O trecem pe feminin

[Neith]

Citisem acest capitol acum ceva timp , dar nu am putut să las un comentariu . Ţi-am mai spus cât de mult îmi place cum scrii ,dacă nu , am făcut acum .
Foarte frumoasă a fost melodia pe care a cântat-o Alex şi mă bucur că începe să crească în ochii Elei . Nu ştiu dacă ,,relaţia" dintre cei doi este tocmai un lucru , pentru că observ o schimbarea în comportamentul Mirei , ea aprecindu-l mai mult . Mă mir că Alex a avut curajul să o invite in oraş şi Ela chiar s-a dus . Într-un fel şi eu îl compătimesc deoarece nu cred că este potrivit pentru ea . Au două personalităţi diferite , dar cum ai spus într-un capitol ( polii opuşi se atrag) , aşa că totul e posibil .
O altă relaţie care îmi place este cea dintre Mihai şi Alina , ar fi frumos să mai văd câteva detalii despre aceştia.
Mă întreb ce se va mai întâmpla în continuare între Ela şi Alex , la acea întâlnire...
Aştept următorul capitol şi scuza acest comentariu cam incorent şi scurt.

[Yuki4ever]

Ah, deci sunt o fana a ceea ce scrii! > Nu stiu cum dar mai fermecat si chiar nu multe ficuri fac asta :]] Pentru inceput sa zicem ca m-a atras personalitatea puternica a lui Ela. Ea detine controlul in tot, dar au fost momente cand a fost si la pamant, dar datorita ei s-a ridicat din nou.
Ai un stil aparte, iar asta mi-a placut la nebunie. Mai ales modul de a spune verde in fata ceea ce crede.
Ce imi place ideea ta, povestea, personajele tot: X
Imi lipseste Will o gramada, chiar cred ca incepea sa se inteleaga cu Ela. Ma atragea oarecum persoana lui. Sper sa reapara in peisaj cat de curand.
Acum, acest Alex, ei bine e prea timid, si mie nu imi plac timizi. Imi plac tipii gen ''bad guy'', dar e oarecum simpatic. Dar nu prevad ceva intre el si Ela.

Deci.. iti spun inca odata cat de mult de apreciez, admir, cum vrei tu sa o iei.. :]] si astept bine meritata continuare.

[matzaplouata]

ti-am citit si sezonul intai si capitolele postate din sezonul doi si am sa spun sincer: le iubesc de-a dreptul. m-am indragostit de ficul tau.
cand am vazut prima data itlul am zis ca cine stie ce poveste o mai fi si asta (sper sa nu te superi) si cand am avut un moment de plictiseala am zis sa-l citesc. pot sa zic ca nu am regretat nici un moment pierdut citindu-ti opera. mi-a placut foarte mult. ai tot ce trebuie. abia astept urmatorul capitol sa aflu ce se va mai intampla.

:bv:

mult noroc si inspiratie!

[Teh]

Vă mulţumesc enorm enorm enorm enorm enorm enorm ~ pentru comentariile, părerile, susţinerea voastră. Nu aveţi idee cât înseamnă asta pentru mine!
Am realizat, ştiţi, de curând că... Fără cititori, un scriitor e un nimic. Aşa că aş vrea să vă mulţumesc în mod special tuturor celor ce mă citesc ( sună ca naiba, ştiu ) şi comentează. Apreciez, vă iubesc mai mult decât credeţi şi fiecare părere pe care mi-o daţi îmi aduce un zâmbet, o bătaie accelerată de inimă, entuziasm, o clipă de fericire. Credeţi că exagerez, aş vrea eu s-o fac. Asta simt. Mulţumesc <3
Sper să mă citiţi în continuare. Să vă placă în continuare " O trecem pe feminin" , ca şi pe Mirabela.

Lectură plăcută!

