17-12-2010, 02:06 AM
Hello! In sfarsit capitolul XI; din pacate sau din fericire(depinde de cititori), este penultimul. Ca sa raspund la intrebarea pusa, Sango si Miroku sunt, cel putin in povestea mea, impreuna (exista mai multe secvete care ii infatiseaza astfel, inclusiv in primul capitol), deci Kikyo nu spunea nimic nou. Lectura placuta!
Inuyasha îl prinse pe Miroku de sutană şi–l făcu atent la el. Acesta se întoarse şi întrebă nedumerit:
—Unde–i Kikyo?
Inuyasha îşi mută privirea la tânăra care se angajase în luptă cu Sango şi Kirara.
—A plecat...
Tonul vocii îi dezvălui lui Miroku unde anume se dusese Kikyo.
—Cum te simţi?
—Bine... mă simt bine. Cum ne descurcăm?
—Păi...
Sango zbură prin aer, gata-gata să se lovească de perete. Kirara se repezi şi o prinse la timp în spate. Miroku lăsă gura de aer pe care o ținuse inconștient în piept și îi răspunse tânărului pe jumătate demon:
—După cum se vede. Inuyasha, Naraku se comportă ciudat. Dacă ne–ar fi vrut morţi, asta s–ar fi întâmplat demult. Dar parcă se joacă cu noi, parcă vrea să câştige timp.
După câteva clipe, Inuyasha își ridică privirea îngândurată.
—Nu Naraku trage de timp, ci Kagome. Ea e cea care nu vrea să vă rănească. Adevărata luptă se duce în interiorul ei.
Miroku căscă ochii surprins şi se aplecă spre urechea celuilalt.
—Crezi că fata noastră a reuşit să supravieţuiască puterii lui? Cam greu de crezut!
Inuyasha nu ezită nicio clipă în răspunsul său.
—Am încredere în ea, e cea mai puternică persoană pe care o ştiu. E mai puternică şi decât mine. Dacă există cineva în lumea asta pe care Naraku să nu–l poată învinge, aceea e Kagome. Se întoarse spre Miroku şi constată pe un ton laconic: E prea încăpăţânată ca să se lase învinsă de cineva.
Inuyasha înaintă spre Naraku cu paşi mari, apăsaţi. Trupul ei se întoarse cu faţa spre el, studiindu–l. Un moment, poate cât o bătaie a aripilor unui fluture, i se păru că tânăra îl priveşte blând şi cu drag, ca şi altă dată. Apoi faţa i se boţi şi vorbi cu glasul acela răguşit, artificial.
—Deci, Inuyasha, te–a părăsit iubita? Kikyo a ales să plece? Pe fața tinerei alunecă umbra unui zâmbet. Oare de ce nu mă mir?!
Inuyasha nu păru să bage de seamă remarca spinoasă. După câteva secunde de tăcere spuse în sfârşit:
—O singură dată mă adresez ţie, Naraku. Îţi cer să–i eliberezi trupul, nu ai ce căuta acolo. Este ultima dată când vorbesc cu tine, de acum încolo voi vorbi doar cu Kagome.
Din siguranţa spinării Kirarei, Sango îl privi uluită pe Inuyasha. Nu–l văzuse în toţi aceşti ani niciodată atât de calm în faţa unei situaţii atât de dificile. Demonul-pisică ateriză spre ieşirea din enorma sală. Shippo se întoarse transfigurat, cu ochii lui mari şi verzi spre femeia ce–l ţinea în braţe şi–o întrebă:
—Crezi că vom scăpa vii de aici?
Sango rămase cu privirea spre hanyou–ul care se apropia de cea care odată îi fusese ca o soră.
—Nu ştiu, Shippo, chiar nu ştiu. Rămâne de văzut.
Miroku strigă agitat la Inuyasha:
—Nu ştiu dacă e cea mai bună idee ceea ce vrei tu să faci...
Privirea neagră, de gheaţă a lui Naraku, păru să îl străpungă pe Inuyasha.
—Degeaba, poţi să vorbeşti cu ea până nu mai poţi; îţi baţi gura de pomană. Să–ţi intre bine în cap, odată pentru totdeauna: căţeaua aia a murit!
Inuyasha tresări, iar Naraku observă. Îşi duse mâna la gură, părând a fi ruşinat.
—Ops, era vorba de prietena ta! Scuze!
Inima i se zbătu în piept auzind râsul aspru, veninul ascuns din spatele cuvintelor. Un val de repulsie își făcu loc din adâncurile lui. Respiră lent, încercând să se calmeze; nu era nici locul şi nici momentul să–şi piardă capul.
—Niciodată să nu mai vorbeşti aşa despre Kagome, nici măcar să nu o compari cu mine! Pentru că nu există termen de comparaţie!
—Măi să fie, dar ce sensibil ai devenit! Păi ia spune–mi şi mie cum se numeşte o persoană care e îndrăgostită de un demon pe jumătate câine? Nu căţea? O persoană care–şi doreşte să facă orice să fie în preajma demonului, inclusiv să devină ea însăşi un demon! Nu o nesăbuită? Să vrei să renunţi la propria persoană pentru cineva... ca tine?! Naraku aproape scuipă vorbele și ridică braţul pironindu–l acuzator cu degetul arătător.
Un sentiment de profundă milă, de dispreţ îl cuprinse încetul cu încetul. Dar era îndreptat spre dânsul, către propria lui fiinţă. În tot acest timp, când el nu se gândea decât să pună mâna pe Talisman şi să devină un Yokai complet, ea îşi dorea să renunţe la statutul de om doar ca să fie în preajma lui. Era copleşitor şi Inuyasha simţi povara grea a vinovăției apăsându–i umeri.
Naraku îşi strâmbă buzele într–o grimasă oarecum surprinsă.
—Nici asta nu–ţi spusese, nu? Mă întreb oare câte lucruri ţi–a mai ascuns fata asta? Lăsă capul o clipă în jos apoi îşi ridică privirea mândră. În fine... Cred că ajunge cu vorbăria. Dacă vrei ca prietenii tăi să mai trăiască măcar până după ce te voi fi omorât pe tine, spune–le să se depărteze. E mai bine aşa.
Inuyasha îi făcu un semn discret lui Miroku. Călugărul cumpăni o clipă situaţia în cap, îşi învălui prietenul într–o privire încurajatoare, apoi se apropie de Sango care îl primi cu o strângere de mână.
—Singurul motiv pentru care am plecat este acela că am încredere în el, răspunse întrebării mute. Și pentru că Kagome e prietena noastră. Dar dacă Inuyasha va... nu–i va face faţă, îl voi înghiţi pe Naraku în Kazanna indiferent că este în trupul Kagomei.
—Câine, eu stau cu tine! exclamă Koga sec, luându–şi o poziţie de atac. Inuyasha dădu enervat ochii peste cap.
