Doar o umbră

[.Anne]

Inspirație : )) Cred că o să fac colecție de topic-uri : )). Oricum, ideea nu e chiar originală, dar sper să o fac prim modul meu de a scrie. Am încercat să-mi schimb puțin stilul și să scriu la persoana I. Nu știu ce-a ieșit și habar n-am ce o să scriu în continuare, sau când o să scriu continuarea, dar... Sper să vă placă. Aștept critici, sfaturi, orice. Posibil să fie +16. Lectură plăcută!

Doar o umbră

Capitolul I

“Animale sălbatice nu ucid pentru sport. Omul este singurul căruia torturarea și uciderea semenilor i se pare un lucru amuzant. ”

M-am hotărât să mă sinucid. Nu mai am pentru ce să trăiesc. Sunt ferm convinsă că mă va asasina, așa că în mintea mea un singur gând mai e viu: acela de a muri. În fața lui, celelalte gânduri se ascund, se feresc de puterea morții. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să fiu atât de convinsa, poate pentru că mereu ezitam, mă izbeam de îndoieli.
Ce s-a întâmplat? Nu știu... Poate nenorocul de a fi „ aleasă ” , sau poate ca mi-am croit singură acest univers al disperării. Nu-mi dau seama... Ceea ce știu e faptul că se va întâmpla în curând; dar nu-mi pasă. M-am scufundat deja în Marea Resemnării și îmi aștept sfârșitul. Nu mă obosesc să-mi pătez mâinile cu propriul sânge. Nu are rost. Va trimite el pe cineva după mine. Așa că ce rost mai are?
Ce amuzant e... Înainte îmi era așa de frică de lumea umbrelor. Mă înspaimânta. Acum însă... Corpul meu este acoperit de sânge nevinovat, sânge care o să mă conducă în iad. Nu mă plâng. Știu că mă așteaptă. Crimele mele vor fi plătite pe lumea cealaltă. Păcat... Speram să trăiesc mai mult de douazeci si cinci de ani.
Îmi amintesc ziua în care mi-a început tortura ca și cum ar fi fost ieri.