Capitolul ÅŸase

- Eşti caraghios tare, nu te superi că ţi-o zic, în comparaţie cu tine – eu sunt foarte directă!, am spus foarte veselă, încercând să îndepărtez tăcerea, pentru că s-ar fi părut că eram la o înmormântare, nimeni nu mai zicea nimic, şi eu aproape îmi terminasem băutura.
- Ştiu... cum eşti tu, vreau să spun. Şi cred că şi de aceea te plac. Deşi recunosc... La început nu ştiam nimic despre personalitatea ta... Şi tot... Te ... Ăă, plăceam.
Reuşi într-un final să spună toate cuvintele corect, fără bâlbâieli şi fâstâciri, doar unele pauze pe ici-colo, dar părea într-adevăr o îmbunătăţire.
Am zâmbit.
- Mda, deci asta e un fel de declaraţie de dragoste?, am întrebat neliniştită, foarte dornică de a mi se spune cât de extraordinară sunt.
Asta suna ca dracu! Normal, dar era vorba de mine. Şi apoi, orice fată - sau femeie, având în vedere că 1. eram majoră şi 2. nu mai eram virgină – oricine în situaţia mea ar dori să fie lăudată, acoperită de complimente. Mai ales la orgoliul imens ce sălăşluia înăuntrul meu.
A chicotit. Un gest ce mie mi s-a părut atât de drăgălaş, de parcă era într-adevăr un puşti, un copil, iar eu cu maturitatea mea ( ce nu ştiu dacă există sau nu, dar ar fi fost o simplă iluzie ) , îi protejam inocenţa. Ce ciudat, nu credeam că aş putea să simt vreodată aşa ceva. Nici nu m-am gândit la un lucru asemănător.
- E cam ciudat, ştii – să mă chemi aici printr-un bilet şi să îmi spui chestiunile acestea, în mod normal ar trebui să mă sperii. Sau să râd. Nu crezi?, l-am întrebat fără să-l privesc, pe un ton uşor acru.
Îi simţeam ochii aţintiţi asupra mea şi ştiam că mă cercetează. L-am auzit oftând.
- Nu am vrut să sune chiar aşa. Oricum, sunt conştient că nu am nicio şansă. Tu eşti cu... Tipul acela blond. Iar eu... Eh, cred că se înţelege ce vreau să spun doar dacă te uiţi la mine. Dacă mai adăugăm şi vârsta...
Băiatul acesta era chiar copil. Îmi plăcea, într-un fel straniu. Mi-am întors rapid privirea spre el şi am zâmbit larg, aşa cum nu o mai făcusem de multă vreme, lăsându-mi toată energia să se reverse în acea expresie a chipului. I-am întâlnit faţa îmbujorată şi ezitarea, gata să îşi întoarcă capul.
- Eşti aşa un ciudat. Vezi tu, eu nu mai sunt cu William ( aşa îl cheamă pe blond )... Într-un fel, e complicat – am făcut o pauză, ce mă apucase să vorbesc despre viaţa mea cu necunoscutul acesta? , am continuat – şi apoi, nu e vorba de tine, eşti simpatic foc dar într-adevăr, nu umblu cu băieţi mai mici ca mine.Vrei să intru la corupere de minori? Am râs şi acesta a făcut un gest inexplicabil.
- Ceea ce şi spuneam..., a început acesta să vorbească pe un ton uşor nervos. L-am întrerupt.
