[ Inuyasha ] - Sfarsit ... Si de la capat

[Anaiyda]

Hello! In sfarsit capitolul XI; din pacate sau din fericire(depinde de cititori), este penultimul. Ca sa raspund la intrebarea pusa, Sango si Miroku sunt, cel putin in povestea mea, impreuna (exista mai multe secvete care ii infatiseaza astfel, inclusiv in primul capitol), deci Kikyo nu spunea nimic nou. Lectura placuta!

Cap. XI

Inuyasha îl prinse pe Miroku de sutană şi–l făcu atent la el. Acesta se întoarse şi întrebă nedumerit:
—Unde–i Kikyo?
Inuyasha îşi mută privirea la tânăra care se angajase în luptă cu Sango şi Kirara.
—A plecat...
Tonul vocii îi dezvălui lui Miroku unde anume se dusese Kikyo.
—Cum te simţi?
—Bine... mă simt bine. Cum ne descurcăm?
—Păi...
Sango zbură prin aer, gata-gata să se lovească de perete. Kirara se repezi şi o prinse la timp în spate. Miroku lăsă gura de aer pe care o ținuse inconștient în piept și îi răspunse tânărului pe jumătate demon:
—După cum se vede. Inuyasha, Naraku se comportă ciudat. Dacă ne–ar fi vrut morţi, asta s–ar fi întâmplat demult. Dar parcă se joacă cu noi, parcă vrea să câştige timp.
După câteva clipe, Inuyasha își ridică privirea îngândurată.
—Nu Naraku trage de timp, ci Kagome. Ea e cea care nu vrea să vă rănească. Adevărata luptă se duce în interiorul ei.
Miroku căscă ochii surprins şi se aplecă spre urechea celuilalt.
—Crezi că fata noastră a reuşit să supravieţuiască puterii lui? Cam greu de crezut!
Inuyasha nu ezită nicio clipă în răspunsul său.
—Am încredere în ea, e cea mai puternică persoană pe care o ştiu. E mai puternică şi decât mine. Dacă există cineva în lumea asta pe care Naraku să nu–l poată învinge, aceea e Kagome. Se întoarse spre Miroku şi constată pe un ton laconic: E prea încăpăţânată ca să se lase învinsă de cineva.

Inuyasha înaintă spre Naraku cu paşi mari, apăsaţi. Trupul ei se întoarse cu faţa spre el, studiindu–l. Un moment, poate cât o bătaie a aripilor unui fluture, i se păru că tânăra îl priveşte blând şi cu drag, ca şi altă dată. Apoi faţa i se boţi şi vorbi cu glasul acela răguşit, artificial.
—Deci, Inuyasha, te–a părăsit iubita? Kikyo a ales să plece? Pe fața tinerei alunecă umbra unui zâmbet. Oare de ce nu mă mir?!
Inuyasha nu păru să bage de seamă remarca spinoasă. După câteva secunde de tăcere spuse în sfârşit:
—O singură dată mă adresez ţie, Naraku. Îţi cer să–i eliberezi trupul, nu ai ce căuta acolo. Este ultima dată când vorbesc cu tine, de acum încolo voi vorbi doar cu Kagome.

Din siguranţa spinării Kirarei, Sango îl privi uluită pe Inuyasha. Nu–l văzuse în toţi aceşti ani niciodată atât de calm în faţa unei situaţii atât de dificile. Demonul-pisică ateriză spre ieşirea din enorma sală. Shippo se întoarse transfigurat, cu ochii lui mari şi verzi spre femeia ce–l ţinea în braţe şi–o întrebă:
—Crezi că vom scăpa vii de aici?
Sango rămase cu privirea spre hanyou–ul care se apropia de cea care odată îi fusese ca o soră.
—Nu ştiu, Shippo, chiar nu ştiu. Rămâne de văzut.
Miroku strigă agitat la Inuyasha:
—Nu ştiu dacă e cea mai bună idee ceea ce vrei tu să faci...
Privirea neagră, de gheaţă a lui Naraku, păru să îl străpungă pe Inuyasha.
—Degeaba, poţi să vorbeşti cu ea până nu mai poţi; îţi baţi gura de pomană. Să–ţi intre bine în cap, odată pentru totdeauna: căţeaua aia a murit!
Inuyasha tresări, iar Naraku observă. Îşi duse mâna la gură, părând a fi ruşinat.
—Ops, era vorba de prietena ta! Scuze!
Inima i se zbătu în piept auzind râsul aspru, veninul ascuns din spatele cuvintelor. Un val de repulsie își făcu loc din adâncurile lui. Respiră lent, încercând să se calmeze; nu era nici locul şi nici momentul să–şi piardă capul.
—Niciodată să nu mai vorbeşti aşa despre Kagome, nici măcar să nu o compari cu mine! Pentru că nu există termen de comparaţie!
—Măi să fie, dar ce sensibil ai devenit! Păi ia spune–mi şi mie cum se numeşte o persoană care e îndrăgostită de un demon pe jumătate câine? Nu căţea? O persoană care–şi doreşte să facă orice să fie în preajma demonului, inclusiv să devină ea însăşi un demon! Nu o nesăbuită? Să vrei să renunţi la propria persoană pentru cineva... ca tine?! Naraku aproape scuipă vorbele și ridică braţul pironindu–l acuzator cu degetul arătător.

Un sentiment de profundă milă, de dispreţ îl cuprinse încetul cu încetul. Dar era îndreptat spre dânsul, către propria lui fiinţă. În tot acest timp, când el nu se gândea decât să pună mâna pe Talisman şi să devină un Yokai complet, ea îşi dorea să renunţe la statutul de om doar ca să fie în preajma lui. Era copleşitor şi Inuyasha simţi povara grea a vinovăției apăsându–i umeri.
Naraku îşi strâmbă buzele într–o grimasă oarecum surprinsă.
—Nici asta nu–ţi spusese, nu? Mă întreb oare câte lucruri ţi–a mai ascuns fata asta? Lăsă capul o clipă în jos apoi îşi ridică privirea mândră. În fine... Cred că ajunge cu vorbăria. Dacă vrei ca prietenii tăi să mai trăiască măcar până după ce te voi fi omorât pe tine, spune–le să se depărteze. E mai bine aşa.

Inuyasha îi făcu un semn discret lui Miroku. Călugărul cumpăni o clipă situaţia în cap, îşi învălui prietenul într–o privire încurajatoare, apoi se apropie de Sango care îl primi cu o strângere de mână.
—Singurul motiv pentru care am plecat este acela că am încredere în el, răspunse întrebării mute. Și pentru că Kagome e prietena noastră. Dar dacă Inuyasha va... nu–i va face faţă, îl voi înghiţi pe Naraku în Kazanna indiferent că este în trupul Kagomei.
—Câine, eu stau cu tine! exclamă Koga sec, luându–şi o poziţie de atac. Inuyasha dădu enervat ochii peste cap.
—Pleacă odată şi nu mă mai încurca. Nu am chef să stau după tine să–ţi păzesc fundul! Inuyasha începea să–şi piardă răbdarea şi nu era singurul.
—Când am zis gata cu trăncăneala, păi înseamnă gata!
Valul de energie spintecă aerul târându–l câţiva metri spre centrul sălii. Inuyasha îi aruncă lui Koga o căutătură plină de reproş, dar în același timp încărcată de simpatie.
—Prostule, dacă nu faci ce ţi se spune, asta păţeşti. Miroku alergă spre Yokai-ul lup şi–l trase lângă ei, la adăpostul Kirarei.
—Ceea ce ştiu cu siguranţă este că fata noastră are putere, nu glumă, sesiză Shippo pe un ton dulce-amar.
—Da, are putere, iar Inuyasha se pare că nu prea vrea să lupte contra ei. Ca pentru a-i adeveri vorbele, Inuyasha îngână:
—Kagome, ştiu că eşti acolo, încearcă să–l stăpâneşti...
Tânăra deschise larg palma şi spuse răspicat:
—Inuyasha, nu mă face să râd, am treburi mai importante decât să mă amuz. Am o lume de cucerit.

