Nu ştiam cum să mai reacţionez, ce să mai simt şi lacrimile voiau să curgă, să iasă afară. Nu mai puteam respira, sau o făceam dar nu îmi dădeam seama de acest lucru.
Eram distrusă. De ce? Mă întrebam anevoios în timp ce îmi ţineam lacrimile înăuntru. Nu trebuia să plâng, eu nu plâng niciodată. Toată lumea ştia asta. Mi-am dus mâinile la cap şi am început să-mi masez fruntea.
L-am putut zări printre degete pe Xander spunându-mi ceva, dar nu mai ştiam ce. Nu mai înţelegeam şi nici nu voiam să îl aud. Mă luptam prea greu să nu las acele lacrimi să iasă afară.
Şi fără să mă gândesc, absolut inconştientă şi sub acţiunea unor impulsuri de moment, mi-am trântit capul bandajat pe umărul brunetului şi braţele mele i-au înconjurat trupul bine făcut într-o strânsoare ciudată, sălbatică şi sufocantă.
Şi lacrimile nu s-au mai puteau abţine. Am început să plâng.

[Katniss]

Hello dear.
După cum ţi-am spus mă bucur că ai pus nextu, pe care îl aştept de ceva vreme, dar cum am
răbdare cu carul se pare că a venit într-un final. Ce pot să spun, am bănuit că Hareton a murit şi se pare că bănuielile mi s-au confirmat. Mă bucur că te-ai axat pe descriere şi că eşti atentă la detalii, asta îi dă din start un plus capitolului. Ai un vocabular bogat şi reuşeşti să îmbini modurile de expunere într-un mod armonios şi plăcut. Greşeli nu am văzut, dar sinceră să fiu nu m-am concentrat atât de mult pe ele, ci mai degrabă am fost atentă la naraţiune care a fost reuşită din punctul meu de vedere. Acţiunea nu mi s-a părut deloc grăbită, iar dialogul nu mi s-a părut nici prea mult şi nici sec.
Well cam atât aştept cu nerăbdare nextu. Bye, bye.
.

[Me�al.]

Am aşteptat destul de multicel capitolul - ce mă face să sper că următorul o să vină mai repede - , dar a meritat. Mi-a plăcut mult.
Scrieţi foarte frumos împreună, iar stilurile voastre se potrivesc foarte bine, dar cred că ştiţi asta deja. Cel puţin, mie îmi place la nebunie tot ce e scris de voi. Citesc de când a apărut primul capitol, dar cum sunt un lenş uriaş, nu am comentat. Îmi cer scuze pentru asta. Revenind însă la capitol.
Mi-a plăcut, deşi era clar că Hareton avea să moară, cel puţin eu eram sigur. Ei bine, nu mi-a părut rău dat fiind faptul că nu a apărut atât de mult pentru a ne ataşa de el. Mi-a plăcut la nebunie excesul tipei, a fost atât de real încât parcă eu aş fi fost Xander. Citind am simţit totul şi mi-a plăcut teribil de mult.
Greşeli nu am văzut, poate doar absenţa cratimei undeva, nu ştiu. În fine, eram atât de captivat de capitol încât nu m-am uitat după greşeli and stuff [ deşi la voi nu există : - " ] .
Aştept continuarea, deeeci succes şi inspiraţie !

[Cristinel]

un nou fic abia acum am inceput sa-l citesc tineti-o tot asa astept cu nerabdare urmatorul capitol :yes: intodeauna mi-au placut ficurile voastre (cele care le scrieti impreuna) spor la scris

[Teh]

Aş vrea să ştiu de ce nu am postat capitolul ăsta până acum... chiar nu îmi amintesc. Scuzele mele cele mai sincere, e scris de-un car de vreme, lol. În orice caz, mulţumesc mult pentru comentarii * hugs everyone * şi ... lectură plăcută!