*

Piața Roșie era plină de limuzine și vehicule ale poliției. Menținerea ordinii era ceva obișnuit. Polițiștii trebuiau mereu să fie pe poziții în capitala Rusiei. În schimb, ceea ce mă intriga era faptul că asemenea măsuri erau luate înainte de ivirea zorilor, la o oră la care orașul încă dormea. Am înțeles că ceva nu era bine. Eram doar o puștoaică de șaptesprezece ani, care trebuia să ajungă la aeroport. Încă îmi amintesc... Eram o fată fermecătoare, zvelta, cu ținută aristocratică și privire încrezătoare și luminoasă. Trăiam splendoarea plenitudinii ce ți-o dădea vara vieții. Atunci a fost ultima oară când zambetul și-a făcut loc printre buzele mele. Un polițist s-a oprit în fața mea cu o expresia compătimitoare. Era un tânăr blond și suav, cu privire solară și o expresie fermecătoare.
-Îmi pare rău, domnișoară.
Părea sincer. Mi-am mușcat ușor buzele roșii, acestea începând să se miște imperceptabil. Aveam o voce muzicală, plină, cu vagi accente necunoscute mie, tonuri irezistible ce îmi dădeau acel timbru special, doar al meu. Adoram să cânt. Era singurul lucru care mă făcea să mă simt cu adevărat vie, deși niciodată nu m-am bazat pe vocea mea pentru a-mi găsi o profesie, sau un hobby.
-Nu vă supărați, domnule... Înțeleg situația, dar tare aș vrea să știu ce se întâmplă. Am auzit de Pavel Karpov că a murit, dar nu mi se pare normal ca pentru o înmormântare să se blocheze întreaga piață, iar pe deasupra să fie mobilizată o întreagă armată. Chiar aș vrea tare mult să pot intra în biserică și să văd ce se întâmplă... Din punctul meu de vedere, acest om era un escroc și un criminal...
-Pentru rău nu există niciodată limite...
Expresia i se schimbase. În acel moment m-am speriat ; a fost ca și cum pentru o secundă am văzut Diavolul în persoană, dar mă înșelasem. Pe el aveam să-l văd peste puțin timp. Mi-am îndreptat spatele și am trecut încruntată pe lângă polițist. Am auzit cum mi-a spus că intru pe propriul risc, dar nu i-am dat ascultare. Eram tânără. Acționam fără să mă gândesc la consecințe. Uitasem până și de biletul de avion pe care îl țineam în geanta mov.
Felinarele de pe stradă se stinseră, iar în lumina tristă a dimineții începuseră să cadă primii fulgi de nea. În ochii mei verzi se reflectau lumânările care, arzând, formau o cortină în jurul figurilor sfinților din biserică. Nu îmi venea să cred că eram prezentă la evenimentul la care ziarele ar fi plătit ca să ajungă. Biserica era o mare de garoafe, trandafiri și câteva flori delicate de câmp. Un bărbat executa un cântec necunoscut mie pe clapele orgii. În notele acelea tragice, am putut ghici o umbra de triumf. Totul era perfect: oamenii, muzica, decorul... Funerariile lui Pavel Karpov se desfășurau cu solemnitate. Nimeni nu rostea vreun cuvânt, doar armoniile severe ale orgii umpleau golul bisericii. Auzisem la televizor cu o zi sau doua în urmă că avea în jur de șaptezeci si șapte de ani. Am făcut doi pași înainte și atunci l-am văzut : Yuri Karpov, celebrul fiu al decedatului. Îl recunoșteam pentru că la televizor spusese că el va moșteni întreaga avere a tatălui său, întreg „ Regatul Karpov ”. Eram atât de inocentă. Îl priveam și nu-mi venea să cred. Mi se părea că e un zeu, atât de viril, cu un corp atât de armonios. Părul negru, ușor ciufulit era într-un puternic contrast cu ochii verzi, cu privirea lui de smarald. Dacă aș fi știut atunci câtă răutate se poate ascunde în spatele unui chip frumos, probabil nu aș mai fi fost acum în situatia asta. Porbabil aș fi plecat din biserică, aș fi pornit spre avionul care m-ar fi dus spre casa mătușii mele și probabil că acum aș fi fost căsătorită cu un prinț din povești. Ei bine, nu! Am fost atât de copilă încât am stat acolo, nemișcată, și l-am privit până ce slujba s-a terminat. Când în biserică rămăsese doar el, am început să înaintez cu mersul ezitant, parcă nemaiavând echilibru.Parcă abia învățasem să fac primii pași. Fără îndoială, pot spune în orice moment al vieții mele mizere că destinul mi s-a schimbat atunci când mâna mea a făcut contact cu umărul lui și privirile noastre s-au întâlnit. În clipa în care voi muri, ultimul meu gand va fi să blestem acea zi.
-Domnule Yuri... Condoleanțe...
Am înțepenit în fața sa. Era cu aproape doua capuri mai înalt decât mine, și cu siguranță mult mai atletic și mai musculos. Pe lângă el, păream mai fragilă decât eram. M-a privit. Stăteam aproape unul de celălalt. În aer se simțea un parfum subtil, dar amețitor, ce părea să mă afecteze doar pe mine. Am privit sicriul. Știam că bărbatul din fața mea este fiul unui criminal. Dar acel criminal murise. Am crezut atunci că acela era sfârșitul tuturor patimilor, luptelor și al fricii.
Am simțit pași în spatele meu și m-am întors încet, simțindu-mă ca într-un film de prost gust. L-am cunoscut atunci pe omul care avea să-mi „ panseze ” rănile. O chema Nina și era o femeie cam la cincizeci de ani, cu ochii cafenii și blânzi, cu spatele puțin încovoiat din cauza greutăților vieții și a trecerii timpului. Era deja căruntă, iar pe chipu-i veștejit se stingeau ultimele raze ale apusului, lăsând loc umbrelor serii. Cu toate astea, după puțin timp am descoperit că ea este îngerul meu păzitor.
-Yuri... Ar trebui să plecăm. Știu prea multe ca să mă simt confortabil în preajma polițiștilor.
-Calmeaza-te, Nina! Vom pleca imediat, doar că de acum în colo o să avem un nou „ învățăcel ”.
A fost pentru prima dată când i-am auzit vocea, și un fior rece mi-a străbătut șina spinării. Parea atât de hotărât. Am dat să mă întorc, dar ceva m-a oprit. Când îmi amintesc acel moment, încă simt acel gol în stomac și acea spaima necontrolabilă. A fost pentru prima oară când am simțit muchia rece a unui cuțit cum se odihnește pe gâtul meu. Sângele îmi pulsa și ochii mei verzi încercau să găsească un ajutor în femeia din față. M-a privit și a oftat.
-Cum te numești, scumpo?
În vocea lui se ascundea ironia și nonșalanța. De atunci am știut că m-am dat hrană lupului, și mi-am mai pus și o fundiță pe cap, pe lângă faptul că i-am spus poftă bună. Brunetul și-a înfipt mână în părul meu roșcat și încărcat de bucle, îndemnându-mă să-i răspund la întrebare. M-am rugat în acel moment cum nu m-am rugat în toată viața mea să apară vreun polițist, dar știam că nu se va întampla. Am închițit în sec atunci când lama cuțitului mi-a apăsat cu putere gâtul, făcându-mi o sgârietură. Într-un final, am spus cu o voce tremurândă :
-Kseniya...