Se răsuci pe călcâie, ferindu–se, astfel încât energia eliberată de Naraku trecu razat pe lângă el, făcând ţăndări un perete din spatele său. Icni îndurerat ţinându–se cu mâna stângă de cea dreaptă, rănită de săgeata lui Kikyo.
—În starea asta crezi tu că ai să–mi faci faţă? Nu se poate! În plus, mai vreau şi altceva în afară de viaţa ta... Kagome rânji aproape sadic. Vreau sabia. Inuyasha clipi nedumerit. O vreau pe Tessaiga. Am corpul unui om, pot fi rănit chiar dacă fata asta are nişte puteri spirituale incredibile pe care nici măcar Kikyo nu le stăpânea. Pot avea sabia, o pot folosi. Şi o vreau.
Inuyasha îşi ridică privirea și pielea din jurul gurii i se strânse.
—Vrei... Tessaiga?...
—Da, replică ființa ca și cum ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume. Am corpul unui om, nu mă va respinge. Cu ea voi fi de neînvins, nimeni nu va mai spune vreodată că vrea sau poate să–mi ia puterea. Voi transforma Tessaiga în ceva ce tu nu vei putea niciodată, în ceva la care nici măcar nu visezi. Faţa i se strâmbă într–un zâmbet. Şi poate într–o zi, când mă voi plictisi de corpul ei, voi găsi pe altcineva, iar pe ea o voi folosi ca şi sclava mea. O păpuşă ce îmi va îndeplini fiecare cuvânt. Să mă bucur şi eu de fata asta de aur, nu crezi? Dar bineînţeles, tu vei fi de mult ţărână...
Expresia de pe fața lui era imposibil de citit. Nu spuse nimic preț de câteva bătăi de inimă.
—Nu o poţi avea... doar peste cadavrul meu.
Din pieptul Kagomei izbucni un hohot vecin cu isteria.
—Pe asta mă şi bazez. Ar fi bine să scoţi sabia... pentru că numai aşa te vei putea apăra.

Lui Inuyasha nu i se mai întâmplase niciodată ca materialul dăruit de către mama lui acum mai bine de o sută de ani să înceapă să ardă pe dânsul. Simţi trupul săgetat de durere acolo unde materialul cedase şi energia îi sfârtecase carnea de pe el.
Sango rezista doar datorită mâinii autoritare a lui Miroku ce o împiedicase de mai multe ori, şi pe ea şi pe Shippo, să se avânte între ei.
„Noroc de Koga că e inconştient” gândi în parte uşurat.
Inuyasha îşi şterse sângele ce i se prelinsese pe bărbie de pe buza de jos, toată numai carne vie. Se sprijini în mâna stângă care i se păru că nu–l doare atât de rău şi reuşi să se ridice în picioare. Abia atunci îşi dădu seama că mâna stângă îl durea la fel de mult, poate chiar mai mult decât dreapta.
Naraku îl privi cu o expresie amuzată oglindită pe faţă.
—Dragul meu... nu prea arăţi a fi în apele tale. Îşi încrucişă braţele peste piept. Eu zic să nu–ţi mai baţi capul cu nimicuri şi să–mi dai sabia, să poţi muri liniştit, în pace. Fără incidente, fără prea multe discuţii dacă se poate...
—Kagome... mă auzi? Respirația grea, șuierătoare a lui Inuyasha îi dădu fiori pe șira spinării călugărului.
Naraku nu mai spuse absolut nimic, dar păşi şovăitor către el. Scrută cu privirea faţa schimonosită de suferinţă şi oboseală a tinerei femei. Iar în ochii aceia negri, mari, păru să regăsească pentru o clipă strălucirea de altădată care–l fascina atât de mult.
—Kagome... sunt aici, cu tine, se auzi șoptindu-i.
De la mai puţin de un metru şi jumătate tânăra deschise ambele palme, cu braţele tremurând. Îl privi şi buzele contorsionate lăsară să treacă printre ele, strivit, un singur cuvânt:
—Fugi...

Înainte de a realiza ceea ce tocmai auzise, masa de energie îl împinse şi Inuyasha se lovi de ceva imposibil de dur. O porţiune din peretele de cristal ce făcea legătura cu alte încăperi se sparse cu o surprizătoare liniște, iar cioburile se răspândiră împrejur. Sau poate doar nu auzi el din cauza sângelui ce îi zvâcnea în tâmple.
—Kazanna!
Cristale groase cât palma şi înalte cât un stat de om fură absorbite în mâna dreaptă a lui Miroku. O bucată se înfipse la câţiva milimetri de capul lui Inuyasha făcându–i o tăietură de suprafaţă, dar lungă cât tot obrazul. Aruncă o privire încărcată de recunoştinţă spre Miroku după care se ridică, ajutat de sabia care se odihnea încă în teacă. Se analiză o clipă şi avu un moment în care nu se putu abţine să nu se gândească la cum va reacţiona Kagome când avea să vadă roba franjuri.
„—Da’ de câte ori crezi că o s–o mai pot petici? Are şi ea limitele ei, nu înţelegi?” îi spusese ultima dată când îi dusese spăşit ceea ce mai rămăsese din material. Acum era într–o stare mult mai proastă, nici nu ştia dacă se mai putea recupera ceva. Kagome avea să fie supărată. Asta dacă Kagome avea să–şi mai revină vreodată şi dacă el avea să mai supravieţuiască îndeajuns de mult încât să–şi mai facă griji pentru îmbrăcăminte.

Naraku rămăsese neclintit în locul de unde îl lovise pe Inuyasha, parcă neştiind cum şi unde să apuce de acum încolo. Tânărul îi observă clipele de ezitare şi o strigă, odată şi încă o dată...
Ca trezită dintr–un vis, fata îi privi aproape cu sălbăticie pe cei prezenţi.
—Nenorocita! M–a avertizat Kikyo că are putere spirituală, dar nu mi–am închipuit că poate să treacă de mine. Sala se cufundă într–o tăcere adâncă adusă parcă de dincolo de mormânt, aerul părând atât de liniștit ca și cum și-ar fi ținut respirația. Pe trupul tinerei femei apărură câteva pete violacee şi în câteva locuri îmbrăcămintea i se pătă de sânge. Kagome scânci sfâşietor şi încercă să–şi recapete respiraţia.
—Ce–i faci? Lui Inuyasha i se păru că nu înțelege întrebarea lui Miroku, deși el avusese pe buze aceeași nedumerire.
Femeia tuşi de vreo câteva ori, apoi ridică ochii la tânărul ce stătea în faţa lui Sango.
—Am grijă ca draga mea parteneră de trup să nu mă mai deranjeze. Dacă până acum am lăsat–o să privească lumea din afară, acum nu mai poate.
Inuyasha tresări încântat şi scârbit în acelaşi timp.
—Eşti un... un... Cum poţi face aşa ceva unui om? strigă Sango parcă citindu–i gândurile.
—Eu nu sunt pateticul vostru hanyou să–mi fie milă de oameni, răspunse gutural. Privirea îi alunecă apoi spre cel despre care vorbea. Ai rămas tot un sentimental, ca întotdeauna.