♥

Capitolul patru

- Xander! Am ajuns la aeroport! Faye e bine?
Vocea îngrijorată a lui Vincent m-a mai trezit din visare şi, abia abţinându-mi un oftat profund, i-am răspuns.
- Nu îţi face griji, sora ta este bine. Am trimis un taxi pentru tine, dar o să te ducă la mine acasă. Eşti obosit şi Faye oricum doarme, nu se mai trezeşte în noaptea aceasta, i-a dat doctorul nişte somnifere. Mergi acasă şi odihneşte-te, mâine dimineaţă vin chiar eu să te iau. Bine?
L-am auzit răsuflând uşurat, vinovat totodată şi ştiam că încerca să îmi aducă nişte cuvinte de consolare pentru fratele pierdut, dar nu reuşea. Mi-l imaginam deja începând să plângă, fiind un băiat mult prea emotiv pentru vârsta lui. Poate şi din cauza vieţii pe care o dusese până acum, neobişnuit cu sentimente atât de profunde.
- Vince, totul e ok. E ok, am repetat mai mult pentru mine, pentru a mă convinge că, într-adevăr, lucrurile stăteau bine şi nu trebuia să îmi fac griji suplimentare, că aveam să trec şi peste aceste obstacole nefaste… Şi mai mult de atât, trebuia să o fac, de dragul persoanelor pe care le iubeam.
Şi fără alte cuvinte, am închis, lăsându-mi capul pe spate şi uitându-mă la tavanul alb din camera de spital.
Experimentasem cele mai groaznice emoţii din viaţa mea; şi asta într-o singură zi. Ştiam că era inutil să îmi doresc ca aceste momente să nu fi avut loc, ca dragul meu frate, Hareton, să nu fi decedat. Aş fi dat orice, eram atât de disperat din această cauză ( pentru că nu suportam suferinţa celor din jur ) ca el să trăiască, să nu fi avut loc acest accident nenorocit. Aş fi renunţat până la propria mea viaţă. Ştiam că aş fi putut face aşa ceva, din punctul de vedere al voinţei. Dar nu era posibil, pentru că aceste fapte avuseseră deja loc. Hareton murise, eu trebuia să mă ocup de înmormântarea lui, eu trebuia să îl sun pe tatăl nostru şi să îi dau vestea aceasta, eu eram cel ce avea întreaga responsabilitate în mâinile sale.
Mai mult ca orice, era imperios necesar ca eu să am grijă de logodnica sa. Altfel, fratele meu geamăn nu mi-ar fi iertat-o niciodată.
Şi eram aici, în salonul acesta macabru, din punctul meu de vedere – pentru că, se pare, ajungeam să urăsc spitalele şi atmosfera apăsătoare ce o transmiteau, atât de morbidă. Stăteam pe canapeaua aceea inconfortabilă, de parcă aş fi stat pe spini, uitându-mă absent la tavan şi gândindu-mă la tot ceea ce avusese loc şi la tot ceea ce trebuia să rezolv. Îmi era teamă, mie – Xander Keyes, eram înspăimântat să îi dau această veste tatălui meu. Însă, cu o forţă pe care nu am recunoscut-o şi de care nu credeam că eram capabil, m-am ridicat şi am ieşit din salon, aruncând o ultimă privire spre Faye. Faţa îi era uşor crispată, îprinsă în vise ( deşi, puteam spune cu certitudine, dacă avea vreo imagine în mintea sa acum, era sigur o părticică dintr-un coşmar ).
Închizând uşa uşor în urma mea, am format un număr pe care îl aveam în memorie şi am ignorat ora târzie, ştiind cu certitudine că trebuia să fac asta, certându-mă că nu am sunat din prima clipă.
4 A… Alo?
S-a auzit o voce adormită, uşor răguşită la celălalt capăt, făcându-mă să înţeleg că îl trezisem. Tatăl meu stătea momentan la ţară, se refugiase pentru a trăi viaţa tipic liniştită a oricărui englez ce a trudit prea mult de-a lungul anilor săi. Voia muncă uşoară de grădină, să îşi cultive legumele şi să stea, practic, degeaba, fără a mai auzi de afaceri, de bani, de finanţe. Desigur, nu se putea spune că avea parte de tot ceea ce îşi dorea, pentru că mama mea murise acum multă vreme, însă acestea erau deja subiecte încheiate, răni închise.
- Tată, sunt Xander, am zis scurt, pe un ton normal, aproape sec, dar serios. Cel pe care îl abordam de fiecare dată când vorbeam cu părintele meu.
- Ha? Şi la ora asta mă trezeşti, Xander? Ai idee cât e ceasul? Gândeşte-te şi la bătrânul tău! Mă trezesc la 4 să merg la pescuit, ce Dumnezeu ai în capul acela? a râs, în încercarea lui inutilă de a face o glumă. Pricepuse că se întâmplase ceva şi îi era teamă, într-un fel sau altul, să afle despre ce era vorba.
Fusese un bărbat cu adevărat puternic şi luptase pentru tot ceea ce avusese, însă acum se schimbase mult, poate că vârsta îşi spusese cuvântul, dar îi era mai greu să dea piept cu realitatea, îi era teamă să îşi asume toate responsabilităţile. Şi ştiam că, mai mult ca orice, îi era prea dor de mama – cea care îl făcuse, în primul rând, atât de puternic.
- A fost un accident de maşină. Faye e la spital. Hareton a murit. Îmi pare rău, tată. Trebuie să vii aici. O să îl înmormântăm curând. Să trimit un elicopter după dumneata?
S-a aşternut tăcerea, iar eu stăteam lipit de uşă, lăsându-mi mintea să zboare în cele mai îndepărtate colţuri, refuzând să mi-l imaginez pe tatăl meu abţinându-şi lacrimile, aprinzând lumina din dormitor, punându-şi ochelarii, crispându-se, încercând să îşi acopere pieptul cu o mână, în încercarea disperată de a-şi alinta inima, de a încetini bătăile prea accelerate. Dar, era prea târziu, deja mi-l imaginasem respirând greu, reprimându-şi durerea, încercând să fie mai puternic decât era, de fapt.
- Am înţeles. O să zbor într-acolo, a spus după câteva minute de linişte mormântală, iar eu simţeam că aveam să cedez. Însă, doar pentru o secundă. Am tras aer adânc în piept şi mi-am reluat scutul, amintindu-mi de faptul că trebuie să am grijă de toată lumea. Nu aveam voie să îmi arăt slăbiciunile, eram un punct de sprijin pentru toţi cei ce sufereau acum, iar ei depindeau de mine. Iar eu? Eu, mai mult decât oricine, simţeam nevoia de a-i sprijini, de teama că altfel m-aş fi dezintegrat, aş fi dispărut ca un fir de praf, dus de vânt.
- Şi, Xander... l-am auzit pe tatăl meu adăugând, pe un ton aproape mort, serios şi stringent, nu te forţa prea tare, te rog.
Am ştiut că era îngrijorat mai mult pentru mine în această clipă, ştiind cât de mult îmi iubeam fratele. El ştia, mai bine decât oricine, că Hareton era mai mult decât fratele meu geamăn. Că însemna atât de mult pentru mine încât această lovitură grea m-ar fi doborât. Ştia, dar de aceea trebuia să mă arăt de neclintit. Pentru ei, pentru toţi, şi chiar şi pentru mine.
- Şi dumneata. Ai grijă. Te aştept aici.
Şi am închis, mulţumindu-i în gând pentru grija de care dădea dovadă, pentru faptul că îşi amintise şi de durerea mea, molestându-mă în gând pentru faptul că îl acuzasem, în anumite rânduri, de faptul că îşi uitase responsabilităţile, de faptul că îşi uitase viaţa reală şi se izolase de fii lui.
Puteam să îi înţeleg tristeţea profundă şi o respectam.