—Pleacă odată şi nu mă mai încurca. Nu am chef să stau după tine să–ţi păzesc fundul! Inuyasha începea să–şi piardă răbdarea şi nu era singurul.
—Când am zis gata cu trăncăneala, păi înseamnă gata!
Valul de energie spintecă aerul târându–l câţiva metri spre centrul sălii. Inuyasha îi aruncă lui Koga o căutătură plină de reproş, dar în același timp încărcată de simpatie.
—Prostule, dacă nu faci ce ţi se spune, asta păţeşti. Miroku alergă spre Yokai-ul lup şi–l trase lângă ei, la adăpostul Kirarei.
—Ceea ce ştiu cu siguranţă este că fata noastră are putere, nu glumă, sesiză Shippo pe un ton dulce-amar.
—Da, are putere, iar Inuyasha se pare că nu prea vrea să lupte contra ei. Ca pentru a-i adeveri vorbele, Inuyasha îngână:
—Kagome, ştiu că eşti acolo, încearcă să–l stăpâneşti...
Tânăra deschise larg palma şi spuse răspicat:
—Inuyasha, nu mă face să râd, am treburi mai importante decât să mă amuz. Am o lume de cucerit.
Se răsuci pe călcâie, ferindu–se, astfel încât energia eliberată de Naraku trecu razat pe lângă el, făcând ţăndări un perete din spatele său. Icni îndurerat ţinându–se cu mâna stângă de cea dreaptă, rănită de săgeata lui Kikyo.
—În starea asta crezi tu că ai să–mi faci faţă? Nu se poate! În plus, mai vreau şi altceva în afară de viaţa ta... Kagome rânji aproape sadic. Vreau sabia. Inuyasha clipi nedumerit. O vreau pe Tessaiga. Am corpul unui om, pot fi rănit chiar dacă fata asta are nişte puteri spirituale incredibile pe care nici măcar Kikyo nu le stăpânea. Pot avea sabia, o pot folosi. Şi o vreau.
Inuyasha îşi ridică privirea și pielea din jurul gurii i se strânse.
—Vrei... Tessaiga?...
—Da, replică ființa ca și cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume. Am corpul unui om, nu mă va respinge. Cu ea voi fi de neînvins, nimeni nu va mai spune vreodată că vrea sau poate să–mi ia puterea. Voi transforma Tessaiga în ceva ce tu nu vei putea niciodată, în ceva la care nici măcar nu visezi. Faţa i se strâmbă într–un zâmbet. Şi poate într–o zi, când mă voi plictisi de corpul ei, voi găsi pe altcineva, iar pe ea o voi folosi ca şi sclava mea. O păpuşă ce îmi va îndeplini fiecare cuvânt. Să mă bucur şi eu de fata asta de aur, nu crezi? Dar bineînţeles, tu vei fi de mult ţărână...
Expresia de pe fața lui era imposibil de citit. Nu spuse nimic preț de câteva bătăi de inimă.
—Nu o poţi avea... doar peste cadavrul meu.
Din pieptul Kagomei izbucni un hohot vecin cu isteria.
—Pe asta mă şi bazez. Ar fi bine să scoţi sabia... pentru că numai aşa te vei putea apăra.
Lui Inuyasha nu i se mai întâmplase niciodată ca materialul dăruit de către mama lui acum mai bine de o sută de ani să înceapă să ardă pe dânsul. Simţi trupul săgetat de durere acolo unde materialul cedase şi energia îi sfârtecase carnea de pe el.
Sango rezista doar datorită mâinii autoritare a lui Miroku ce o împiedicase de mai multe ori, şi pe ea şi pe Shippo, să se avânte între ei.
„Noroc de Koga că e inconştient†gândi în parte uşurat.
Inuyasha îşi şterse sângele ce i se prelinsese pe bărbie de pe buza de jos, toată numai carne vie. Se sprijini în mâna stângă care i se păru că nu–l doare atât de rău şi reuşi să se ridice în picioare. Abia atunci îşi dădu seama că mâna stângă îl durea la fel de mult, poate chiar mai mult decât dreapta.
Naraku îl privi cu o expresie amuzată oglindită pe faţă.
—Dragul meu... nu prea arăţi a fi în apele tale. Îşi încrucişă braţele peste piept. Eu zic să nu–ţi mai baţi capul cu nimicuri şi să–mi dai sabia, să poţi muri liniştit, în pace. Fără incidente, fără prea multe discuţii dacă se poate...
—Kagome... mă auzi? Respirația grea, șuierătoare a lui Inuyasha îi dădu fiori pe șira spinării călugărului.
Naraku nu mai spuse absolut nimic, dar păşi şovăitor către el. Scrută cu privirea faţa schimonosită de suferinţă şi oboseală a tinerei femei. Iar în ochii aceia negri, mari, păru să regăsească pentru o clipă strălucirea de altădată care–l fascina atât de mult.
—Kagome... sunt aici, cu tine, se auzi șoptindu-i.
De la mai puţin de un metru şi jumătate tânăra deschise ambele palme, cu braţele tremurând. Îl privi şi buzele contorsionate lăsară să treacă printre ele, strivit, un singur cuvânt:
—Fugi...
Înainte de a realiza ceea ce tocmai auzise, masa de energie îl împinse şi Inuyasha se lovi de ceva imposibil de dur. O porţiune din peretele de cristal ce făcea legătura cu alte încăperi se sparse cu o surprizătoare liniște, iar cioburile se răspândiră împrejur. Sau poate doar nu auzi el din cauza sângelui ce îi zvâcnea în tâmple.
—Kazanna!
Cristale groase cât palma şi înalte cât un stat de om fură absorbite în mâna dreaptă a lui Miroku. O bucată se înfipse la câţiva milimetri de capul lui Inuyasha făcându–i o tăietură de suprafaţă, dar lungă cât tot obrazul. Aruncă o privire încărcată de recunoştinţă spre Miroku după care se ridică, ajutat de sabia care se odihnea încă în teacă. Se analiză o clipă şi avu un moment în care nu se putu abţine să nu se gândească la cum va reacţiona Kagome când avea să vadă roba franjuri.
„—Da’ de câte ori crezi că o s–o mai pot petici? Are şi ea limitele ei, nu înţelegi?†îi spusese ultima dată când îi dusese spăşit ceea ce mai rămăsese din material. Acum era într–o stare mult mai proastă, nici nu ştia dacă se mai putea recupera ceva. Kagome avea să fie supărată. Asta dacă Kagome avea să–şi mai revină vreodată şi dacă el avea să mai supravieţuiască îndeajuns de mult încât să–şi mai facă griji pentru îmbrăcăminte.
Naraku rămăsese neclintit în locul de unde îl lovise pe Inuyasha, parcă neştiind cum şi unde să apuce de acum încolo. Tânărul îi observă clipele de ezitare şi o strigă, odată şi încă o dată...