Îi plăcea să–l chinuie, de asta era sigur. Strânse din dinţi neputincios şi pentru o clipă avu dorinţa nebună să sară la gâtul lui şi să–l strângă până când din trupul acela s–ar fi scurs şi ultimul strop de viaţă.
—Cât de scump ai să plăteşti până şi gândurile astea, se mulţumi să–i spună.
—Ah, da? Şi cum ai să mă faci să plătesc dacă tu nici măcar sabia nu o scoţi, ca să nu mai vorbim de a lupta cu ea? îi replică Naraku şi Inuyasha se feri cu teaca de atacul celei din faţa lui.
—Inuyasha! îi strigă Miroku pe punctul de a se repezi spre el. Tânărul îi făcu semn să stea pe loc.
—Ascultă–mă bine Miroku, şi tu Sango... Abia când eu îmi voi da ultima suflare aveţi voie să luptaţi cu el, doar atunci puteţi face orice ca să–l învingeţi. Până atunci nu vreau să vă mai aud.
—Dar...
—Nici un dar, Sango. Voi face tot ce–mi stă în putinţă, iar dacă voi muri va însemna că am dat greş. Suspină, sufocat parcă, apoi continuă. Abia atunci o puteţi... o puteţi ucide... După ce eu nu voi mai fi. Miroku jură, jură că nu te vei amesteca decât după ce eu nu voi mai fi. Se întoarse spre ei, iar pe Sango o trecură fiorii când ochii sticloşi se abătură o clipă asupra ei. Nu vreau să o văd ucisă. Te rog, Miroku...
—Ce te face să crezi că ei mă vor putea învinge?
Fu de ajuns doar o săritură pentru ca Naraku să înhaţe bijuteria care zăcea căzută într–un colţ şi de care toată lumea părea că uitase. Kagome chiţăi un fel de râs în timp ce strângea în pumn micuţa piatră.
—De ce nu am luat noi Talismanul ăla? strigă Shippo la Inuyasha. Acesta rânji spre el.
—Pentru că oricare dintre noi l–ar fi atins probabil ar fi fost mort, explică Miroku întorcându–se spre micuţ. Iar Inuyasha... Inuyasha s–ar fi transformat în Yokai. Puterea Kagomei a dispărut, piatra e încărcată de răutatea sufletului lui Naraku. În final, tot la el ar fi ajuns.

Prosteala Kagomei se transformă într–un hohot care pur şi simplu îţi dădea fiori pe şira spinării. În încăpere se lăsă o boare răcoroasă; Inuyasha putea să jure că îşi vede aburul respirației.
—Că bine mai zici Miroku, oricum ar fi ajuns la mine. Acolo unde trebuia să fie de prima dată. Lăsă capul în piept ţintuindu–l cu privirea pe Inuyasha, încruntată. Întinse mâinile spre el şi în acelaşi timp Miroku îşi simţi gâtul blocat de parcă nu mai putea să respire. Puse mâinile pâlnie la gură şi–i strigă prietenului său:
—Inuyasha, scoate sabia... Te va ataca mai violent decât a făcut–o poate vreodată...

Nici nu apucă bine să–şi termine fraza că tânărul pe jumătate om se izbi de primul obstacol din calea lui. Gemu şi se ridică ridicol de încet proptindu–se în teaca săbiei. Nu mai mult de cinci minute îi trebuiră Kagomei să–l aducă într–o stare mai mult decât jalnică, disperată. Între două atacuri crâncene, auzi vocea lui Sango care plângea încet, apoi recunoscu ca printr–un delir bocetul sonor al lui Shippo.
Era atât de obosit încât îi venea greu să şi respire. Nu mai ştia de mult în ce stare era, dar după senzaţia de arsură ce–i cuprinsese tot corpul până şi el îşi dădea seama că nu într–una tocmai strălucită. Horcăia chinuitor, iar în piept simţea bolborosind ceva ce aducea a lichid. Habar nu avea de cât timp zăcea acolo, la hotarul dintre viaţă şi moarte. Ochii mari, gălbui se blocaseră într-o privire care nici nu respingea, nici nu aproba viața. O privire fără griji, îndoieli sau suferință.
—Inuyasha... ridică–te! strigă cât îl ţinu gura Shippo, agitându-se. Vine spre tine... Inuyasha, ridică–te!
—La naiba, e terminat! îi cârâi Koga lui Miroku în ureche. Mă duc la el. Călugărul închise ochii resemnat şi–l ţinu de mână pe Yokai-ul ce abia îşi revenise.
—Nu. Până când nu... este învins nu pleacă nimeni de aici...
—Vrei să spui până nu moare...
—Asta vreau să spun. Am jurat.
—Ai fi jurat tu, dar eu nu am jurat nimic...
Miroku se întorse exasperat.
—Koga, lasă–l să încerce până la capăt, până la ultima suflare. Dacă îl vom ajuta şi vom reuşi să scăpăm de aici, nu ne va ierta niciodată. Îşi va da poate viaţa pentru a–l învinge pe Naraku, dar nu va suporta să mai piardă pe cineva.

Degetele încleștate pe mânerul sabiei ce nu fusese scoasă nici măcar o dată se albiră din încheieturi. Îi auzi paşii rari şi apăsaţi apropiindu–se de el. Spunea ceva, dar auzul lui, altădată fin, părea incapabil de a mai capta şi cel mai mic zgomot.
—Ka...gome, articulă stins. O văzu măsurându–l distantă, stând la marginea adânciturii ce se formase în jurul lui în marmura făcută bucăţi. La mai puţin de un metru, ochii ei negri, glaciali, îl fixară absenţi.
—Prostule! şuieră ea.
„Îmi pare rău... te–am trezit? Îl privea blând şi îngrijorată. Stătea aplecată peste el, iar chipul ei îi umpluse tot câmpul vizual. Fusese prima dată când aflase că în nopţile fără lună, jumătatea demonului din el pierea, iar jumătatea omului cucerea întregul. Simţise mâna rece, binefăcătoare a tinerei alungându–i bretonul, acum de culoarea tăciunelui şi odihnindu–se pe fruntea lui înfierbântată. Închisese ochii şi–n cap îi apăruse imaginea fetei care sărise în faţa lui, cu lacrimi în ochi.
—Kagome... pot să stau cu capul pe genunchii tăi?
—Ce? o auzise şovăitor.
—Te rog... îmi face bine. Nu–ţi fac nimic... te rog.
Urmaseră câteva minute de tăcere apăsătoare. Apoi mâinile îi îmbrăţişaseră gingaş capul rezemându–l de picioarele ei.
—Kagome... de ce–ai plâns?
Fata îi mângâiase fruntea transpirată şi–l sprijinise mai bine.
—Pentru că mi–a fost teamă... Oftă adânc şi adăugă; să nu mori.
Îşi lipise obrazul de abdomenul ei şi auzul prinsese bătăile ritmice, rapide, parcă speriate ale inimii.
—Ce bine miroşi, murmurase aproape în somn.
—Ai spus mereu că urăşti mirosul meu...
—Am... minţit...”