Mi-am amintit, în noaptea aceea, cât am stat pe canapea, nefăcând altceva decât să privesc tavanul, ce părea din ce în ce mai gol, cu fiecare clipă ce trecea, mi-am amintit –deci, clipa în care Faye începuse să plângă, cu atât de multă disperare şi suferinţă încât sufletul meu părea să se spargă în miliarde de bucăţi. M-a strâns în braţe într-un mod impetuos, mânată de tortura sufletească prin care trecea. Şi se lipise atât de tare de mine încât, nici dacă aş fi vrut, nu aş mai fi putut să o depărtez. În schimb, mi-am trecut şi eu mâinile în jurul ei şi am lăsat-o să plângă, lacrimile sale udându-mi sacoul, simţindu-i chinul, percepând toate emoţiile prin care trecea.
Îmi doream să îi pot alina această suferinţă, să îi pot şterge lacrimile şi să îi spun cu toată sinceritatea că totul va fi bine. Dar nu puteam. Pentru că nu era totul bine şi nici nu avea să fie curând. Nu voiam să o mint, să îi dau speranţe deşarte, să o antrenez într-o iluzie deşartă ca apoi să aibă parte de un tratament psihic chiar şi mai mizerabil decât acum. Trebuia să se elibereze, să priceapă că ceea ce se întâmpla era real. Că Hareton, dragul şi iubitul meu frate geamăn, persoana pe care noi o iubeam cel mai mult pe această lume, murise. Era necesar ca ea, mai mult decât oricine altcineva, să sesizeze că aceste întâmplări erau adevărate.
Mă durea inima gândindu-mă la această clipă, la faptul că nu reuşisem să bâigui nimic mângâitor, care să îi aline măcar puţin necazul.
- O să am grijă de tine, Faye, au fost singurele cuvinte pe care le-am putut rosti, pe o voce de abia auzită, buzele de abia mi se mişcaseră şi nu ştiam dacă ajunseseră la urechile ei, acele sunete. Însă, după ce am spus acestea, m-a strâns şi mai sălbatic în braţe, fiind şi mai tare năpădită de lacrimi ca înainte.
În cele din urmă, un doctor a apărut şi a avut grijă de ea. Iar eu nu am făcut altceva decât să rămân acolo şi să o privesc cum suferă, cum este distrusă de acea durere interioară, ce părea să ajungă până la fizic.
Puteam doar să privesc, acum, şi să nu clipesc, să rămân impasibil, să înţeleg, să ajut…