http://i868.photobucket.com/albums/ab250...c53ce9.jpg - Kseniya
http://i868.photobucket.com/albums/ab250...791812.png - Yuri Karpov

[Abbeh.]

A treia propoziţie a capitolului m-a dus cu gândul la cartea lui Drumeş "Invitaţie la vals" : )). Nu ştiu dacă ai citit cartea însă eu ştiu primele trei propoziţii din ea pe de rost, whatever. [:
Ai, într-adevăr, un mod aparte de a descrie, dar într-un sens plăcut - ca să-i spun aşa - ; mie una îmi place cum descrii. Nu mi-a părut că ai avea probleme cu modurile de expunere, sincer am citit destul de fugitiv; cred că mi-ar fii plăcut mai mult dacă erau nume ceva mai uşor de citit/pronunţat, dar e alegerea ta şi îmi place şi aşa.
Ideea în sine nu e deloc rea, sper doar să o dezolvţi într-un mod cât mai unic şi mai original.
Aştept să postezi următorul capitol.
Baftă ! * hugs *

[Yuki Onna]

Sa vedem... Chiar imi place. Ai un stil frumos si imi place ideea foarte mult. Nu m-am plictisit in timp ce am citit, lucru foarte important. Fiind primul capitol nu prea am putut sa-mi dau seama de actiune, dar dupa ce am citit citatul ala de la inceput cred ca e ceva... sangeros : )) Sa stii ca imi place. Kseniyey mi se pare ca i-ai conturat putin si personalitatea si imi place. Chiar nu prea am ce comenta. Astept continuarea. Succes la scris! : *

[.Anne]

Capitolul II

„Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate...”

-Kseniya...
Atunci am simțit pentru prima oară groaza. Îmi era frică și totuși mă vedeam ca o lașă. M-am închipuit atunci moartă, spiritul meu încă fiind prizonier pe pământ. Țin minte că vizionasem un film cu un subiect asemănător. Era vorba despre o fetiță care a fost răpită de un pedofil. Biata de ea... Mi se făcea pielea ca de găină numai când îmi aminteam secvențele din film. Nenorocitul a omorât-o, iar spiritul ei a rămas pe pământ și s-a răzbunat pe bărbat. Apoi a văzut lumina și toate lucrurile rele au dispărut. Ce impresionant! Mă săturasem de ficțiunile astea cinematografice! Când ești pus în fața unui psihopat care iți ține cuțitul la gât și are un zâmbet isteric, nici măcar nu mai ai forța să vorbești, da’ să te mai și zbați ca să scapi așa cum fac eroinele din filme. Urăsc filmele! Sincer, nu-mi amintesc ce s-a întâmplat mai departe pentru că am simțit o înțepătură în brațul stâng și apoi am adormit.
Frigul mă cuprinsese, iar brațele mi le simțeam slăbite și lipsite de orice vlagă. Am simțit o durere de cap imposibilă și o amețeală destul de puternică. M-am ridicat în capul oaselor. Atunci m-a cuprins spaima. Eram într-o mașină necunoscută mie, într-o beznă totală, lângă o persoană străină și aveam mâinile legate. Încercam să mă conving că totul este un vis și că o să mă trezesc, iar totul o să revină la normal. Din păcate ceea ce mi se întâmpla era mai real decât părea. Am început să-mi mușc buzele cu nervozitate, necontrolat. Priveam în jur ca o nebună și încercam să recunosc femeia de lângă mine. Era ea! Cea pe care o întâlnisem în biserică și cea care presupusesem că m-a drogat. În acel moment o uram din suflet. Dacă aș fi știut de câte lucruri oribile mă va scăpa, aș fi îmbrâțișat-o și i-aș fi mulțumit. Păcat că Nina a murit înainte să apuc să fac aceste lucruri. Am aflat mai târziu că era destul de grav bolnavă. Nimeni nu mi-a dat mai multe detalii. Știu doar că am venit dintr-o misiune și am găsit-o moartă. Am avut atunci sentimentul cum cineva îmi sfâșie ultima frântură de speranță. Îmi pare rău, Nina! Îmi pare rău că nu ți-am spus niciodată cât de importană erai pentru mine... Dar, ne vom întâlni în Iad. În curând...


