Viata mea e frumoasa exact asa cum e…
Capitolul 8
Sayoshi. Fratele tradatorului!
Este in jur de ora pranzului iar eu impreuna cu Karin suntem treze de la ora sapte. Dar am reusit sa ajungem. Alergam prin sat cu o viteza extrem de mare. O data ajunse in fata unor usi mari de metal ciocanim usor pana cand se aude un “ Intra! “ ragusit. Intrate in incapere putem observa ca suntem numai noi patru. Eu alturi de coechipiera mea si doi barbati, unul trecut de cincizeci de ani si unul la varsta a doua, in varsta de maxim douazeci si sapte de ani. Ambii aveau o inaltime medie, Kage-le – am presupus eu dupa parul carunt si grizonat – se apropie de noi cu ochii in care se putea citi o urma de ingrijorare. Facandu-ne semn catre cel de al doilea barbat, ni-l introduce ca fiind Sayoshi. Barbatul avea parul roscat-visiniu, ochii negrii si un corp bine lucrat la prima vedere. Karin si cu mine ne inclinam usor in fata in semn de respect apoi incepem sa intrebam daca au aparut modificari la planul hotarat de cele doua sate. O data ce am aflat ca planul nu a fost modificat, am intrebat unde aveam sa stam.
Sayoshi ne-a condus catre un palat in adevaratul sens al cuvantului. O casa cu cateva turnuri ca un castel medieval, de culoarea galben pal, cu multe geamuri si multi oameni care se fataiau de colo-colo. Inauntru era o atmosfera linistita, dar la fel de impresionanta, marmura care lucea, mobila aleasa cu bun-gust. Drumul pana la camera noastra a fost unul tacut, nimeni nu a scos nici un cuvant. Abia ajunse in fata unei usi immense, de culoare neagra Sayoshi ne-a spus ca isi cere scuze dar nu ne poate oferi decat o camera si ne-a anuntat ca in zece minute sa coboram. Intrate pe usa am putut zari in ochii lui Karin, acea fericire precum a unui copil care desface cadoul de Craciun, era asa de fericita sa vada acea camera care te intampina mereu cu atmosfera calda. Si eu eram placut impresionata, aveam doua paturi duble, o oglinda in care te puteai vedea in intregime si mobila maroniu-neagra in stil vechi, care iti amintea de acea stare de “ suntem in familie “. Culoarea camerei era de un albastru usor inchis cu mici tablouri pe ici pe colo. Baia, era de marime medie, in nuanta vernil. Dupa ce am fost la toaleta, am incuiat usa apoi am coborat. Jos ne astepta deja Sayoshi. Acesta ne-a spus ca vom merge sa vizitam gradina. M-am gandit ca acesta ar fi un prilej minunat pentru a ne cunoaste mai bine, pana la urma aveam sa merge cu el o buna bucata de timp. Eu am fost cea care rupt tacerea:
- Si… Sayoshi, ar fi ceva legat de tine despre care noi ar trebui sa fim informate?
- Ca de exemplu?
- Nu stiu, ceva care ne-ar putea pune in pericol viata tuturor. Un dusman periculos, o prietena dementa, un frate psihopat…
- Daca tot ai adus vorba de asta…
Stateam si il ascultam cum tot incerca sa gaseasca un raspuns cat ma potrivit. Priveam relaxata florile multicolore ce se aratau in fata noastra, loveam usor pietrisul care ne facea carare. Si tot peisajul a fost de vis… totul pana cand am auzit raspunsul lui Sayoshi. Un raspuns care avea sa ma faca sa am alta conceptie despre tot ce era in jurul meu. Despre orice vietuitoare, planta, om… Totul s-a naruit si am simtit cum pamantul imi fuge de sub picioare, cum “ castelul “ in care eu am incercat sa ma ascund se naruie, cum in viata asta nu mai exista nici o pata de culoare vie… cum totul este imbracat in gri.
- Ce ai spus? am zis eu, socata de ceea ce am aflat.
- Sa-su-ke U-chi-ha e fra-te-le meu. imi silabisea acesta ca unui copil mic.
In momentul acela, cand am mai auzit raspunsul o data am impietrit. M-am oprit in loc si am ramas socata si cred ca si daca l-as mai fi auzit de zece ori la fel de socata as fi fost. In momentul acela am avut o revelatie… de aceea Tsunade m-a trimis in misune, stia ca acest Sayoshi o sa-l aduca pe Sasuke la noi, stia ca noi ca sat trebuia sa ne descotorosim sau sa-i aducem pe calea cea buna, stia ca eu trebuie sa fac asta… Dar eram oare capabila sa-mi duc misiunea la bun sfarsit? Aveam eu sa nu cad iar prada sentimentelor pentru Uchiha? Aveam eu sa pot sa-i indrept pe toti?
Acestea erau intrebarile pe care cu siguranta si le puneau toti… insa numai eu aveam raspunsul. Pentru ca in adevaratul sens al cuvantului eu eram raspunsul. Si raspunsul era…
Next: Raspunsul. Omul din umbra
Hey... nu am mai postat de ceva vreme, imi cere 1000 de scuze dar sunt foarte foarte ocupata. Si nu, nu m-am lasat de nici unul dintre cele doua ficuri ale mele numai ca voi posta atunci cand pot. Sincer, scuzati daca actiunea e grabita DAR capitolul a fost conceput pentru ca eu eram nervoasa din cauza unui ipocrit si numai prin scris ma puteam relaxa, detasa de lumea din jur si puteam elimina acea energie negativa... asa ca imi cer un milion de scuze. Si da, stiu ca este cam scurt si imi pare rau. Sper sa va placa:* si va voi anunta de cate ori voi pune un nou capitol la oricare dintre ficurile mele. >:D< Byee