Ca trezită dintr–un vis, fata îi privi aproape cu sălbăticie pe cei prezenţi.
—Nenorocita! M–a avertizat Kikyo că are putere spirituală, dar nu mi–am închipuit că poate să treacă de mine. Sala se cufundă într–o tăcere adâncă adusă parcă de dincolo de mormânt, aerul părând atât de liniștit ca și cum și-ar fi ținut respirația. Pe trupul tinerei femei apărură câteva pete violacee şi în câteva locuri îmbrăcămintea i se pătă de sânge. Kagome scânci sfâşietor şi încercă să–şi recapete respiraţia.
—Ce–i faci? Lui Inuyasha i se păru că nu înțelege întrebarea lui Miroku, deși el avusese pe buze aceeași nedumerire.
Femeia tuşi de vreo câteva ori, apoi ridică ochii la tânărul ce stătea în faţa lui Sango.
—Am grijă ca draga mea parteneră de trup să nu mă mai deranjeze. Dacă până acum am lăsat–o să privească lumea din afară, acum nu mai poate.
Inuyasha tresări încântat şi scârbit în acelaşi timp.
—Eşti un... un... Cum poţi face aşa ceva unui om? strigă Sango parcă citindu–i gândurile.
—Eu nu sunt pateticul vostru hanyou să–mi fie milă de oameni, răspunse gutural. Privirea îi alunecă apoi spre cel despre care vorbea. Ai rămas tot un sentimental, ca întotdeauna.
Îi plăcea să–l chinuie, de asta era sigur. Strânse din dinţi neputincios şi pentru o clipă avu dorinţa nebună să sară la gâtul lui şi să–l strângă până când din trupul acela s–ar fi scurs şi ultimul strop de viaţă.
—Cât de scump ai să plăteşti până şi gândurile astea, se mulţumi să–i spună.
—Ah, da? Şi cum ai să mă faci să plătesc dacă tu nici măcar sabia nu o scoţi, ca să nu mai vorbim de a lupta cu ea? îi replică Naraku şi Inuyasha se feri cu teaca de atacul celei din faţa lui.
—Inuyasha! îi strigă Miroku pe punctul de a se repezi spre el. Tânărul îi făcu semn să stea pe loc.
—Ascultă–mă bine Miroku, şi tu Sango... Abia când eu îmi voi da ultima suflare aveţi voie să luptaţi cu el, doar atunci puteţi face orice ca să–l învingeţi. Până atunci nu vreau să vă mai aud.
—Dar...
—Nici un dar, Sango. Voi face tot ce–mi stă în putinţă, iar dacă voi muri va însemna că am dat greş. Suspină, sufocat parcă, apoi continuă. Abia atunci o puteţi... o puteţi ucide... După ce eu nu voi mai fi. Miroku jură, jură că nu te vei amesteca decât după ce eu nu voi mai fi. Se întoarse spre ei, iar pe Sango o trecură fiorii când ochii sticloşi se abătură o clipă asupra ei. Nu vreau să o văd ucisă. Te rog, Miroku...
—Ce te face să crezi că ei mă vor putea învinge?
Fu de ajuns doar o săritură pentru ca Naraku să înhaţe bijuteria care zăcea căzută într–un colţ şi de care toată lumea părea că uitase. Kagome chiţăi un fel de râs în timp ce strângea în pumn micuţa piatră.
—De ce nu am luat noi Talismanul ăla? strigă Shippo la Inuyasha. Acesta rânji spre el.
—Pentru că oricare dintre noi l–ar fi atins probabil ar fi fost mort, explică Miroku întorcându–se spre micuţ. Iar Inuyasha... Inuyasha s–ar fi transformat în Yokai. Puterea Kagomei a dispărut, piatra e încărcată de răutatea sufletului lui Naraku. În final, tot la el ar fi ajuns.
Prosteala Kagomei se transformă într–un hohot care pur şi simplu îţi dădea fiori pe şira spinării. În încăpere se lăsă o boare răcoroasă; Inuyasha putea să jure că îşi vede aburul respirației.
—Că bine mai zici Miroku, oricum ar fi ajuns la mine. Acolo unde trebuia să fie de prima dată. Lăsă capul în piept ţintuindu–l cu privirea pe Inuyasha, încruntată. Întinse mâinile spre el şi în acelaşi timp Miroku îşi simţi gâtul blocat de parcă nu mai putea să respire. Puse mâinile pâlnie la gură şi–i strigă prietenului său:
—Inuyasha, scoate sabia... Te va ataca mai violent decât a făcut–o poate vreodată...
Nici nu apucă bine să–şi termine fraza că tânărul pe jumătate om se izbi de primul obstacol din calea lui. Gemu şi se ridică ridicol de încet proptindu–se în teaca săbiei. Nu mai mult de cinci minute îi trebuiră Kagomei să–l aducă într–o stare mai mult decât jalnică, disperată. Între două atacuri crâncene, auzi vocea lui Sango care plângea încet, apoi recunoscu ca printr–un delir bocetul sonor al lui Shippo.
Era atât de obosit încât îi venea greu să şi respire. Nu mai ştia de mult în ce stare era, dar după senzaţia de arsură ce–i cuprinsese tot corpul până şi el îşi dădea seama că nu într–una tocmai strălucită. Horcăia chinuitor, iar în piept simţea bolborosind ceva ce aducea a lichid. Habar nu avea de cât timp zăcea acolo, la hotarul dintre viaţă şi moarte. Ochii mari, gălbui se blocaseră într-o privire care nici nu respingea, nici nu aproba viața. O privire fără griji, îndoieli sau suferință.
—Inuyasha... ridică–te! strigă cât îl ţinu gura Shippo, agitându-se. Vine spre tine... Inuyasha, ridică–te!
—La naiba, e terminat! îi cârâi Koga lui Miroku în ureche. Mă duc la el. Călugărul închise ochii resemnat şi–l ţinu de mână pe Yokai-ul ce abia îşi revenise.
—Nu. Până când nu... este învins nu pleacă nimeni de aici...
—Vrei să spui până nu moare...
—Asta vreau să spun. Am jurat.
—Ai fi jurat tu, dar eu nu am jurat nimic...
Miroku se întorse exasperat.
—Koga, lasă–l să încerce până la capăt, până la ultima suflare. Dacă îl vom ajuta şi vom reuşi să scăpăm de aici, nu ne va ierta niciodată. Îşi va da poate viaţa pentru a–l învinge pe Naraku, dar nu va suporta să mai piardă pe cineva.
Degetele încleștate pe mânerul sabiei ce nu fusese scoasă nici măcar o dată se albiră din încheieturi. Îi auzi paşii rari şi apăsaţi apropiindu–se de el. Spunea ceva, dar auzul lui, altădată fin, părea incapabil de a mai capta şi cel mai mic zgomot.