Dimineaţă, tatăl meu a sosit, ochii săi erau roşii, iar eu am priceput că plânsese. M-a îmbrăţişat strâns şi a spus câteva cuvinte greu de înţeles. Era atât de trist încât mi se rupea inima în două, îmbrăcat în haine la întâmplare, nefiind prea conştient de faptul că era murdar de noroi pe pantaloni.
- Unde e?
- La morgă, am răspuns fără un ton anume, acesta dând din cap, ochii săi sclipindu-i – zărisem câteva lacrimi ce încă nu curseseră pe obrajii lui înroşiţi.
Am intrat împreună în camera de spital a lui Faye. Aceasta se trezise, iar Vincent era acolo. Stăteau îmbrăţişaţi şi nu puteai spune cu certitudine cine consola pe cine. Vedeam faptul că ea era distrusă, trăsăturile feţei sale erau atât de obosită şi, parcă, distorsionate. Avea faţa schimonosită de durere, părea cu câţiva ani mai bătrână acum şi părea atât de îndurerată încât fiecare emoţie i se putea citi pe chip.
Imaginea ei îl tulburase pe tatăl meu, care imediat şi-a impus mai multă tărie în caracter şi s-a apropiat de pat, salutând-o şi strângând-o în braţe.
- Eşti bine? a întrebat-o sincer îngrijorat. Mi-am dat seama că se certa înăuntrul său pentru faptul că nu se interesase de sănătatea ei până acum. Fusese pur şi simplu orbit de vestea groaznică. De moartea unuia dintre fii săi.
Faye nu a reuşit să răspundă. Lacrimile ei de abia se abţineau să nu curgă din ochi şi parcă cerea ajutor. Neştiind cum să se descurce, s-a uitat la mine îndurerată, vrând să dea glas sentimentelor ce o cuprinseseră, dar neavând forţa necesară.
Dar nici tatăl meu nu era mai presus de ea. Uitându-mă la ei, păreau amândoi două epave. Mi-am dat seama instantaneu cât de mult ţinuseră aceştia la Hareton şi cât de mult îi duceau lipsa. Aş fi putut spune orice acum, ei nu m-ar fi luat în seamă. De fapt, eu eram singurul ce părea atât de rece şi crud şi… cei ce nu mă cunoşteau, sigur ar fi spus că nu aveam inimă.
Mă durea, adânc, înăuntrul meu. Poate mai mult decât erau ei răniţi, poate că suferinţa mea era de un infinit de ori mai puternică decât a lor. Dar nu o arătam. Nu îmi puteam permite un asemenea lux.
Am oftat, mergând spre ei.
- Trebuie să-l iau pe Hareton de la morgă, am rostit sec, vrând să trec cât mai repede peste aceste detalii, vorbind repede, având grijă să nu îi rănesc prea tare ( în mod normal ar fi trebuit să spun „ corpul lui”, dar nu putusem. Nu putusem nici măcar pentru mine, dar în faţa lor, a acestor două persoane distruse din punct de vedere moral, din cauza dispariţiei lui…. )
- Trebuie să îl înmormântăm, nu e aşa?
Vocea tatălui meu a spart tăcerea în care ne cufundasem cu toţii. Eu nu am zis nimic, pentru că s-a auzit un ţipăt din partea lui Faye, îngrozită din nou, de parcă nu se gândise la acest lucru. Dar o făcuse, numai că nu voise să accepte nici măcar acest detaliu existenţial. Curând, s-a calmat. Eu m-am apropiat de ea şi mi-am pus o mână pe umărul ei, având grijă să nu o privesc cu milă, dar nici cu răceală.
5 Trebuie să facem asta. E mai bine să stai în spital, Faye. Or să fie prea mulţi reporteri, o să vină televiziunea. Au aflat zvonul şi or să ştie ce să caute. În starea ta, nu poţi pleca din spital, mai ales în condiţiile în care va avea loc înmormântarea. După ce se termină asta, o să mergem să îl vizităm. Promit.
Tonul meu fusese liniştitor, plin de armonie şi cu o notă ciudată de tristeţe, pe care nu o prevăzusem. I-am mângâiat uşor părul, sărutând-o pe frunte şi ajutând-o să se întindă pe pat. Ochii ei mă urmăreau, deprimaţi, parcă paloarea lor superbă era pierdută, ascunsă după cortina mâhnirii propriului suflet.
- Vincent, am zis încet spre fratele ei, care o ţinea de mână, plângând, nereuşind să rostească nici un cuvânt, fii bărbat.
Spusesem aceste vorbe atât de încet, încât doar el le putuse auzi, citindu-mi fiecare literă pe buze. Şi s-a oprit, ştergându-şi obrajii şi zâmbindu-mi fad, promiţându-mi din priviri că se va stăpâni în faţa ei.
Avusesem o discuţie cu el de dimineaţă, când plecasem să îl iau de acasă de la mine. Mă aştepta cu ochii roşii, înlăcrimaţi.
6 Vince, Faye suferă mult acum. Te rog, fi puternic. De dragul ei.
Uitase de această conversaţie când o văzuse pe sora lui, dar îi amintisem la timp şi acesta părea să se controleze. Ţineam mult la fratele ei, îl iubeam şi aveam grijă de el, însă trebuia să se comporte mai matur, fiind vorba de surioara lui mai mare. Mai târziu, când vom fi fost doar noi doi, va blestema şi îşi va striga toată suferinţa, va plânge iar şi îşi va cere iertare pentru că era atât de slab, neînţelegând de ce simţea totul atât de puternic.
Era, cu adevărat, înzestrat cu un simţ mai puternic decât al oricui. Cel puţin, din câte cunoscusem eu.