—Kagome... îți aminteşti când ne–am cunoscut? şopti tânărul şi pe faţa lui obosită pluti începutul unui zâmbet.
Ochii ei se ridicară plictisiţi spre tavanul înalt, transparent.
—Nu–şi aminteşte, Inuyasha... pentru că nu e acolo...
—Ba da, îți aminteşti... M–ai întrebat atunci de ce nu te suport, de ce te urăsc. Niciodată nu ţi–am răspuns...
Naraku se aplecă şi fără nici cel mai mic efort îi luă sabia.
—Inuyasha! țipă Sango terifiată. Miroku se încordă şi puse mâna pe metaniile sale vineţii.
—Să ne pregătim! le șopti celorlalți.
—Imbecilule! Atât de uşor să laşi să–ţi scape aşa o sabie preţioasă! În curând toţi veţi ajunge să ascultaţi de mine. Întreaga lume va asculta de mine. Iar tu, Inuyasha... tu vei fi Yokai-ul meu de bază...
Inuyasha încercă să o privească fără a o privi și continuă pe aceeşi voce caldă, încărcată cu emoții în toate tonurile și nuanțele posibile:
—Vrei să–ţi răspund?
Kagome îşi luă o clipă ochii de la sabia pe care o contempla lacom şi–i aruncă un răspuns scurt:
—Luminează–mă!
—Nu te dispreţuiam, cu atât mai puţin să te fi urât... Mi–era teamă...
Undeva, în adâncul minții ei, o amintire își flutură aripile ca o pasăre prea slăbită pentru a zbura.
—Teamă? repetă cu jumătate de gură.
—Da, teamă. Mă intimidai. Niciodată nu mai întâlnisem pe cineva care să mă facă să mă simt aşa de... nesigur. Nu ştiam cum să vorbesc, cum să mă port. Erai aşa de diferită, iar eu atât de... neînsemnat pe lângă tine...
— Dacă te ajută cu ceva, să ştii că şi ea se simţea la fel. Kagome tăcu preţ de câteva secunde apoi urmă: Inuyasha, pregăteşte–te!

Sunetul metalului frecat de teacă îi ajunse într–un mod neplăcut la urechile obosite. Închise ochii, apoi îi redeschise, găsindu–şi privirea senină şi liniştită pe care arareori o puteai citi pe chipul lui.
Tessaiga atârna acum suspendată în aer, deasupra, gata să cadă peste el în orice clipă. Dar cu toate astea niciun muşchi nu tresări sub voinţa supravieţuirii, niciun sentiment de teamă sau nelinişte nu i se cuibări în suflet.
—Mai ştii când te–am îmbrăţişat prima oară? După ce Sesshomaru te–a rănit?
Ochii ei străluciră nefiresc în lumina puternică a încăperii.
—Am fost atât de uşurat să te am lângă mine, teafără, în siguranţă... Vorbea ca şi cum simpla reamintire a acelor întâmplări petrecute atât de demult îl făcea să le retrăiască. Mâinile ei prinseră a tremura uşor, nesigure, aproape nevăzut. Atât de dor mi–a fost de tine când ai hotărât să pleci! continuă şi vocea i se stinse sugrumată de emoţia acelor sentimente înăbuşite atât de mult timp.
—Taci! şuieră Naraku aspru, dar în acelaşi timp diferit.
Dar Inuyasha părea că nu îl mai aude şi îi prinse prizonieră privirea în privirea lui.
—Mi–era atât de dor de tine încât mi se părea că mă doare fizic, mi se părea că mă doare carnea pe mine. Se uită iarăși în depărtare Am stat ore întregi la marginea fântânii aşteptându–te să vii înapoi. Aşteptându–te să vii chiar dacă ştiam că nu meritam, că nu ai de ce... Nimic din ce era frumos alături de tine nu mi se mai părea frumos atunci când nu erai... Eram atât de singur, de pierdut...
—Taci odată! Ştia prea bine că pentru tine era doar persoana care putea vedea bucăţile giuvaierului. Aşa că taci odată! Vorbise rapid şi dintr–odată prea nervos.
Inuyasha zâmbi şi poate acel zâmbet îl înspăimântă cel mai tare pe Naraku.
—Nu–i adevărat şi tu ştii asta... Niciodată nu te–am considerat aşa cu toate că am spus–o de multe ori... de prea multe ori...
—Ar fi trebuit să o urăşti nu să vorbeşti despre astfel de lucruri! zbieră din toţi rărunchii, dar vocea se auzi parcă timidă, fără vlagă, fără încrederea de acum câteva minute.
—Naraku... Ce ştii tu despre ură? Nu aş putea niciodată să o urăsc. Dacă în clipa următoare mi–ai înfinge propria mea sabie în inimă aş muri cu gândul că pe ea am văzut–o în ultimele clipe ale vieţii...
—Taci odată din gura aia spurcată!
—Aş muri fericit amintindu–mi fiecare moment petrecut alături de ea, amintindu–mi că am avut şansa să cunosc o persoană atât de nobilă şi de bună cum e ea...
—Te omor!
Se întoarse încet, ochii lui atât de calzi ca și când ar fi sărutat-o ușor, doar cu privirea
—Atunci fă–o! De ce–ţi tremură vocea şi mâinile?! Sunt aici, cu tine. Nu am să te mai las niciodată singură... Kagome?!

[matzaplouata]

nu stiu ce sa mai spun. capitolul e impecabil. descriere, naratiune,totul e perect. se impletesc sa doua piese de puzzle. m-a surprins in mod placut finalul capitolului si m-a facut in mod involuntar sa vreau sa citesc mai mult si mai mult si tot mai mult. astept cu cea mai mare nerabdare urmatorul capitol si crede-ma, ma roade curiozitatea si la propriu si la figurat.

astept urmatorul capitol si sper sa vina cat mai curand ^.^

[Biscu' iz back ^^]

Ah cat de dragut poate fii :X... Sunt sigura ca nu o va face... ca nu il va omori, Kagome pare mult mai puternica. Ador pur si simplu descrierea ta formidabila :X... Actiunea descurge fantastic, si se petrec atat de multe , atatea sentimente amalgamate intr-un singur capitol... esti un geniu si mai mult de atat nu cred ca mai conteaza...
Vreau doar sa sti ca orice ar fi sunt fanul tau numarul 1 si ca nu as putea trai fara sa citesc sfarsitul acestui fic!

Ai grija de tinee!! >:d<

[Anaiyda]

Hello. In primul rand un an nou cu sanatate si impliniri pe toate planurile tuturor. La multi ani!

Well, this is it! The last one! Sper sa va fi placut povestea. Multumesc tuturor celor care au citit si au lasat un gand referitor la aberatiile mele. Lectura placuta!

Cap. XII

Un ţipăt neomenesc se auzi din interiorul trupului ei. Sango îşi ascunse faţa în curbura gâtului lui Miroku care o strânse la piept. Sabia se înfipse puternic, cu un sunet sinistru de marmură spartă la distanţă de câteva degete de capul lui Inuyasha. Bărbatul nici nu clipi; privi calm imaginea lui reflectată în metalul lustruit, apoi întoarse capul în sus, spre ea.