—Ka...gome, articulă stins. O văzu măsurându–l distantă, stând la marginea adânciturii ce se formase în jurul lui în marmura făcută bucăţi. La mai puţin de un metru, ochii ei negri, glaciali, îl fixară absenţi.
—Prostule! şuieră ea.
„Îmi pare rău... te–am trezit? Îl privea blând şi îngrijorată. Stătea aplecată peste el, iar chipul ei îi umpluse tot câmpul vizual. Fusese prima dată când aflase că în nopţile fără lună, jumătatea demonului din el pierea, iar jumătatea omului cucerea întregul. Simţise mâna rece, binefăcătoare a tinerei alungându–i bretonul, acum de culoarea tăciunelui şi odihnindu–se pe fruntea lui înfierbântată. Închisese ochii şi–n cap îi apăruse imaginea fetei care sărise în faţa lui, cu lacrimi în ochi.
—Kagome... pot să stau cu capul pe genunchii tăi?
—Ce? o auzise şovăitor.
—Te rog... îmi face bine. Nu–ţi fac nimic... te rog.
Urmaseră câteva minute de tăcere apăsătoare. Apoi mâinile îi îmbrăţişaseră gingaş capul rezemându–l de picioarele ei.
—Kagome... de ce–ai plâns?
Fata îi mângâiase fruntea transpirată şi–l sprijinise mai bine.
—Pentru că mi–a fost teamă... Oftă adânc şi adăugă; să nu mori.
Îşi lipise obrazul de abdomenul ei şi auzul prinsese bătăile ritmice, rapide, parcă speriate ale inimii.
—Ce bine miroşi, murmurase aproape în somn.
—Ai spus mereu că urăşti mirosul meu...
—Am... minÅ£it...â€
—Kagome... îți aminteşti când ne–am cunoscut? şopti tânărul şi pe faţa lui obosită pluti începutul unui zâmbet.
Ochii ei se ridicară plictisiţi spre tavanul înalt, transparent.
—Nu–şi aminteşte, Inuyasha... pentru că nu e acolo...
—Ba da, îți aminteşti... M–ai întrebat atunci de ce nu te suport, de ce te urăsc. Niciodată nu ţi–am răspuns...
Naraku se aplecă şi fără nici cel mai mic efort îi luă sabia.
—Inuyasha! țipă Sango terifiată. Miroku se încordă şi puse mâna pe metaniile sale vineţii.
—Să ne pregătim! le șopti celorlalți.
—Imbecilule! Atât de uşor să laşi să–ţi scape aşa o sabie preţioasă! În curând toţi veţi ajunge să ascultaţi de mine. Întreaga lume va asculta de mine. Iar tu, Inuyasha... tu vei fi Yokai-ul meu de bază...
Inuyasha încercă să o privească fără a o privi și continuă pe aceeşi voce caldă, încărcată cu emoții în toate tonurile și nuanțele posibile:
—Vrei să–ţi răspund?
Kagome îşi luă o clipă ochii de la sabia pe care o contempla lacom şi–i aruncă un răspuns scurt:
—Luminează–mă!
—Nu te dispreţuiam, cu atât mai puţin să te fi urât... Mi–era teamă...
Undeva, în adâncul minții ei, o amintire își flutură aripile ca o pasăre prea slăbită pentru a zbura.
—Teamă? repetă cu jumătate de gură.
—Da, teamă. Mă intimidai. Niciodată nu mai întâlnisem pe cineva care să mă facă să mă simt aşa de... nesigur. Nu ştiam cum să vorbesc, cum să mă port. Erai aşa de diferită, iar eu atât de... neînsemnat pe lângă tine...
— Dacă te ajută cu ceva, să ştii că şi ea se simţea la fel. Kagome tăcu preţ de câteva secunde apoi urmă: Inuyasha, pregăteşte–te!
Sunetul metalului frecat de teacă îi ajunse într–un mod neplăcut la urechile obosite. Închise ochii, apoi îi redeschise, găsindu–şi privirea senină şi liniştită pe care arareori o puteai citi pe chipul lui.
Tessaiga atârna acum suspendată în aer, deasupra, gata să cadă peste el în orice clipă. Dar cu toate astea niciun muşchi nu tresări sub voinţa supravieţuirii, niciun sentiment de teamă sau nelinişte nu i se cuibări în suflet.
—Mai ştii când te–am îmbrăţişat prima oară? După ce Sesshomaru te–a rănit?
Ochii ei străluciră nefiresc în lumina puternică a încăperii.
—Am fost atât de uşurat să te am lângă mine, teafără, în siguranţă... Vorbea ca şi cum simpla reamintire a acelor întâmplări petrecute atât de demult îl făcea să le retrăiască. Mâinile ei prinseră a tremura uşor, nesigure, aproape nevăzut. Atât de dor mi–a fost de tine când ai hotărât să pleci! continuă şi vocea i se stinse sugrumată de emoţia acelor sentimente înăbuşite atât de mult timp.
—Taci! şuieră Naraku aspru, dar în acelaşi timp diferit.
Dar Inuyasha părea că nu îl mai aude şi îi prinse prizonieră privirea în privirea lui.
—Mi–era atât de dor de tine încât mi se părea că mă doare fizic, mi se părea că mă doare carnea pe mine. Se uită iarăși în depărtare Am stat ore întregi la marginea fântânii aşteptându–te să vii înapoi. Aşteptându–te să vii chiar dacă ştiam că nu meritam, că nu ai de ce... Nimic din ce era frumos alături de tine nu mi se mai părea frumos atunci când nu erai... Eram atât de singur, de pierdut...
—Taci odată! Ştia prea bine că pentru tine era doar persoana care putea vedea bucăţile giuvaierului. Aşa că taci odată! Vorbise rapid şi dintr–odată prea nervos.
Inuyasha zâmbi şi poate acel zâmbet îl înspăimântă cel mai tare pe Naraku.
—Nu–i adevărat şi tu ştii asta... Niciodată nu te–am considerat aşa cu toate că am spus–o de multe ori... de prea multe ori...
—Ar fi trebuit să o urăşti nu să vorbeşti despre astfel de lucruri! zbieră din toţi rărunchii, dar vocea se auzi parcă timidă, fără vlagă, fără încrederea de acum câteva minute.
—Naraku... Ce ştii tu despre ură? Nu aş putea niciodată să o urăsc. Dacă în clipa următoare mi–ai înfinge propria mea sabie în inimă aş muri cu gândul că pe ea am văzut–o în ultimele clipe ale vieţii...
—Taci odată din gura aia spurcată!
—Aş muri fericit amintindu–mi fiecare moment petrecut alături de ea, amintindu–mi că am avut şansa să cunosc o persoană atât de nobilă şi de bună cum e ea...
—Te omor!