- Bine, asta înţeleg şi eu. Atunci de ce dracului mi-ai dat întâlnire, pentru că altfel nu o pot numi? De florile mărului, ca să te simţi bine că ai încercat?
Ce mă apucase? Am început să ridic tonul ce era foarte exasperat. Mă irita comportamentul lui, se subaprecia şi acesta era unul din lucrurile pe care le detestam cel mai tare. Apoi imaginea lui cântând îmi revenea într-una în minte şi mă deranja, iar, că o persoană ce cânta atât de sublim putea fi aşa de îngustă la minte, sau caracter. Oh!
- Te-am chemat pentru că... habar nu am! Ai dreptate, eu sunt foarte ciudat... Dar asta nu mă împiedică să te admir atât! Ştiu că e o prostie, dar..., mi-a răspuns rapid, la început pe un ton foarte hotărât apoi înmuindu-se şi nemaiştiind ce să spună. Mi-era teamă că strălucirea din ochii lui consta în lacrimi, aşa că m-am grăbit să îl încurajez, deşi în mod normal l-aş fi înfundat şi mai tare.
- Oh, nu exagera totul, Alexandru! Pe naiba, uite – am venit pentru că eram curioasă. Şi tu chiar eşti un tip de gaşcă. Evident, eu nu te plac – nu în sensul în care o faci tu şi nu poţi să îmi reproşezi nimic, nu-i aşa? Am făcut o pauză, timp în care el a dat pozitiv din cap.
- Bun, aici suntem de acord. Dar pot spune că şi eu te admir. Nu, nu în sensul în care o faci tu. Acum nu te plac deloc! Te comporţi îngrozitor, dar atunci când cânţi, o singură dată te-am observat şi mi-a fost de-ajuns, cucereşti pe toată lumea. Ascultă bine la mine, aia a fost singura dată în care m-ai fermecat, total.
Vorbisem cu prea multă... Pasiune. Nu credeam că pot fi atât de profundă. Câteva persoane îşi întorseseră atenţia spre noi iar eu am lăsat-o mai moale, fără a mai ridica tonul. El se uita uşor uimit la mine. Văzând că nu zice nimic, mi-am plătit consumaţia şi m-am ridicat, dispărând în ploaie. Nu ştiu ce a făcut, putea să se uite după mine, mă durea în paişpe. Nu puteam pricepe de ce mă comportasem aşa. Cred că mă revolta comportamentul lui când în muzică era un adevărat geniu.
M-am urcat în maşină şi am apelat-o pe Aura. Aveam nevoie să vorbesc cu ea să îmi mai duc gândul în alte părţi. Bine că avea chef de taclale ( ca întotdeauna ). Nu sunt conştientă ce nimicuri am vorbit, dar mi s-a făcut brusc un dor ciudat şi de aceasta.
- Bă, scumpilici, mi-e dor de tine, i-am zis în timp ce parcam maşina, gata să intru în casă.
- Şi mie! Of! Când mai vii pe aici? A trecut parcă o veşnicie de când ne-am văzut ultima dată!, s-a grăbit să îmi spună foarte entuziasmată şi totodată tristă.
Eu am chicotit şi i-am răspuns că nu am habar. Am încheiat convorbirea şi m-am tirat în casă.