Ziua aceasta fusese prea obositoare. Tatăl meu a insistat să meargă la înmormântare, deşi ştiam că nu era capabil să înfrunte totul.
- Faye m-a rugat, mi-a explicat el şi eu am priceput că noi toţi încercam să facem sacrificii pentru ea. Pentru logodnica fratelui meu. Ştiam cu toţii că ea era fiinţa pe care el o iubise cel mai mult, chiar dacă nu o recunoşteam cu cel mai frumos sentiment din lume. Eram, poate, puţini geloşi, dar eram conştienţi de faptul că Hareton îşi dorea ca noi să o protejăm, să avem grijă de ea… Mai mult decât atât, să ne devotăm cât mai mult posibil ei. Hareton era prea egoist…
Şi atmosfera de la înmormântare fusese macabră. Lumea plângea. Veniseră o grămadă de rude îndepărtate şi apropiate, oameni care îl cunoşteau pe fratele meu, oameni de la firmă, persoane care nu îl văzuseră în viaţa lor. Fuseseră atât de mulţi încât nici măcar eu nu putusem să îi reţin. Televiziune, reporteri, toţi încercau să îmi ia mie un interviu iar eu a trebuit să fiu supus unora, acceptând condoleanţele tuturor şi fiind dezgustat de faptul că era necesar să trec prin toate acestea.
Aş fi vrut să avem o înmormântare liniştită în care puteam să îl plângem cu adevărat, fără toate aceste persoane ce vărsau lacrimi false, ce se dădeau în spectacol.
Dar era bine, era bine pentru că Faye nu era aici să vadă în ce circ se transformase ceremonia de adio a fostului său logodnic. Era bine, pentru că atunci când aveam să vizităm mormântul, ea nu va vedea decât un loc de odihnă, extraordinar de paşnic şi înconjurat de flori superbe…
Ce straniu era acest sentiment, îmi venea să plâng deşi nu aveam lacrimi, înăuntrul meu probabil urlam de durere.
- Condoleanţele mele, domnule Keyes! Şi o altă strângere de mână, o privire tristă, nişte cuvinte consolatoare şi oameni ce treceau rând pe rând în faţa mea, ca un ritual îngrozitor, o bandă stricată, o zi care se repeta la nesfârşit…
- Mulţumesc, răspundeam sec, menţinându-mi privirea rece, ochii mei arzând de dorinţa de a dispărea de acolo, de a le striga tuturor că Hareton e mort. E mort şi nici un cuvânt de consolare nu îl va readuce la viaţă! Iar eu trebuia să mulţumesc fiecărei replici de acest gen, oricât de sfâşietoare era pentru mine şi tatăl meu, ce rezista cu îndârjire aceluiaşi tratament.