Se întoarse încet, ochii lui atât de calzi ca și când ar fi sărutat-o ușor, doar cu privirea
—Atunci fă–o! De ce–ţi tremură vocea şi mâinile?! Sunt aici, cu tine. Nu am să te mai las niciodată singură... Kagome?!
Cap. XI
Inuyasha îl prinse pe Miroku de sutană şi–l făcu atent la el. Acesta se întoarse şi întrebă nedumerit:
—Unde–i Kikyo?
Inuyasha îşi mută privirea la tânăra care se angajase în luptă cu Sango şi Kirara.
—A plecat...
Tonul vocii îi dezvălui lui Miroku unde anume se dusese Kikyo.
—Cum te simţi?
—Bine... mă simt bine. Cum ne descurcăm?
—Păi...
Sango zbură prin aer, gata-gata să se lovească de perete. Kirara se repezi şi o prinse la timp în spate. Miroku lăsă gura de aer pe care o ținuse inconștient în piept și îi răspunse tânărului pe jumătate demon:
—După cum se vede. Inuyasha, Naraku se comportă ciudat. Dacă ne–ar fi vrut morţi, asta s–ar fi întâmplat demult. Dar parcă se joacă cu noi, parcă vrea să câştige timp.
După câteva clipe, Inuyasha își ridică privirea îngândurată.
—Nu Naraku trage de timp, ci Kagome. Ea e cea care nu vrea să vă rănească. Adevărata luptă se duce în interiorul ei.
Miroku căscă ochii surprins şi se aplecă spre urechea celuilalt.
—Crezi că fata noastră a reuşit să supravieţuiască puterii lui? Cam greu de crezut!
Inuyasha nu ezită nicio clipă în răspunsul său.
—Am încredere în ea, e cea mai puternică persoană pe care o ştiu. E mai puternică şi decât mine. Dacă există cineva în lumea asta pe care Naraku să nu–l poată învinge, aceea e Kagome. Se întoarse spre Miroku şi constată pe un ton laconic: E prea încăpăţânată ca să se lase învinsă de cineva.
Inuyasha înaintă spre Naraku cu paşi mari, apăsaţi. Trupul ei se întoarse cu faţa spre el, studiindu–l. Un moment, poate cât o bătaie a aripilor unui fluture, i se păru că tânăra îl priveşte blând şi cu drag, ca şi altă dată. Apoi faţa i se boţi şi vorbi cu glasul acela răguşit, artificial.
—Deci, Inuyasha, te–a părăsit iubita? Kikyo a ales să plece? Pe fața tinerei alunecă umbra unui zâmbet. Oare de ce nu mă mir?!
Inuyasha nu păru să bage de seamă remarca spinoasă. După câteva secunde de tăcere spuse în sfârşit:
—O singură dată mă adresez ţie, Naraku. Îţi cer să–i eliberezi trupul, nu ai ce căuta acolo. Este ultima dată când vorbesc cu tine, de acum încolo voi vorbi doar cu Kagome.
Din siguranţa spinării Kirarei, Sango îl privi uluită pe Inuyasha. Nu–l văzuse în toţi aceşti ani niciodată atât de calm în faţa unei situaţii atât de dificile. Demonul-pisică ateriză spre ieşirea din enorma sală. Shippo se întoarse transfigurat, cu ochii lui mari şi verzi spre femeia ce–l ţinea în braţe şi–o întrebă:
—Crezi că vom scăpa vii de aici?
Sango rămase cu privirea spre hanyou–ul care se apropia de cea care odată îi fusese ca o soră.
—Nu ştiu, Shippo, chiar nu ştiu. Rămâne de văzut.
Miroku strigă agitat la Inuyasha:
—Nu ştiu dacă e cea mai bună idee ceea ce vrei tu să faci...
Privirea neagră, de gheaţă a lui Naraku, păru să îl străpungă pe Inuyasha.
—Degeaba, poţi să vorbeşti cu ea până nu mai poţi; îţi baţi gura de pomană. Să–ţi intre bine în cap, odată pentru totdeauna: căţeaua aia a murit!
Inuyasha tresări, iar Naraku observă. Îşi duse mâna la gură, părând a fi ruşinat.
—Ops, era vorba de prietena ta! Scuze!
Inima i se zbătu în piept auzind râsul aspru, veninul ascuns din spatele cuvintelor. Un val de repulsie își făcu loc din adâncurile lui. Respiră lent, încercând să se calmeze; nu era nici locul şi nici momentul să–şi piardă capul.
—Niciodată să nu mai vorbeşti aşa despre Kagome, nici măcar să nu o compari cu mine! Pentru că nu există termen de comparaţie!
—Măi să fie, dar ce sensibil ai devenit! Păi ia spune–mi şi mie cum se numeşte o persoană care e îndrăgostită de un demon pe jumătate câine? Nu căţea? O persoană care–şi doreşte să facă orice să fie în preajma demonului, inclusiv să devină ea însăşi un demon! Nu o nesăbuită? Să vrei să renunţi la propria persoană pentru cineva... ca tine?! Naraku aproape scuipă vorbele și ridică braţul pironindu–l acuzator cu degetul arătător.
Un sentiment de profundă milă, de dispreţ îl cuprinse încetul cu încetul. Dar era îndreptat spre dânsul, către propria lui fiinţă. În tot acest timp, când el nu se gândea decât să pună mâna pe Talisman şi să devină un Yokai complet, ea îşi dorea să renunţe la statutul de om doar ca să fie în preajma lui. Era copleşitor şi Inuyasha simţi povara grea a vinovăției apăsându–i umeri.
Naraku îşi strâmbă buzele într–o grimasă oarecum surprinsă.
—Nici asta nu–ţi spusese, nu? Mă întreb oare câte lucruri ţi–a mai ascuns fata asta? Lăsă capul o clipă în jos apoi îşi ridică privirea mândră. În fine... Cred că ajunge cu vorbăria. Dacă vrei ca prietenii tăi să mai trăiască măcar până după ce te voi fi omorât pe tine, spune–le să se depărteze. E mai bine aşa.
Inuyasha îi făcu un semn discret lui Miroku. Călugărul cumpăni o clipă situaţia în cap, îşi învălui prietenul într–o privire încurajatoare, apoi se apropie de Sango care îl primi cu o strângere de mână.
—Singurul motiv pentru care am plecat este acela că am încredere în el, răspunse întrebării mute. Și pentru că Kagome e prietena noastră. Dar dacă Inuyasha va... nu–i va face faţă, îl voi înghiţi pe Naraku în Kazanna indiferent că este în trupul Kagomei.
—Câine, eu stau cu tine! exclamă Koga sec, luându–şi o poziţie de atac. Inuyasha dădu enervat ochii peste cap.
—Pleacă odată şi nu mă mai încurca. Nu am chef să stau după tine să–ţi păzesc fundul! Inuyasha începea să–şi piardă răbdarea şi nu era singurul.