-Coboară! Aici e noua ta casă.
Vocea lipsită de sentimente și rațiune a lui Yuri s-a auzit din locul șoferului. Abia atunci conștientizasem că mașina se oprise. Rămăsesem singură pentru câteva minute. Am privit pe geam. Eram distrusă psihic. În fața mea era o clădire mare, impunătoare, dar atât de cenușie. Îmi dadea impresia de un orfelinat, sau, mai rău, o casă bântuită. Orice ar fi fost, eram sigură că acolo îmi era sfârșitul. Ei bine mă înșelasem. Sfârșitul meu avea să fie într-un birou modern, luminat și destul de încăpător. Ce ironică e soarta...
Imediat, brațul brunetului m-a târât afară din mașină. Era atât de puternic față de mine, încât nici măcar nu mă puteam opune forței sale. Imediat lacrimile au început să-mi curgă șiroaie pe obrajii albi. Mă zbăteam și imploram îndurare. Îl rugam să-mi dea drumul. Spuneam că poliția nu va afla. Pe scurt, ajunsesem în pragul disperării. Îmi era frică de moarte. Nu știam ce vrea să facă cu mine. Nu crezusem că o persoană atât de minunată poate fi în același timp un monstru. În momentele alea îmi era scârbă de el. Îi simțeam mâinile pe corpul meu, bruscându-mă. Aveam dese schimări de atitudine. De la implorat treceam la înjurat, de la înjurat la plâns și de la plâns la zbătut. Cred că asta l-a supărat, pierzându-și răbdarea. Atunci a fost prima oara când m-a lovit. El a fost primul care mi-a dat o palmă. Niciodată nu mai simțisem o așa durere. În anii mei de copilărie, eu nici măcar nu-mi rupsesem o mână sau vreun picior vreodată.
-Yuri! Controlează-te. E o biată copilă... Nici măcar nu știu de ce ai adus-o. Așa ai făcut și cu ea, iar acum ne cauzează tot felul de probleme.
-Dar e cea mai bună și nu conteaza!
Stăteam întinsă pe podeaua rece, cu capul în mâinile bătrânei. Le ascultam conversația, dar nu știam despre ce sau despre cine vorbeau. Am deschis ochii și am constatat că mă aflam într-un fel de birou. M-am ridicat în picioare, privind-o pe Nina, care încă stătea așezată pe jos. Am schițat un mic zâmbet, care a dispărut când privirea mi s-a intersectat cu cea a lui Yuri. Arăta ca un asasin. În ochi îi puteam citi o dorință sadică de sânge. Zâmbetul malefic îmi dădu fiori. A început să râdă isteric, ca un nebun. Îmi era frică de el. Am știut de atunci că poate ucide fără măcar să privească în urmă.
-M-ați chemat, șefu’?
Am privit în dreptul ușii, de unde venea vocea. Era un bărbat. Mă privea cu ochii de un gri deschis și un zâmbet „ucigător”. Cred că știa despre ce era vorba. Bănuiam atunci că nu fusesem singura care pățise așa ceva, dar acum sunt sigură. Acela era Sergey Kovalev. Mâna dreaptă, sau mai bine zis marioneta lui Yuri. Pe moment am rămas impresionată de aspectul său fizic. Părea un bărbat adevărat. Țin minte că și-a trecut mâna prin părul blond și a fluierat când m-a văzut. Era înalt și cu un fizic de invidiat.
-Du-o în cameră cu surioara ta cea dragă...
Blondul mi-a pus mâna pe umărul drept, împingându-mă puțin. Mă conducea prin niște holuri întunecate și reci. Încă mă înfior când îmi aduc aminte. Nu m-am obișnuit niciodată cu locul ăla. Mereu credeam că iese după un colț vreun om care mă va decapita. Frica punea stăpânire pe tine când călcai acolo. M-a oprit în fața unei uși, pe care a descuiat-o și m-a împins înăuntru. Nu i-am purtat niciodată ranchiună lui Sergey. Probabil din cauza faptului că mereu am simțit o simpatie inexplicabilă față de el. Probabil că o vedeam pe Anastasia în el, sora lui. Când am intrat în cameră am vazut-o pe ea, pe lângă toată mizeria de acolo. Stătea pe unul din paturile din încăpere, cu picioarele pe perete. Era tare drăgălașă. Parcă nici măcar nu o interesa că e închisă printre niște nebuni. Arăta ca o adevărată rusoaică. Părul blond, bogat, îi cadea despletit pe umeri, iar ea se juca cu singura șuviță brunetă. Privirea de smarald mă inspecta din cap până în picioare, dar nu s-a obosit să-mi spună ceva. Pur și simplu s-a ridicat și... m-a atacat.
Nu voi uita niciodată cuvintele ei după ce m-a lovit de mai multe ori. Cred că ea a fost cea care mi—a dat putere și m-a ajutat să conștientizez că voi muri dacă nu mă voi sălbătici.
Mă lovea fără încetare, iar eu îi simțeam pumnii cum îmi distrug chipul. Când am căzut, a început să mă lovească în stomac cu picioarele. Aveam respirația tăiată și simțeam gustul sângelui.
-Moartea o să te ia în brațe în curând, frumoaso... Aici fericirea se plătește doar cu suferință și vărsare de sânge. Dacă nu o să înveți asta, lupii or să te mănânce de vie.
M-a ridicat și m-a întins pe unul din paturi. Era puternică. Mi-am dat seama de asta pentru că nu-mi mai simțeam corpul. Nu înțelegeam atitudinea ei atunci. Să mă bată fără măcar să știe cine sunt, iar apoi să mă ajute. Dar acum știu! Era un fel de inițiere. Mă pregătea pentru ce-i mai rău. Îți mulțumesc Anastasia! M-ai pregătit pentru ce avea să urmeze... În momentele în care voiam să mor, îmi aminteam de cuvintele ei... Scumpa mea Anastasia. Și ție ti-au răpit tinerețea... Îmi pare rău că nu te-am putut lua cu mine când am plecat. Ai fost o prietenă adevărată, dar rămâi o asasină.