Se sprijinea cu greutate în picioare, răsuflând cu gura larg deschisă, şuierător.
—Ka...gome...
Tânăra îl pironi cu privirea îngrozită.
—Inuyasha... hm... fugi, te implor! Fugi! reuşi să articuleze sacadat.
Sango îşi desprinse corpul din îmbrăţişarea lui Miroku, aproape nevenindu-i a crede.
Kagome începu să plângă în hohote, cu sughiţuri.
—Nu pot! Nu–l pot împiedica să te rănească... Nu pot! Trase o gură de aer și continuă. Fugi, lasă–mă... Fugi, omoară–l... Tânăra femeie îşi trecu o mână peste faţa lucioasă din cauza sudorii, iar bretonul negru i se lipi și mai tare de frunte. Privi în toate părţile parcă speriată, apoi ridică mâna și încremeni. Nu mai am mult timp... Vine! Inuyasha, pleacă, te implor... te va omo...

Vorbele muriră încet, iar corpul ei reacţionă violent de parcă cineva tocmai o lovise din plin în stomac. Inuyasha reuşi cu greu să se ridice în genunchi, apoi în picioare. Un val de durere atât de puternic încât amenință să-l sufoce se prăbuși peste el. Îşi târî mai mult picioarele şi întinse mâna către ea.
Îi urmări palma ce o căuta ca şi cum ar fi fost vorba de ceva demonic.
—Nenorocita naibii!... Vrea să te salveze, dar nici măcar ea nu e atât de puternică încât să mă învingă...
—Kagome? Uită–te la mine! Kagome?!
—Lasă–mă! Am zis să mă laşi! Nu mă atinge, mi–e scârbă! îi strigă cu o furie oarbă. Începu din nou să plângă, căutând pierdută în jur ceva de negăsit. Perdeaua deasă a genelor aruncă umbre alungite peste obrajii ei. Nu–nţelegi? Mi–e scârbă de mine, de cum mă foloseşte, de ce mi–a făcut, de ce–ţi face...
—Kagome, te rog... Neînfricatului Inuyasha îi era frică; o frică cum nu mai trăise în toată viața lui. Mai făcu doi paşi spre ea, dar fata îl ţintui cu sabia.
—Opreşte–te! Stai, am spus! repetă autoritar atunci când tânărul mai înaintă încă un pas. Ochii ei alunecară spre micuţa bijuterie roşie pe care o ţinea strâns la piept, în pumnul însângerat. Vezi? Nu mai am puterea de a o purifica, am fost murdărită. Am fost murdărită, Inuyasha!
—Kagome, nu... Nu–i adevărat, nimeni nu va reuşi vreodată să te murdărească... Niciodată...
—Ba da! M–a folosit, mi–a invadat trupul, mi–a intrat în gânduri, în mine, în sufletul meu. Înţelegi?
—Nu–i adevărat... Crede–mă! Îţi aminteşti când eram pe punctul de a deveni Yokai? Îţi aminteşti? întrebă iarăți observând că fata îl ascultă cu oarecare atenţie. Nu m–ai lăsat singur, ai stat lângă mine şi am reuşit. Haide Kagome, lasă–mă să stau lângă tine. Suspină sufocat și încercă să vorbească din nou. Nu mă depărta, nu mă alunga din viaţa ta...

Deodată se calmă. Parcă cineva îi luase cu mâna, ca prin farmec, toată suferinţa şi frica. Inuyasha se cutremură; ochii aceia, altădată atât de plini cu toate sentimentele şi trăirile pe care un om le putea simţi, erau goi. Nimic nu se oglindea în ei. Pentru prima dată conştientiză cu stupoare că nu putea să–şi de–a seama ce anume simţea Kagome. Un moment se temu că Naraku reuşise să pună iarăşi stăpânire pe ea, dar privirea pierdută îi dovedi că se înşeală.
—Există doar o singură cale, i se păru că o aude șoptind. Lent, cu mişcări de somnambulă, Kagome apucă cu mâna dreaptă sabia şi o ridică de la pământ. Lama străpunse carnea moale a palmelor și Inuyasha simți în nări mirosul sângelui. Un fior îl străbătu de-a lungul coloanei vertebrale, îmbrățișându-l cu degete de gheață.
—Kagome... Ce faci cu Tessaiga? întrebă cu voce gâtuită, încercând să–şi stăpânească tremurul corpului ce părea că prinsese o altă viaţă, independentă de voinţa lui.
Se întoarse rapid şi–l fixă încruntată.
—Nu te apropia! șuieră ascuțit. Naraku e închis în temniţa unde l–am aruncat. Acum e rândul lui. Iar Talismanul Sufletelor? îngână fără să-și ridice capul, iar nimeni nu–şi dădu seama dacă vorbise cu cineva sau pur şi simplu cugetase cu glas tare. Râse uşurel şi privi piatra roşie.

Pumnii i se încordară şi simţi tăişul ascuţit al ghearelor cucerind bariera pielii; Inuyasha lăsă capul în piep, pletele lungi, albicioase ascunzându-i ochii înroșiți.
—Talisman blestemat... din cauza ta au murit atâţia oameni, atâtea vieţi distruse, atâtea vise spulberate, continuă încet, pe un timbru blând, vocea abia auzindu-i-se. Dar acum cercul va fi complet. Voi avea grijă să fiu ultima persoană care te va mai ţine vreodată în mână. Te voi lua cu mine în mormânt! murmură şi întoarse fulgerător vârful săbiei.
Inuyasha simţi că i se taie picioarele.
„La fel ca şi data trecută... atunci, demult, când am pierdut persoana dragă...”. Țâșni înainte cu viteza unei săgeți scăpată dintr-un arc.
—Kagome, nu!

Sabia zbură cu atâta putere din mâna ei, încât se înfipse în perete din laterala lor. Un scrâșnet îl avertiză pe Inuyasha că peretele se crapă, apoi, cu un zgomot asurzitor, se prăbuși sfârtecat în mii de cioburi strălucitoare. Aerul rece al canionului îi atinse corpul, înfășurându-se în jurul său. Kagome rămase ca o stană de piatră cu braţul încă ridicat în poziţia în care ţinuse sabia.
—De ce? De ce nu m–ai lăsat?! Răsuflă adânc, reuşind să–şi stăpânească tremurul vocii.
De la câţiva centimetri distanţă, Inuyasha o învălui cu o privire încărcată de dragoste nesfârşită. O prinse delicat de umeri, îi dădu la o parte o şuviţă de păr lipită de faţa transpirată şi–i sărută fruntea rece ca gheaţa.
—Pentru că nu pot. Nu pot să te pierd. Nu voi pierde persoana pe care o iubesc încă o dată. S-a întâmplat şi nu mai pot permite să se mai repete. Nu şi cu tine... nu şi cu noi.

Aerul rece de afară îi răvăşi părul şi–i pătrunse până la oase. Părea atât de mică, de fragilă şi de neajutorată în faţa lui. Îi strânse brațul cu blândețe. Ochii ei îl priviră cu îngrijorare amestecată cu nedumerire. O secundă se relaxă sub mâinile lui, dar aproape imediat se smulse şi se depărtă ca de ceva greţos, respingător.
—Scuteşte–mă! Cât credeai că mă va ţine departe? E naivă şi tocmai asta îmi place la ea, naivitatea sentimentelor ei, lătră femeia.
Făcu câțiva paşi spre libertatea văzduhului de dincolo de spărtura ce se crease în peretele de cristal. Inuyasha păşi cu gând să o urmeze.
—La o parte!
—Kagome...
—Am spus la o parte! N–auzi?
Se auzi un trosnet și un val de energie îl izbi de peretele din spate, capul pocnindu-i dureros. Clipi repede, agățându-se cu disperare de realitate. Un sunet ce putea fi asemănat cu un hohot de râs se auzi din gâtlejul ei.
—E a mea... E corpul meu şi nu ai nicio putere să mi–l iei.
—Nu e proprietatea cuiva, nu o poţi ţine cu forţa aşa cum vrei. Mai avu intenţia să spună ceva, dar nu mai apucă. Cu un „Taci” răspicat, femeia se întoarse spre el şi–l atacă, aşa căzut jos cum era, încă o dată şi încă o dată, până când Sango pierdu numărul.
Privi afară către cerul azuriu, nu scoase niciun cuvânt câteva secunde, apoi îi vorbi, fără a se uita la el:
—Inuyasha... Biet demon nefericit... Apoi păşii afară prin spărtura zidului fără să privească înapoi.