—Când am zis gata cu trăncăneala, păi înseamnă gata!
Valul de energie spintecă aerul târându–l câţiva metri spre centrul sălii. Inuyasha îi aruncă lui Koga o căutătură plină de reproş, dar în același timp încărcată de simpatie.
—Prostule, dacă nu faci ce ţi se spune, asta păţeşti. Miroku alergă spre Yokai-ul lup şi–l trase lângă ei, la adăpostul Kirarei.
—Ceea ce ştiu cu siguranţă este că fata noastră are putere, nu glumă, sesiză Shippo pe un ton dulce-amar.
—Da, are putere, iar Inuyasha se pare că nu prea vrea să lupte contra ei. Ca pentru a-i adeveri vorbele, Inuyasha îngână:
—Kagome, ştiu că eşti acolo, încearcă să–l stăpâneşti...
Tânăra deschise larg palma şi spuse răspicat:
—Inuyasha, nu mă face să râd, am treburi mai importante decât să mă amuz. Am o lume de cucerit.
Se răsuci pe călcâie, ferindu–se, astfel încât energia eliberată de Naraku trecu razat pe lângă el, făcând ţăndări un perete din spatele său. Icni îndurerat ţinându–se cu mâna stângă de cea dreaptă, rănită de săgeata lui Kikyo.
—În starea asta crezi tu că ai să–mi faci faţă? Nu se poate! În plus, mai vreau şi altceva în afară de viaţa ta... Kagome rânji aproape sadic. Vreau sabia. Inuyasha clipi nedumerit. O vreau pe Tessaiga. Am corpul unui om, pot fi rănit chiar dacă fata asta are nişte puteri spirituale incredibile pe care nici măcar Kikyo nu le stăpânea. Pot avea sabia, o pot folosi. Şi o vreau.
Inuyasha îşi ridică privirea și pielea din jurul gurii i se strânse.
—Vrei... Tessaiga?...
—Da, replică ființa ca și cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume. Am corpul unui om, nu mă va respinge. Cu ea voi fi de neînvins, nimeni nu va mai spune vreodată că vrea sau poate să–mi ia puterea. Voi transforma Tessaiga în ceva ce tu nu vei putea niciodată, în ceva la care nici măcar nu visezi. Faţa i se strâmbă într–un zâmbet. Şi poate într–o zi, când mă voi plictisi de corpul ei, voi găsi pe altcineva, iar pe ea o voi folosi ca şi sclava mea. O păpuşă ce îmi va îndeplini fiecare cuvânt. Să mă bucur şi eu de fata asta de aur, nu crezi? Dar bineînţeles, tu vei fi de mult ţărână...
Expresia de pe fața lui era imposibil de citit. Nu spuse nimic preț de câteva bătăi de inimă.
—Nu o poţi avea... doar peste cadavrul meu.
Din pieptul Kagomei izbucni un hohot vecin cu isteria.
—Pe asta mă şi bazez. Ar fi bine să scoţi sabia... pentru că numai aşa te vei putea apăra.
Lui Inuyasha nu i se mai întâmplase niciodată ca materialul dăruit de către mama lui acum mai bine de o sută de ani să înceapă să ardă pe dânsul. Simţi trupul săgetat de durere acolo unde materialul cedase şi energia îi sfârtecase carnea de pe el.
Sango rezista doar datorită mâinii autoritare a lui Miroku ce o împiedicase de mai multe ori, şi pe ea şi pe Shippo, să se avânte între ei.
„Noroc de Koga că e inconştient†gândi în parte uşurat.
Inuyasha îşi şterse sângele ce i se prelinsese pe bărbie de pe buza de jos, toată numai carne vie. Se sprijini în mâna stângă care i se păru că nu–l doare atât de rău şi reuşi să se ridice în picioare. Abia atunci îşi dădu seama că mâna stângă îl durea la fel de mult, poate chiar mai mult decât dreapta.
Naraku îl privi cu o expresie amuzată oglindită pe faţă.
—Dragul meu... nu prea arăţi a fi în apele tale. Îşi încrucişă braţele peste piept. Eu zic să nu–ţi mai baţi capul cu nimicuri şi să–mi dai sabia, să poţi muri liniştit, în pace. Fără incidente, fără prea multe discuţii dacă se poate...
—Kagome... mă auzi? Respirația grea, șuierătoare a lui Inuyasha îi dădu fiori pe șira spinării călugărului.
Naraku nu mai spuse absolut nimic, dar păşi şovăitor către el. Scrută cu privirea faţa schimonosită de suferinţă şi oboseală a tinerei femei. Iar în ochii aceia negri, mari, păru să regăsească pentru o clipă strălucirea de altădată care–l fascina atât de mult.
—Kagome... sunt aici, cu tine, se auzi șoptindu-i.
De la mai puţin de un metru şi jumătate tânăra deschise ambele palme, cu braţele tremurând. Îl privi şi buzele contorsionate lăsară să treacă printre ele, strivit, un singur cuvânt:
—Fugi...
Înainte de a realiza ceea ce tocmai auzise, masa de energie îl împinse şi Inuyasha se lovi de ceva imposibil de dur. O porţiune din peretele de cristal ce făcea legătura cu alte încăperi se sparse cu o surprizătoare liniște, iar cioburile se răspândiră împrejur. Sau poate doar nu auzi el din cauza sângelui ce îi zvâcnea în tâmple.
—Kazanna!
Cristale groase cât palma şi înalte cât un stat de om fură absorbite în mâna dreaptă a lui Miroku. O bucată se înfipse la câţiva milimetri de capul lui Inuyasha făcându–i o tăietură de suprafaţă, dar lungă cât tot obrazul. Aruncă o privire încărcată de recunoştinţă spre Miroku după care se ridică, ajutat de sabia care se odihnea încă în teacă. Se analiză o clipă şi avu un moment în care nu se putu abţine să nu se gândească la cum va reacţiona Kagome când avea să vadă roba franjuri.
„—Da’ de câte ori crezi că o s–o mai pot petici? Are şi ea limitele ei, nu înţelegi?†îi spusese ultima dată când îi dusese spăşit ceea ce mai rămăsese din material. Acum era într–o stare mult mai proastă, nici nu ştia dacă se mai putea recupera ceva. Kagome avea să fie supărată. Asta dacă Kagome avea să–şi mai revină vreodată şi dacă el avea să mai supravieţuiască îndeajuns de mult încât să–şi mai facă griji pentru îmbrăcăminte.
Naraku rămăsese neclintit în locul de unde îl lovise pe Inuyasha, parcă neştiind cum şi unde să apuce de acum încolo. Tânărul îi observă clipele de ezitare şi o strigă, odată şi încă o dată...
Ca trezită dintr–un vis, fata îi privi aproape cu sălbăticie pe cei prezenţi.