Ușa s-a deschis. Sfărșitul meu era aproape. Nu știu pe cine a trimis, dar sunt pregătită. Am văzut o siluetă, dar nu prea clar din cauza luminii. Nu mai contează... Acum voi muri!

[ultimate wulf]

Ma simt mandra ca atunci cand eram mica visam sa ma casatoresc cu un print rus. Invatasem chiar si putina rusa de la bunica. Ador ideea povestii tale. E ceva ce nu citesti zilnic ce ai scris aici. Nu pot sa critic sau altceva. Ai un stil unic de a scrie, foarte curat, ingrijit si ordonat. Pot doar sa astept sa pui urmatorul capitol ca sa-mi delectez din nou vederea. Succes.

[Amélie]

Let's see...
Imi place! Ideea mi se pare foarte buna si destul de originala pentru ca nu am citit de multe ori asa ceva. Primul capitol pur si simplu m-a fermecat. Mi-a placut cum ai detaliat totul, de la aspectul fizic pana la sentimente si trairi. Ai un mod placut de a scrie. E usor de inteles. Imi place felul in care treci de la trecut la prezent. Fara flashback sau chestii asemanatoare care sa intrerupa sirul povestirii. Tu faci totul sa para fluent, ca niste memorii.
Oricum, chiar imi place!
Si eu stiu cateva cuvinte in rusa ^^ . Mereu mi-a placut... Habar n-am de ce, pentru ca nu e o limba melodioasa. Pur si simplu imi place.
In fine : D Spor la scris in continuare! Multa inspiratie! ; )