Stătea pe margine, iar în jos, sub picioarele ei se căsca hăul întunecat al morţii. Kagome zâmbi trist: în sfârşit, după doi ani, aceasta avea să–i fie ultima călătorie. Un frison îi scutură trupul și, pentru o clipă, se temu că instinctul o va birui şi va fugi departe de prăpastia ce ameninţa să–i curme viaţa.
—Kagome!
Tresări şi se întoarse.
—Inuyasha?... Ce faci aici? Se balansă o clipă, nesigură pe margine. Inuyasha albi la faţă, respiraţia i se opri undeva în gât şi întinse mâna pregătit să sară spre ea.
—Ce vrei să faci?
Kagome își lăsă privirea să se plimbe înspre adâncurile întunericului.
—De ce te–ai ridicat? Pleacă şi lasă–mă!
Inuyasha zâmbi şi faţa i se lumină.
—Dă–mi mâna. Înaintă cu doi paşi spre ea, dar fata se retrase unul înapoi, către margine.
—Pleacă odată, fugi! Nu mai ai nicio obligaţie faţă de mine... Kagome simţi lacrimile ameninţând dureros să izbucnească. Ţi–ai răscumpărat toate greşelile, Inuyasha. Acum te rog să mă laşi să–mi port eu de grijă... Pleacă!
Era dezarmat; nimic din toate pe care le învăţase până atunci, nimic din tot ceea ce trăise nu–l pregătise pentru aşa ceva, nimic şi nimeni nu–l învăţase cum să facă în aşa fel încât să nu–l doară sufletul atât de crunt, de parcă ar fi fost o senzaţie palpabilă, de parcă cineva i–ar fi smuls cu cleştele bucăţi din trup.
—La început da... a fost nevoia de a avea pe cineva care să vadă bucăţile Talismanului. Inuyasha mai făcu un pas spre ea. Dar acum e nevoia de a te vedea mereu lângă mine, nevoia de a te şti în siguranţă, de a te atinge cât de puţin măcar o dată pe zi, de a mă trezi noaptea să văd dacă eşti şi de a te privi cum dormi, de a veni după tine în lumea ta să văd dacă eşti bine, nevoia de a te simţi în orice, nevoia de a te şti în viaţa mea, de a face parte din ea...
—Taci! Kagome flutură mâna în care ţinea Talismanul Sufletelor şi mai făcu un pas înapoi. Pleacă! Asta e singura cale şi tu ştii. Zâmbi trist. Kikyo avea dreptate, nimeni nu scapă de blestemul pietrei. Aşa că trebuie să dispară. Pleacă!
—Toată lumea îmi spune să fug. Toată viaţa am fugit. Am fugit de Naraku, de Sesshomaru, de demoni, de oameni... de tine. Am fugit de mine. Dar tu ai fost singura care a venit, m–a ajutat să mă opresc şi să mă întorc din drum. Nu–mi spune să fug pentru că nu am s–o mai fac... niciodată.

Îl îmbrăţişă cu privirea înlăcrimată; acolo, în faţa ei, era cel pe care ajunsese să–l iubească mai mult decât îşi închipuise vreodată că avea să țină pe cineva. Cât de ironic era că doar în cele din urme clipe aflase cu adevărat ce simțea el.
Mai păşi o dată şi călcâiul stâng călcă în gol; se clătină o clipă, apoi realiză că se va duce în jos. Încercă să–şi imprime pentru vecie imaginea lui, aşa cum era acum alături de celelalte mii de amintiri pe care avea să le ia cu dânsa.
Inuyasha tresări. Ştia că ţine la el. Dar niciodată nu exprimase prin privire profunzimea acelor sentimente aşa cum o făcea în acea clipă. Şi mai era ceva... încerca să–şi ia adio.
—Nu, Kagome! Nu! Se repezi ca un nebun să o prindă în timp ce aluneca în întunericul fără sfârşit.

Nu putea să se gândească la nimic sau poate prea multe gânduri îi treceau prin minte, dar nici măcar unul nu se putu concretiza în ceva. Toate păleau ca importanţă, iar pe deasupra tuturor, apăru imaginea lui, când zâmbitoare, când furioasă, când zăpăcită, mirată sau îmbufnată. Una mai scumpă sufletului ei decât cealaltă.
Văzduhul o învălui cu braţele larg deschise, primitoare, reci şi moarte, conducând–o către tăcere. Conştientiză exact momentul în care tălpile ei se desprinseră de sol.
„E prea departe... e rănit... Nici dacă ar vrea nu m–ar mai putea prinde...”
—Kagome!
Deschise larg ochii. Ce păcat! Acea expresie, acea ultimă privire încărcată de groază şi disperare avea să fie pentru totdeauna cu ea.

Simţi mâinile calde, familiare trăgând–o cu putere înapoi, în siguranţa braţelor sale, căldura corpului de lângă ea, dar mai mult decât toate la un loc, mâna lui căutând mâna ei. Începu să tremure fără ca măcar să-și dea seama.
—Nu, nu mă atinge, scânci cât de puternic reuşi, împotrivindu–se. Strânse mai tare pumnul la piept, iar cu cealaltă mână încercă să–l depărteze cât mai mult de ea.
—Kagome... de ce? șopti în părul ei, realizând doar în acel moment că tremura la fel de tare ca și ea.
Cu infinită grijă, Inuyasha îi atinse braţele cu mâinile, apoi, ca şi cum ar fi vrut să împiedice orice tentativă de a se mai depărta de el, o apucă de materialul mânecii şi o strânse de încheietura celuilalt braţ în care ținea Talismanul.
Ochii i se domoliră, se îmblânziră, iar el simţi cum îl doare ceva nedefinit în piept, ceva ce nu putea să controleze când îi văzu licărul lacrimilor. Îi vorbi ca şi altădată, ca de atâtea alte ori, blând şi cu drag, cu acea afecţiune tainică pe care o nutrea faţă de el şi pe care glasul nu i–o putea ascunde.
—Nu atinge Talismanul...Vezi?... Nici eu nu mai am puterea de a–l purifica; Naraku a făcut în aşa fel încât nimeni nu va mai putea să–l purifice vreodată. Kagome strânse mai tare pumnul după care urmă şi mai stins: În piatra aceea micuţă e toată ura, toată puterea demonică a fiinţei, a omului ce era odată Onigumo; totul zace închis în ea. Dacă o atingi, vei deveni parte din el. Te va îngloba în răutatea lui. Două lacrimi lăsară urme umezi pe obrajii ei. Ştiu că mereu ţi–ai dorit să fii demon deplin, dar nu aşa, nu vrei să fii acel monstru ce zace în Naraku. Kagome puse mâna lent peste mâna ce–i ţinea încheietura, îl mângâie şi–i desprinse cu blândeţe degetele, depărtându–l de ea. Vreau să–mi amintesc de tine aşa cum eşti acum...