—Nenorocita! M–a avertizat Kikyo că are putere spirituală, dar nu mi–am închipuit că poate să treacă de mine. Sala se cufundă într–o tăcere adâncă adusă parcă de dincolo de mormânt, aerul părând atât de liniștit ca și cum și-ar fi ținut respirația. Pe trupul tinerei femei apărură câteva pete violacee şi în câteva locuri îmbrăcămintea i se pătă de sânge. Kagome scânci sfâşietor şi încercă să–şi recapete respiraţia.
—Ce–i faci? Lui Inuyasha i se păru că nu înțelege întrebarea lui Miroku, deși el avusese pe buze aceeași nedumerire.
Femeia tuşi de vreo câteva ori, apoi ridică ochii la tânărul ce stătea în faţa lui Sango.
—Am grijă ca draga mea parteneră de trup să nu mă mai deranjeze. Dacă până acum am lăsat–o să privească lumea din afară, acum nu mai poate.
Inuyasha tresări încântat şi scârbit în acelaşi timp.
—Eşti un... un... Cum poţi face aşa ceva unui om? strigă Sango parcă citindu–i gândurile.
—Eu nu sunt pateticul vostru hanyou să–mi fie milă de oameni, răspunse gutural. Privirea îi alunecă apoi spre cel despre care vorbea. Ai rămas tot un sentimental, ca întotdeauna.
Îi plăcea să–l chinuie, de asta era sigur. Strânse din dinţi neputincios şi pentru o clipă avu dorinţa nebună să sară la gâtul lui şi să–l strângă până când din trupul acela s–ar fi scurs şi ultimul strop de viaţă.
—Cât de scump ai să plăteşti până şi gândurile astea, se mulţumi să–i spună.
—Ah, da? Şi cum ai să mă faci să plătesc dacă tu nici măcar sabia nu o scoţi, ca să nu mai vorbim de a lupta cu ea? îi replică Naraku şi Inuyasha se feri cu teaca de atacul celei din faţa lui.
—Inuyasha! îi strigă Miroku pe punctul de a se repezi spre el. Tânărul îi făcu semn să stea pe loc.
—Ascultă–mă bine Miroku, şi tu Sango... Abia când eu îmi voi da ultima suflare aveţi voie să luptaţi cu el, doar atunci puteţi face orice ca să–l învingeţi. Până atunci nu vreau să vă mai aud.
—Dar...
—Nici un dar, Sango. Voi face tot ce–mi stă în putinţă, iar dacă voi muri va însemna că am dat greş. Suspină, sufocat parcă, apoi continuă. Abia atunci o puteţi... o puteţi ucide... După ce eu nu voi mai fi. Miroku jură, jură că nu te vei amesteca decât după ce eu nu voi mai fi. Se întoarse spre ei, iar pe Sango o trecură fiorii când ochii sticloşi se abătură o clipă asupra ei. Nu vreau să o văd ucisă. Te rog, Miroku...
—Ce te face să crezi că ei mă vor putea învinge?
Fu de ajuns doar o săritură pentru ca Naraku să înhaţe bijuteria care zăcea căzută într–un colţ şi de care toată lumea părea că uitase. Kagome chiţăi un fel de râs în timp ce strângea în pumn micuţa piatră.
—De ce nu am luat noi Talismanul ăla? strigă Shippo la Inuyasha. Acesta rânji spre el.
—Pentru că oricare dintre noi l–ar fi atins probabil ar fi fost mort, explică Miroku întorcându–se spre micuţ. Iar Inuyasha... Inuyasha s–ar fi transformat în Yokai. Puterea Kagomei a dispărut, piatra e încărcată de răutatea sufletului lui Naraku. În final, tot la el ar fi ajuns.
Prosteala Kagomei se transformă într–un hohot care pur şi simplu îţi dădea fiori pe şira spinării. În încăpere se lăsă o boare răcoroasă; Inuyasha putea să jure că îşi vede aburul respirației.
—Că bine mai zici Miroku, oricum ar fi ajuns la mine. Acolo unde trebuia să fie de prima dată. Lăsă capul în piept ţintuindu–l cu privirea pe Inuyasha, încruntată. Întinse mâinile spre el şi în acelaşi timp Miroku îşi simţi gâtul blocat de parcă nu mai putea să respire. Puse mâinile pâlnie la gură şi–i strigă prietenului său:
—Inuyasha, scoate sabia... Te va ataca mai violent decât a făcut–o poate vreodată...
Nici nu apucă bine să–şi termine fraza că tânărul pe jumătate om se izbi de primul obstacol din calea lui. Gemu şi se ridică ridicol de încet proptindu–se în teaca săbiei. Nu mai mult de cinci minute îi trebuiră Kagomei să–l aducă într–o stare mai mult decât jalnică, disperată. Între două atacuri crâncene, auzi vocea lui Sango care plângea încet, apoi recunoscu ca printr–un delir bocetul sonor al lui Shippo.
Era atât de obosit încât îi venea greu să şi respire. Nu mai ştia de mult în ce stare era, dar după senzaţia de arsură ce–i cuprinsese tot corpul până şi el îşi dădea seama că nu într–una tocmai strălucită. Horcăia chinuitor, iar în piept simţea bolborosind ceva ce aducea a lichid. Habar nu avea de cât timp zăcea acolo, la hotarul dintre viaţă şi moarte. Ochii mari, gălbui se blocaseră într-o privire care nici nu respingea, nici nu aproba viața. O privire fără griji, îndoieli sau suferință.
—Inuyasha... ridică–te! strigă cât îl ţinu gura Shippo, agitându-se. Vine spre tine... Inuyasha, ridică–te!
—La naiba, e terminat! îi cârâi Koga lui Miroku în ureche. Mă duc la el. Călugărul închise ochii resemnat şi–l ţinu de mână pe Yokai-ul ce abia îşi revenise.
—Nu. Până când nu... este învins nu pleacă nimeni de aici...
—Vrei să spui până nu moare...
—Asta vreau să spun. Am jurat.
—Ai fi jurat tu, dar eu nu am jurat nimic...
Miroku se întorse exasperat.
—Koga, lasă–l să încerce până la capăt, până la ultima suflare. Dacă îl vom ajuta şi vom reuşi să scăpăm de aici, nu ne va ierta niciodată. Îşi va da poate viaţa pentru a–l învinge pe Naraku, dar nu va suporta să mai piardă pe cineva.
Degetele încleștate pe mânerul sabiei ce nu fusese scoasă nici măcar o dată se albiră din încheieturi. Îi auzi paşii rari şi apăsaţi apropiindu–se de el. Spunea ceva, dar auzul lui, altădată fin, părea incapabil de a mai capta şi cel mai mic zgomot.
—Ka...gome, articulă stins. O văzu măsurându–l distantă, stând la marginea adânciturii ce se formase în jurul lui în marmura făcută bucăţi. La mai puţin de un metru, ochii ei negri, glaciali, îl fixară absenţi.