[center]*[/center]

Zilele au trecut repede, am fost la liceu, am stat degeaba şi pe o parte m-am plictisit, eram încă nervoasă de întâlnirea mea cu acel Alexandru. Le-am povestit fetelor, evident, despre el şi s-au grăbit cu comentariile.
Mădălina mi-a spus că e un idiot, nu are faţă de mine şi singurul lucru favorabil la persoana sa este muzica, pe care chiar ar trebui să o facă straşnit, sau ceva asemănător. Bianca a avut o altă părere.
- E foarte simpatic! Ce îţi poţi dori mai mult? Da, eu sunt sigură că te place enorm, cine mai trimite bileţele în zilele noastre? Personal îl consider ultra-mega-hiper-drăguţ! E mai mic, într-adevăr, dar când te-a oprit pe tine ceva? Plus că are o voce demenţială, parcă ar curge muzică prin el. Mie mi se pare drăgălaş tare...
Eu m-am abţinut de la comentarii. Şi aşa au trecut zilele şi m-am aflat rapid în ziua de sâmbătă, stând în patul din camera mea şi uitându-mă la televizor, în timp ce tata studia nu ştiu ce hârtii în birou. Afară ploua cu găleata, dădea să se spargă cerul şi tuna, uneori mai şi fulgera. Ameninţa o furtună, mi se pare că bătea şi vântul. Şi televizorul meu începuse să facă figuri. După cinci minute, nu a mai mers cablul. Perfect, trebuia să se ia şi curentul şi ar fi fost minunat.
De parcă mi-ar fi auzit gândurile, lumina s-a stins şi camera mea a fost inundată de întuneric. M-am văzut nevoită să trag draperiile pentru a face loc de puţină lumină naturală. Între timp mi-a sunat telefonul. M-am aruncat înapoi în pat şi am răspuns chiar înainte de a observa cine mă apelează.
- Bună!
Am recunoscut rapid vocea aşa că nu a mai trebuit să mă uit la cel ce mă apelase.
- Bună, mi bella. Ce faci?, tonul liniştitor şi arogant al lui Will s-a auzit, făcându-mă să uit de toate grijile mele din zilele trecute.
- Oh, Will! De când nu am mai vorbit, ai cam uitat de mine, idiotule. Stau în casă, plouă ca naiba aici. Tu ce faci?
A chicotit, poate din cauza micului meu reproş. Nu şi-a cerut scuze că nu mă mai căutase de ceva vreme, cum era de înţeles şi mi-a spus ce face, apoi a adăugat :
- Vin să te iau în cinci minute!
A închis chiar înainte să ţip la el. Pardon?! Venise în oraş? Nici nu ştiu cum s-a întâmplat să mă ridic şi să sar din pat, împiedicându-mă şi zgâriindu-mi bărbia. Am râs de mine după ce m-am schimbat de pijama şi mi-am pus un plasture peste zgârietură.
- Tată, eu ies afar’! Nu ştiu când ajung acasă.
L-am anunţat pe părintele meu ce mi-a adresat un : Ok nepăsător. Chiar când am pus mâna pe clanţă, s-a auzit şi claxonul unei maşini. Am deschis uşa şi am privit. Era un model de maşină mare, de o culoare strălucitoare. Înainte să îmi dau seama că nu am umbrelă şi nici geaca pe mine, a apărut Will lângă mine şi mi-a pus de-asupra capului umbrela.
Doamne! Eram aşa de fericită să îl văd!
M-am aruncat pe scaunul din dreapta şi acesta a rânjit larg când a pus mâna pe volan.
- De ce nu mi-ai zis că vii? L-am molestat pe un ton de supărare prefăcută şi acesta mi-a făcut cu ochiul.
- Şi să stric surpriza? Ce zici, mă? A chicotit şi a început să conducă, liniştit în timp ce eu îi povesteam ce am mai făcut. Îl interesa, evident, tot ceea ce făceam eu. Când venea vorba de blond nu mi se tăia, puteam să îi spun orice, pentru că el mă ştia cum sunt cu adevărat. Şi nu mai simţeam nevoia să mă ascund, cu sau fără orgoliul meu.