Era ca paralizat; vroia să se mişte, dar nu putea. O simţi, o văzu cum se înalţă în genunchi. Trase scurt de colierul pe care–l purtase în ultimii doi ani şi–l rupse. Inuyasha urmări cum cade la pământ obiectul pe care de atâtea ori se chinuise să–l scoată.
—Nu mai ai nevoie de el, îi spuse privindu–l în ochi. Cât de nedumerit părea! Kagomei aproape îi veni să zâmbească; îşi plimbă o clipă degetele prin părul moale şi alb ca mătasea. De acum nu vei mai avea nevoie de el, eşti liber... Nimeni nu–ţi va mai impune vreodată să faci ceva ce nu vrei. Nu asta îți doreai? Inuyasha? întrebă din nou și îl observă cum tresare auzind-o vorbind, ca și cum sunetul propriului său nume i-ar fi cauzat durere. Nu te bucuri? adăugă cu o urmă de nedumerire în glas. Ai vrut atât de mult să scapi de el... Nu–l mai ai, de acum nu te va mai supăra... Eşti liber, Inuyasha!
Fu un moment de tăcere apăsătoare, precum liniștea dinaintea furtunii în timp ce Inuyasha lăsă cuvintele să-i pătrundă în minte, aproape gustând greutatea din spatele lor. Pentru prima dată în doi ani nu purta colierul... şi se simţea ciudat, parcă nu ar fi fost acelaşi. Deschise gura să spună ceva, dar constată cu surprindere că nu–şi regăsea glasul. Doar ochii i se rotiră oarecum speriaţi, urmărindu–i fiecare gest, fiecare pas. Iar atunci îngheţă: Kagome îi cuprinse cu palma obrazul şi–şi apăsă buzele reci pe fruntea lui transpirată.

Se ridică de lângă el depărtându-se. Privi înapoi spre încăperea din care ieşise şi întâlni feţele îngrijorate ale celorlalţi. Zâmbi cald spre ei.
—Kagome, ce–ai de gând să faci? întrebă micuţa vulpe cu lacrimi în ochi.
Tânăra oftă adânc şi deschise pumnul în care ţinea prizonieră piatra preţioasă.
—Ceea ce ar fi trebuit să fac mai demult... Să duc Talismanul acolo unde e locul lui, acolo de unde a fost scos...
—Şi unde a fost?

Lui Inuyasha i se păru că se crapă pământul sub el şi–l înghite, sufocându–l, omorându–l încetul cu încetul. O briză ușoară dansă peste canion. Era rece pe obrazul lui cald. Și pentru prima dată, Inuyasha își dădu seama că obrajii îi erau uzi. Rămase cu privirea în ţărâna uscată, încremenit. Zări în colţul ochiului lumina roşie ca sângele strălucind molatec şi apoi dispărând. Nu avu nevoie să i se spună unde anume. Ştia. Toată fiinţa lui i–o spunea, i–o striga cu fiecare nerv din el, asurzindu–l. Se întorsese acolo unde–i era locul, de unde fusese scos. Se întorsese în ea. Kagome absorbise Talismanul Sufletelor în corpul ei, astfel încât să nu mai scape, să nu mai evadeze Naraku.
„Astfel încât să nu o mai opresc... să mă facă să o las să...” Urmarea gândului îl înnebuni. Kagome se asigurase că niciodată nimeni nu va mai suferi de pe urma blestemului. Se asigurase că ea era ultima... Cu ea avea să se încheie totul.

Strânse din dinţi şi apăsă şi mai tare Talismanul la pieptul ei. O durere mai presus decât ceea ce îndurase poate până acum îi luă cu asalt simțurile și abia se stăpâni să nu țipe. Piatra se transformă: deveni imaterială, ca o fantasmă roşiatică pe care corpul ei o absorbi atât de repede, încât ai fi spus că o recunoaște ca facând parte din el. Tresări îngreţoşată; i se păru că trupul i se răcește ca şi cum ar fi fost deja moartă.
„Îmi curge răutatea lui Naraku prin vene...” Kagome păşi înapoi, apropiindu–se iarăşi de marginea abisului. „Mă cucereşte...” Îşi aţinti privirea în bezna de sub ea. „Vreau să–l văd... vreau să–l văd, chiar dacă e ultima oară!” Întoarse capul şi ochii înlăcrimaţi îi surprinse o clipă expresia feţei. „Acum... cât mai pot să o fac... Acum cât mai gândesc... cât mai simt.”

„O voi pierde... o voi pierde şi nu am cum să o împiedic...”
Inuyasha ridică brusc capul spre tânăra ce privea în gol de pe margine. Vântul îi mângâie faţa şi–i aduse în nări aroma ei. Respiraţia păru să i se îngreuneze atunci când realiză că era poate ultima dată când o mai vedea... când îi mai simţea mirosul.
—Dar sunt liber... Am fost liber mereu numai că nu mi–am dat seama. Păşi spre ea încet. Pentru că atunci când eşti lângă mine mă simt liber, relaxat, fericit. Eu nu ar fi trebuit să râd, să glumesc, să am prieteni... Nu ar fi trebuit să fac nimic din toate astea. Dar le fac, le am. Pentru că tu m–ai învăţat, pentru că tu mă faci să zâmbesc doar prin simpla ta prezenţă. Iar dacă a fi liber înseamnă a nu te avea, nu–mi doresc o astfel de libertate. Nu o vreau. Prefer să port toată viaţa colierul, dar să te ştiu lângă mine.
Inuyasha dădu să pună mâna pe umărul ei, dar tânăra se retrase fără a–l privi.
—Nu mă atinge, am Talismanul în mine...
Zâmbi înduioşat.
—Nu mă interesează, vreau să te ating...

O întoarse uşor către el şi–i cuprinse capul între palmele sale. Tresări înspăimântată; mâinile lui erau atât de calde pe pielea feței și gâtului ei! Vru să fugă, să fugă şi să nu se mai întoarcă, să nu se mai uite înapoi. În schimb, simţi cum picioarele nu o mai ascultă şi de abia o mai susţin; nu reuşi altceva decât să–şi cufunde privirea în ochii mari, gălbui.
—Am nevoie de tine! Cuvintele acelea atât de simple le auzi atât de clar încât îi păru că le poate atinge, că le poate respira. Nu înţelegi? Se apropie cu faţa de ea şi–şi plimbă privirea peste trăsăturile obosite. Am nevoie de tine, repetă cu voce joasă şi corpul lui se lipi de al ei, degetele urmărindu-i conturul feței. Kagome îşi pierdu respiraţia; privirea aceea încărcată de atâtea sentimente nu o mai văzuse decât o singură dată. Ghici ce avea să facă şi încercă să–şi retragă capul. Mâinile lui o reţinură blând lângă el.
—De ce ţi–e teamă? întrebă şi Kagome îi simţi răsuflarea mângâindu–i buzele. Eu nu mă mai tem. Ştii de ce? Inuyasha citi în ochii ei întrebarea mută. Pentru că Naraku nu ne poate învinge... pentru că suntem amândoi. Pentru că nu–mi doresc altceva decât pe tine...
Şi–i atinse buzele.
—Rămâi cu mine... te rog...
Kagome închise ochii. Era căldură şi... dragoste. Dragostea după care tânjise atât de mult timp. Îi simţi schimbarea, cum forţa cu care se împotrivise se transforma în ceva cu totul diferit, total opus. O sărută pe frunte abia atingând–o.