—Prostule! şuieră ea.
„Îmi pare rău... te–am trezit? Îl privea blând şi îngrijorată. Stătea aplecată peste el, iar chipul ei îi umpluse tot câmpul vizual. Fusese prima dată când aflase că în nopţile fără lună, jumătatea demonului din el pierea, iar jumătatea omului cucerea întregul. Simţise mâna rece, binefăcătoare a tinerei alungându–i bretonul, acum de culoarea tăciunelui şi odihnindu–se pe fruntea lui înfierbântată. Închisese ochii şi–n cap îi apăruse imaginea fetei care sărise în faţa lui, cu lacrimi în ochi.
—Kagome... pot să stau cu capul pe genunchii tăi?
—Ce? o auzise şovăitor.
—Te rog... îmi face bine. Nu–ţi fac nimic... te rog.
Urmaseră câteva minute de tăcere apăsătoare. Apoi mâinile îi îmbrăţişaseră gingaş capul rezemându–l de picioarele ei.
—Kagome... de ce–ai plâns?
Fata îi mângâiase fruntea transpirată şi–l sprijinise mai bine.
—Pentru că mi–a fost teamă... Oftă adânc şi adăugă; să nu mori.
Îşi lipise obrazul de abdomenul ei şi auzul prinsese bătăile ritmice, rapide, parcă speriate ale inimii.
—Ce bine miroşi, murmurase aproape în somn.
—Ai spus mereu că urăşti mirosul meu...
—Am... minÅ£it...â€
—Kagome... îți aminteşti când ne–am cunoscut? şopti tânărul şi pe faţa lui obosită pluti începutul unui zâmbet.
Ochii ei se ridicară plictisiţi spre tavanul înalt, transparent.
—Nu–şi aminteşte, Inuyasha... pentru că nu e acolo...
—Ba da, îți aminteşti... M–ai întrebat atunci de ce nu te suport, de ce te urăsc. Niciodată nu ţi–am răspuns...
Naraku se aplecă şi fără nici cel mai mic efort îi luă sabia.
—Inuyasha! țipă Sango terifiată. Miroku se încordă şi puse mâna pe metaniile sale vineţii.
—Să ne pregătim! le șopti celorlalți.
—Imbecilule! Atât de uşor să laşi să–ţi scape aşa o sabie preţioasă! În curând toţi veţi ajunge să ascultaţi de mine. Întreaga lume va asculta de mine. Iar tu, Inuyasha... tu vei fi Yokai-ul meu de bază...
Inuyasha încercă să o privească fără a o privi și continuă pe aceeşi voce caldă, încărcată cu emoții în toate tonurile și nuanțele posibile:
—Vrei să–ţi răspund?
Kagome îşi luă o clipă ochii de la sabia pe care o contempla lacom şi–i aruncă un răspuns scurt:
—Luminează–mă!
—Nu te dispreţuiam, cu atât mai puţin să te fi urât... Mi–era teamă...
Undeva, în adâncul minții ei, o amintire își flutură aripile ca o pasăre prea slăbită pentru a zbura.
—Teamă? repetă cu jumătate de gură.
—Da, teamă. Mă intimidai. Niciodată nu mai întâlnisem pe cineva care să mă facă să mă simt aşa de... nesigur. Nu ştiam cum să vorbesc, cum să mă port. Erai aşa de diferită, iar eu atât de... neînsemnat pe lângă tine...
— Dacă te ajută cu ceva, să ştii că şi ea se simţea la fel. Kagome tăcu preţ de câteva secunde apoi urmă: Inuyasha, pregăteşte–te!
Sunetul metalului frecat de teacă îi ajunse într–un mod neplăcut la urechile obosite. Închise ochii, apoi îi redeschise, găsindu–şi privirea senină şi liniştită pe care arareori o puteai citi pe chipul lui.
Tessaiga atârna acum suspendată în aer, deasupra, gata să cadă peste el în orice clipă. Dar cu toate astea niciun muşchi nu tresări sub voinţa supravieţuirii, niciun sentiment de teamă sau nelinişte nu i se cuibări în suflet.
—Mai ştii când te–am îmbrăţişat prima oară? După ce Sesshomaru te–a rănit?
Ochii ei străluciră nefiresc în lumina puternică a încăperii.
—Am fost atât de uşurat să te am lângă mine, teafără, în siguranţă... Vorbea ca şi cum simpla reamintire a acelor întâmplări petrecute atât de demult îl făcea să le retrăiască. Mâinile ei prinseră a tremura uşor, nesigure, aproape nevăzut. Atât de dor mi–a fost de tine când ai hotărât să pleci! continuă şi vocea i se stinse sugrumată de emoţia acelor sentimente înăbuşite atât de mult timp.
—Taci! şuieră Naraku aspru, dar în acelaşi timp diferit.
Dar Inuyasha părea că nu îl mai aude şi îi prinse prizonieră privirea în privirea lui.
—Mi–era atât de dor de tine încât mi se părea că mă doare fizic, mi se părea că mă doare carnea pe mine. Se uită iarăși în depărtare Am stat ore întregi la marginea fântânii aşteptându–te să vii înapoi. Aşteptându–te să vii chiar dacă ştiam că nu meritam, că nu ai de ce... Nimic din ce era frumos alături de tine nu mi se mai părea frumos atunci când nu erai... Eram atât de singur, de pierdut...
—Taci odată! Ştia prea bine că pentru tine era doar persoana care putea vedea bucăţile giuvaierului. Aşa că taci odată! Vorbise rapid şi dintr–odată prea nervos.
Inuyasha zâmbi şi poate acel zâmbet îl înspăimântă cel mai tare pe Naraku.
—Nu–i adevărat şi tu ştii asta... Niciodată nu te–am considerat aşa cu toate că am spus–o de multe ori... de prea multe ori...
—Ar fi trebuit să o urăşti nu să vorbeşti despre astfel de lucruri! zbieră din toţi rărunchii, dar vocea se auzi parcă timidă, fără vlagă, fără încrederea de acum câteva minute.
—Naraku... Ce ştii tu despre ură? Nu aş putea niciodată să o urăsc. Dacă în clipa următoare mi–ai înfinge propria mea sabie în inimă aş muri cu gândul că pe ea am văzut–o în ultimele clipe ale vieţii...
—Taci odată din gura aia spurcată!
—Aş muri fericit amintindu–mi fiecare moment petrecut alături de ea, amintindu–mi că am avut şansa să cunosc o persoană atât de nobilă şi de bună cum e ea...
—Te omor!
Se întoarse încet, ochii lui atât de calzi ca și când ar fi sărutat-o ușor, doar cu privirea
—Atunci fă–o! De ce–ţi tremură vocea şi mâinile?! Sunt aici, cu tine. Nu am să te mai las niciodată singură... Kagome?!
Nothing is forever