- Stai puţin, deci te-ai întâlnit aşa cu el şi după ai plecat... bla-bla-bla! De ce naiba te-ai enervat, eu nu pricep?!
Cum era de aşteptat nu îi scotea ochii „te-ai întâlnit cu altul!” pentru că se putea spune că între mine şi el nu mai era nimic. Eram doar foarte buni prieteni în timp ce el mă iubea la nebunie şi eu aveam cea mai mare încredere în el.
- Da, exact aşa s-a întâmplat. Nu am idee de ce naiba, m-a stresat. E doar un puşti, nu ştiu ce ... Oh! Dacă nici eu nu mă pot explica? Cred că am probleme cu nervii! Am replicat foarte veselă, de parcă acela ar fi fost un lucru bun.
- Eu cred că ai nevoie de un control psihiatric. Şi-a dat şi blondul cu părerea, când tocmai a oprit la un semafor.
- Auzi, dar unde mergem?
Tocmai realizasem că habar nu aveam unde ne îndreptam. Celălalt a dat din umeri şi eu am început să râd, spunându-i că ar fi OK să facem o plimbare. I-am povestit despre Jonathan şi despre mai multe lucruri, vorbeam neîntrerupt. Chiar îmi fusese dor de el, mă enerva că trebuia să plece, asta o ştiam. Dar nici nu voiam să îl opresc. Nu simţeam nevoia. De parcă el trebuia să facă aia şi eu pe cealaltă. Erau, pur şi simplu, două lucruri normale în ochii mei.
- Ăă, păi ar trebui să începi să te pregăteşti, să ştii că bacalaureatul nu se ia pe ochi frumoşi. Mi-a amintit foarte serios în timp ce a parcat maşina într-un loc oarecare. Stăteam acolo şi priveam oamenii ce treceau pe stradă, foarte puţini de altfel având în vedere ce era afară; şi... ascultam ploaia.
- Oh, da, ştiu, lasă că învăţ eu. Deja m-am apucat.
Un moment de tăcere ne-a învăluit pe amândoi. De parcă erau lucruri ce amândoi am fi vrut să le spunem dar nu puteam. Ceva ne oprea. Nu ştiam cu certitudine ce. Am vorbit eu prima.
- Åži, ia zii, tu cum te mai descurci?
A ridicat din umeri, evitând să mă privească în ochi. Mi se părea la fel, de parcă nu se schimbase deloc! Părea atât de frumos, ca întotdeauna, blond cu ochii lui veşnic albaştrii şi cuceritori, foarte intenşi. Cu trupul lui bine lucrat însă nefiind exagerat şi plin de muşchi inutili, statura lui înaltă... Ei bine, toate îmi erau prea familiare.
- Anul ăsta o să fie ceva mai greu apoi mai am unul, deci să zicem – doi, şi termin. E complicat, ştii? Pentru că ţin două facultăţi, a spus pe un ton plictisit.
Eu ştiam, însă, că nu era pictiseala ci furia ce îl făcea să vorbească aşa. Stai puţin, două? Dar eu ştiam doar de una! Ce bine ştia să ascundă lucruri când venea vorba de el. L-am luat la rost, evident şi am cerut explicaţii.
- Mă deranjează să nu îmi vorbeşti nimic despre tine având în vedere că eu îţi zic tot ce are legătură cu mine!
A început să râdă dar eu am decis să îl ignor.
- Nu înţelegi, nu?, m-a întrebat cu expresie ciudată, îndurerată întipărit pe chip. Am fost uimită, trebuie să recunosc, poate şi din cauza seriozităţii sale.
- Eu vreau să ştiu tot ce ţine de tine pentru că te iubesc, mi-e normal să te susţin pe cât pot în toate, să fac şi imposibilul dacă e necesar. E normal să tânjesc după fiecare mic lucru ce există în viaţa ta, să fiu cu tine sau nu – asta nu mai contează aşa mult, atâta vreme cât fac parte cu adevărat din „totul” tău şi ştiu că, într-un fel sau altul, ai nevoie de mine. Dar tu, ce necesitate ai tu să ştii ceva despre mine?