Şi seara a venit într-un final, atunci când credeam că nu se va sfârşi. Rămăsesem singur, în faţa mormântului fratelui meu. Stăteam şi priveam piatra funerară pe care scria atât de melodramatic: Hareton Keyes, născut la data de…, decedat la data de… Regrete eterne!
Faţa mea era rece, vântul adia uşor, eram impasibil şi parcă, în această clipă, nu simţeam nimic.
Ştiam că dispăruse, de parcă şi o parte din mine murise. Acum îmi ceream iertare pentru tot ce îi greşisem, pentru tot ceea ce nu îi spusesem, pentru tot ceea ce nu făcusem împreună.
- Îmi pare rău că ai murit, m-am trezit rostind cu glas tare, atât de îndurerat fusese acel ton încât nici măcar eu nu mi-l recunoscusem ca fiind al meu. Fusese cuprins de o amărăciune stranie, inexistentă în componenţa mea până atunci.
- O să am grijă de tot ceea ce a fost al tău şi, îţi jur, nu o să te dezamăgesc niciodată.
Am plecat, neştiind dacă ceea ce rostisem ajunsese şi la el, dacă el – de oriunde ar fi fost, mă mai putea înţelege acum. Speram din tot sufletul să existe Raiul, ştiam că el acolo ar fi ajuns. Mintea mea începuse deja să lucreze, îmi făcusem planuri în gând, calculasem totul. Clipele de devastare şi dezordine dispăruseră. Sentimentele mi le închisesem unde adânc, într-un sertar din inima mea de unde doar eu aveam cheia. Fuseseră de ajuns scăpările acestea emoţionale. Aveam să merg la spital, să văd ce face Faye. Un drum lung avea să se aşterne în faţa mea, un drum lung şi plin de obstacole greu de străbătut. Dar aveam să le trec cu sârguinţă.