—Se întâmplă ceva ciudat, spuse Miroku uşor speriat.
Koga clipi des cu o privire nedumerită, dar în același timp mulțumită oglindită în ochi. Sango puse fruntea pe umărul lui Miroku, şoptindu–i molatec în ureche:
—Cât de blândă şi pură e lumina lor!
—Talismanul... mormăi Koga.
—A fost purificat, curăţat de toată răutatea oamenilor pe care i–a avut ca stăpâni. Miroku îşi petrecu braţul pe după mijlocul lui Sango şi o strânse lângă el. Tânăra îl luă de mână și, cu o singură mișcare gingașă îi scoase metaniile move, mângâind cu degetele palma neteda. Singura persoană la care nu s–a gândit Naraku că ar putea purifica Talismanul a fost Inuyasha. Dorinţa de a o salva, de a fi cu ea, l–au învins. Dragostea dintre două fiinţe a distrus ura atâtor veacuri.
—Mai mult decât atât. Sango zâmbi fericită. Dragostea dintre doi oameni. Se spune că Talismanul îndeplineşte dorinţa tainică a celui ce–l purifică...

Lumina soarelui se juca veselă în pletele negre a lui Inuyasha. Picioarele Kagomei cedară şi fata căzu uşor spre el. Îngenunche cu ea în braţe, privind–o cum stă liniştită, cu obrazul sprijinit de el, cufundată parcă într–un somn adânc.
—Inuyasha?... Îşi roti privirea împrejur fără a–şi mişca gâtul, apoi se opri asupra trăsăturilor sale. Studie cu atenţie ochii, obrajii, nasul, gura, bărbia şi iar... ochii. Irişii violeți o priveau cu adoraţie.
—Inuyasha... e lumină, e zi...
El zâmbi şi o ridică mai sus, dar o păstră strâns în braţe.
—Ştiu...
Era ciudat să–l vadă în plină zi pe omul Inuyasha, să–i audă glasul liniştit, fără obişnuita tentă răguşită, aspră.
—Hei, javră... Faţa lui Inuyasha căpătă o expresie plictisită, enervată. Oare de ce de fiecare dată trebuia să intervină nesuferitul ăla?
—Ştii ceva, lupule? Nu–nseamnă că dacă sunt om nu te pot bate să–ţi sune apa–n cap!
Din spatele lor, Miroku se apropie de urechea lui Sango:
—Şi–o fi schimbat el fizicul, dar la caracter mai are evident de lucrat.
Inuyasha îi aruncă peste umăr o privire asasină.
—Hei, Miroku, pe asta am auzit–o!
Shippo sări de pe Kirara pe capul lui Miroku și, în entuziasmul momentului, îi ciufuli părul. Micuţul chicoti încântat.
Inuyasha coborî ochii spre cea care–i împovăra atât de plăcut braţele și îi zâmbi.
—Asta nu înseamnă că ne vom opri aici, încă am Tessaiga. Pentru că trebuie să recunoşti că mai sunt mulţi Yokai de învins şi mulţi oameni care au nevoie de ajutorul nostru. Nu–i putem lăsa la greu... Fața tinerei se lumină.
Sango aruncă peste creştetul lui Inuyasha o privire prietenei ei şi–i făcu un semn cu mâna, încântată.
Kagome se adânci şi mai mult în braţele lui. Ştia ce se întâmplase, exact ceea ce Naraku nu ar fi putut anticipa niciodată. Nu se gândise că inima unui hanyo putea fi curată, încărcată de sentimente nobile. Zâmbi de una singură urmărindu–l cum îi ia peste picior pe ceilalţi, cum se strâmbă, cum gesticulează, până şi cum înjură. Îşi simţi pleoapele grele şi cu ultimele puteri îşi îngropă nasul în haina lui, respirându–l. Auzi din ce în ce mai îndepărtat sporovăiala prietenilor ei până ce în final, nu mai auzi nimic.
—Da? Şi care crezi că e locul unde mergem de aici încolo?
—Eh, nu ştiu unde vă duceţi voi, dar eu ştiu sigur şi precis unde plec. Ei, faţă de fostă javră, să ai grijă de Kagome! exclamă Koga depărtându–se val vârtej.
„Odată tot îl pocnesc!”
—Scuteşte–mă! Dispari! Apoi își întoarse atenția spre micuțul care sporovăia de zor.
—Shippo... Taci! Că dacă nu, îmi exersez puterile pe pielea ta... Şi nu vrei asta! Crede–mă pe cuvânt!
—Ei, şi tu acum, Inuyasha, lasă copilul să...
—Tăceţi!
Miroku îşi înghiţi cu noduri restul vorbelor şi se aplecă peste capul lui Inuyasha în acelaşi timp cu Sango, Kirara şi Shippo.
—A adormit...
Inuyasha sărută obrazul tinerei femei ce dormea atât de senină şi împăcată. Era acolo, alături de el şi avea să fie la orice pas pe care urma să–l facă, oriunde şi oricând.

SFÂRŞIT

Poate vi s-a parut ciudat ca am ales acest sfarsit pentru Inuyasha, dar mi s-a parut cel mai logic la vremea cand am scris si inca mi se pare (am stat in cumpana cand am revizuit textul, dar tot asa am simtit ca era cel mai bine).

[Biscu' iz back ^^]

Primaaa in sfarsitt !! O sa dau edit cand terminn de citit :X
Ah , ah !!

Ediiit :
Uimitooor ! Cel mai perfect si mai dulce capitol dintre toate . Sfarsit ! ... ce dureros suna desi este adevarat . A fost cred ca cel mai bun fic pe care l-am citit vre-odata [ scuze celor ale caror ficuri le-am comentat ] si nu o sa schimb parerea asta . Descrierea sentimentelor pare o joaca pentru tine . E ceva magic , ceva viu ... nici nu stiu cum sa explic insa stiu ca mi-a umplut sufletul cu o euforie si o admiratie incredibile . O multime de alte sentimente amalgamate in mine .
Acel " Ramai cu mine ! " a fost atat de profund ...
Naratiunea si dialogul sunt perfecte ca intodeauna si as vrea sa vorbesc despre descrierea ta la nesfarsit ...

Sper din tot sufletul ca vei deschide si alte ficuri si ne vei incanta in continuare cu minunatul tau stil de a scrie !

#1 fan ! :X
Multumesc ca mi-ai facut ziua atat de speciala ... ca fiecare din zilele in care ti-am citit capitolele . Multumesc !

[matzaplouata]

imi cer milioane si milioane de scuze!!!
nu pot sa cred ca n-am vazut pana acum ca ai pus continuarea si mai mult de atat, sfarsitul!
sper sa ma ierti :D

revenind la povestea-n sine, cum a spus si So^Simple, descrierea este mai mult decat extraordinara. Intr-adevar, tu chiar stii sa te joci cu cuvintele si sentimentele personajelor. La fel ca si pana acum, un capitol si un final excelent si sincer, nu cred ca e cineva care sa-si fi imaginat un final mai bun!
Felicitar si sper sa mai vad si alte povesti aici, pe zup pentru ca atunci cand vine vorba de imaginatie si "joc de cuvinte" esti un adevarat as!