Mi-a închis gura. Singurul care mi-o poate încuia, cu siguranţă doar el. Am privit în altă parte. Avea dreptate. Ce drept aveam eu să îi cer lui ceva, când venea vorba de el... Niciunul. Mi-am înăbuşit dorinţa de a afla atâtea lucruri şi am zâmbit larg spunând ceva la întâmplare pentru a schimba subiectul stânjenitor; rapid, am revenit la starea de dinainte, fără pic de sentimente apăsătoare în jurul nostru.
- Şi, când pleci?, l-am întrebat neatentă, jucându-mă cu propriul meu tricou.
- Astă-seară. Am ajuns acum vreo două ore, am rezolvat nişte chestiuni pentru care am venit ca să pot sta cu tine oleacă, apoi mai trebuie să fac câteva comisioane şi plec, am un seminar important luni şi trebuie să mă pregătesc.
Am oftat. Poate din cauza faptului că toate acestea păreau prea departe de mine.
- Te mai gândeşti adesea la Dani?, întrebă pe un ton aproape normal. De parcă subiectele erau strâns legate între ele.
M-a lovit din plin. Nici nu îmi mai trecuse gândul la el, ce naiba însemna asta? Şi oricum, ce îi venise să mă chestioneze în legătură cu acest lucru?
- Nu! I-am răspuns hotărâtă, fără emoţie. Adevărul era că nu îmi mai acapara deloc mintea.
Mă aşteptam să îl văd uşurat pe blond, în schimb mi s-a părut că se încordează şi că văd o urmă de încruntare pe chipul lui.
- Ce înseamnă asta? Nu mi-am putut înfrâna curiozitatea, simţeam nevoia să simt „de ce”.
- Oh, nimic, nimic. Într-adevăr. Te duc acasă, trebuie să mă car, vorbi fără pic de emoţie.
Mă enerva! I-aş fi ţipat eu câteva dacă aş fi fost în buna dispoziţie de aşa ceva. L-am lăsat să mă conducă înapoi şi l-am îmbrăţişat strâns de tot la plecare, sărutându-l lung pe obraz.
- Ah, stai, am ceva pentru tine! A strigat chiar înainte să cobor, a căutat prin maşină şi a scos o cutiuţă pe care mi-a înmânat-o zâmbind.
- Pa! A mai rostit la fel de vesel iar eu i-am răspuns rapid, fugind în casă.
Tata era în bucătărie aşa că m-am văzut nevoită să arunc cutiuţa în buzunar şi să merg să îi pregătesc eu ceva de mâncare. Am purtat o conversaţie simplă, aproape apăsătoare, după care m-am refugiat iar în dormitorul meu. Mi-am căutat prin buzunare, am scos obiectul, am deschis capacul şi am observat ce era înăuntru...
Nu am rămas prea uimită, dar ochii parcă mi s-au înceţoşat brusc, făcându-se mai mici ca niciodată. Era un simplu ceas de buzunar, din aur – ştiam sigur acest lucru, destul de vechi, operă de artă – ceva ce îmi dorisem de multă vreme ca şi obiect de colecţie. Avea un lanţ agăţat, era exact ca cele pe care le aveau aristocraţii, acum mulţi-mulţi ani. Am deschis căpăcelul pe care erau gravate nişte semne de neînţeles şi nişte iniţiale necunoscute mie ( cine ştie cui aparţinuse ), acolo am observat ceasul, limbile se mişcau liniştete arătând ora corectă. Inima mea începuse să bată mai tare. Pe cealaltă parte, vis-a-vis de ceas, era inscripţionat mic şi necunoscut : I love you. Era un scris vechi, probabil aşa îl şi cumpărase Will. Costase, cu siguranţă, o avere.
L-am strâns uşor în mâini şi m-am întins în pat, ridicându-l şi neîncetând să îl privesc, acel obiect magnific ce îmi cucerise pe de-a-ntregul existenţa, fie doar şi pentru un minut.