Voi avea grijă de tot ce e al tău, Hareton şi voi fi sigur ca niciodată să nu fi uitat. Nu vei fi şters din inimile noastre.

[Mad Hatter]

Oh, my God! o.o
Mă întreb, cu o dezamăgire de proporţii, cum de am avut tupeul să nu intru aici şi să las măcar o părere? Fetelor, vă cer iertare pentru...impertinenţa mea, atât de nesimţită. Şi acum, că mi-am ceruit iertare, trebuie să vă spun că sunteţi geniale. Din toate punctele de vedere! I mean, colaborarea voastră îi genială, îi mirifică, îi...sper că înţelegeţi ce vreau să spun.
Am citit toate cele patru capitole + prologul, şi toate m-au uimit în felul lor. La toate, în afară de prolog, mi-au dat lacrimile şi cred că dacă aş fi recitit încă o dată frazele îmi provocau 'plânsul', chiar aş fi...bocit mai rău ca la dramele din filme. *laughs* Dar oricum, amândouă aveţi un stil unic şi uşor de citit Elegant, sigur pe sine şi aproape perfect - aş zice perfect dacă perfecţiunea ar exista. xD - ; reuşiţi să mă faceţi să trăiesc fiecare clipă descrisă. Chiar şi replicile le ador, mai pe toate. Sunt câteva excepţii care doar îmi plac şi atât, nimic mai mult or smth like that.
Personajele: Well, well, well. Dacă l-aţi fi păstrat pe Hareton, pe el l-aş fi avut ca favorit, fiindcă pur şi simplu mă fascina toată energia şi lui şi comportamentul + personalitatea atââât de genială. :3
Oh, well. Dar n-aţi făcut asta, aşa că a trebuit să-l păstrez pe Xander, care mă surprinde plăcut fiindcă reuşeşte să se controleze aşa de mult. o.o' Sinceră să fiu, îmi pare rău - foarte rău - pentru el, fiindcă `Den trebuie să fie stâlpul şi baza tuturor, aşa că sunt sigură că toţi îşi pun încredrea şi toţi se bazează pe el. Eniuei.
Fiziul îi e de invidiat. Personajele voastre, actually, sunt foarte-foarte frumoase! Îmi plac. *smile* Apoi vine drăguţa şi biata Faye, numele pe care îl ador. Îmi place mult de ea şi îi ador stilul + îmi pare şi rău pentru moartea...suferită. ._.' De ăsta micu, Vincent, ce să zic ? Şi el e un scump, deşi e mai mult un personaj secundar - cred :- ? - Oricum ar fi, şi el e drăguuţ.
Ce mai îmi place ? [ Îmi plac cam multe la voi, dubiooos ] Numele. Faptul că aţi ales nume originale şi spre exemplu, Faye nu l-am mai întâlnit în vreo carte. : ]
Atât am avut de spus. Vă rog frumooos-frumoos să mă anunţaţi când postaţi continuarea. Spor şi multă inspiraţie amândurora! *biiig huuuugs*

xoxo