[She]

Capitol nouuuu. <3
Vaaii ce teapa si-a luat Alexandru. : )) Toane de fete, ce sa-i faci. Tipu' e chiar ciudatel, macar canta bine. xD Si s-a intors Will. :x Si-acuma si-asta se comporta ciuat. : )) Si de Dani aproape ca uitasem. xD Cred ca pana la urma Mirabela si Will tot o sa fie impreuna. Nu stiu, nu mi-i inchipui altfel. Mai ales ca Will s-a intors, si probabil o sa vina mai des de-acum... : -" In fine, visez si eu. -.-'
In concluzie, mi-a placut capitolul, normal. : x Si abia il astept pe urmatorul. Siii~ muuulta inspiratie iti doresc, sa vii cat mai repde cu el. : ))

[Yuki4ever]

Nu sunt prima, dar ce conteaza?:]]
Mai surprins cu adevarat, nu am ce spune.Am ramas masca cand a venit Will si chiar asteptam de mult asta... cine stie,poate de prea mult.Mai ca era sa fac stop-cardiac:]]Hai ca nici chiar asa.
Un cadou potrivit pot spune pentru Ella:X chiar m-am bucurat de asta.
Ce pot spune... am ramas ca intotdeauna surprinsa dupa un asemena capitol. Ai ceva cand scrii care ma farmeca.. nici eu nu stiu ce, dar ai. Asta m-a facut din prima sa citesc : )
Acum.. eu astept. Un capitol nou bineinteles! Bafta in continuare la scris si multa inspiratie ; ) (ce replici expirate :]] )

[Yaku-chin]

Vai, doamne nici nu sti ce senzatii am cand (re) citesc si imi vine sa plang:(( e asa trist si dureros pt mine, nu cred ca intelegi sau poate, nu stiu..
Tot ce stiu e ca imi place asa mult personalitatea Ellei, chiar si acum dupa ce s-a mai schimbat putin, stiu ca ti-am zis de nenumarate de ori ca o ador, dar e superba, asa de ( nu perfecta) dar complexa, imi place.
Si Will( sti doar ca e preferatul meu, adoratul meu) ma intristeaza si totusi ma bucur ca e totusi aproape de ea, desi stiu ca sufera ingrozitor...asta e..;))
Stii bine ca imi place la nebunie stilul tau de a scrie, e foarte frumos si perfect( nu exagerez!) asa ca pune nextu .
Kiss si hugz!

[Neith]

Deci în sfârşit a venit şi noul capitol ! Îl aştept de ceva timp ...
Să zicem că nu prea am apreciat întâlnirea dintre cei Ela şi Alexandru , mi s-a părut cam seacă , lipsită de ceva( încă nu sunt sigură de ce , poate curaj din partea lui ) . E drăguţă această timiditatea a lui , această inferioritatea pe care o manifestă . Nu este Will , nu deţine aroganţa şi curajul lui , dar vreau ceva mai mult de la Alex . O idee bună ar fi să cânte din nou , căci aşa a reuşit să îi atragă atenţia Elei . În fine , nu ştiu ce va decide să facă în continuare , dar este necesar să schimbe ceva . Hai că l-am certat suficient pe Alex , o să încep să îl laud pe blond.
Deci mi-a lipsit mult acest personaj , îmi era dor de comportamentul său atotştiutor . De ce a stat aşa puţin ? Dar asta e , mă mulţumesc cu această scurtă apariţie . A fost frumoasă întâlnirea dintre cei doi şi mă bucură să văd că sunt sinceri unul cu celălalt.
Cam atât ! Ştii că aştept următorul capitol !>:D<

[Teh]

Muuuuuuulţumesc :X creşte inima în mine când vă văd părerile şi faptul că încă mă citiţi şi că nu aţi abandonat-o pe Mirabela. Personajul ăsta mi-a intrat în suflet MIE cu povestea asta. Parcă e o parte din mine, nu ! era , acum nu mai e . E independentă. E altcineva. Şi e creată de mine. Mă bucur atât de tare că citiţi, nici nu am cuvinte să mă exprim. Să îmi exprim mulţumirea. Sper să continuaţi aşa şi să îmi daţi părerile voastre. I so love you, guys.
Capitol nou.

Lectură plăcută!

Capitolul ÅŸapte

Ziua de luni a apărut destul de rapid, de neaşteptat aproape. Vremea se răcise uşor, nu puteam ieşi fără geaca mea de toamnă afară, dar măcar atunci când m-am trezit nu mai ploua. M-am îmbrăcat în ce am apucat, chiar nu eram în dispoziţia necesară de a mă dhichisi. Am folosit un anti-cearcăn pentru că prea mi se întindeaua petele acelea negre pe sub ochi, mă făceau să arăt groaznic. Mi-am prins părul într-o coadă strânsă, în speranţa că nu mă va deranja azi.
Tata dormea când am plecat eu, am renunţat să mai iau maşina, fiind dornică de puţin mişcare în această dimineaţă. Nu pot spune cu precizie cât mi-a luat până la liceu, am avut căştile în urechi pentru a mă acompania muzica şi într-un final m-am văzut în faţa liceului, am intrat şi mi-am aruncat Ipod-ul în ghiozdan.
- Elaaa!
Am auzit o voce cunoscută strigându-mă şi m-am întors rapid pentru a o observa pe Iulia, verişoara lui Will, o tipă ce era acum vopsită blond şi pe care nu o prindea excepţional. Am salutat-o fără entuziasm şi aceasta a sărit în braţele mele pupându-mă pe ambii obraji.
- Nu am mai vorbit de un car de vreme! A zâmbit larg spunând asta. Eu m-am mulţumit cu un chicot.
De când mă mutasem şi nu mai eram vecine, nu prea ţinusem cine ştie ce legătura, ne mai salutam prin liceu când ne vedeam. Azi era prea veselă aşa că m-am conformat cu discuţia ce avea să urmeze, negreşit.
- Oh, Will a fost ieri în oraş şi a stat doar cinci minute la noi! Tu l-ai văzut?
Am dat afirmativ din cap, gândul meu zburând rapid la ceasul pe care mi-l dăruise. Ce l-o fi apucat cu acest gest, nu am idee. Dar pot spune cu precizie că îmi plăcea la nebunie.
- M-am certat puţin cu el... E stresant, stă aşa puţin. Pe el tot îl văd, în comparaţie cu frate-su! Vai, nu l-am mai văzut pe Oliver de ani de zile! I-am zis că dacă face acelaşi lucru ca „ăla”, o să o păţească cu mine! Nu e frumos aşa!
Părea foarte supărată din cauza acestui lucru pe care eu nu izbuteam să îl înţeleg. Poate că nu le era drag de rude. În orice caz, Verişoara mamei lui Will se căsătorise cu un tip de pe aici, deci ei erau verişori de gradul II, sau ceva asemănător. Nu eram prea pricepută în chestiuni din acestea. Mi-a trecut prin minte fulgerător să o întreb de „Oliver”, de care nici nu auzisem mare lucru. Adică, nimic.
- Da, nu ştii? E frate geamăn cu Will , bine normal că ştii asta! Doar că nu am mai venit pe aici, e de înţeles, mereu i-a ascultat pe ai lui şi având în vedere din ce „ familie” fac parte, e normal că nu are cum să dea pe aici, e prea „provincial” pentru el, dacă pot să spun aşa... Will pe de altă parte niciodată nu a fost în conformitate cu regulile stupide ale părinţilor lui. A râs făcând o pauză, după care a adăugat. Dar ştii, cred că l-a ameninţat că îi taie moştenirea, sau cine ştie ce naiba de s-a dus să facă facultatea unde au vrut ei, altfel nu era nicio şansă.
Uite, câteodată chiar pot să scot informaţii utile de la blonda aceasta. Am surâs, cu o aură prefăcută de nepăsare. Puteam să aflu informaţii despre el chiar şi fără să îl întreb, interesant. Cred că aş fi continuat să vorbesc cu Iulia dacă nu ar fi apărut Alin ( fostul ei care acum era iar actualul ) şi a zburat-o cu ea de acolo. Între timp am simţit şi eu două braţe înconjurându-mi gâtul. Am ridicat privirea şi i-am întâlnit chipul lui Mircea.
- Salut!, spuse foarte hotărât, fără a se depărta de mine.
- Alo, domnu’, eşti greu, ce crezi că te pot ţine la tonele pe care le cântăreşti?, i-am zis pe un ton fals de nervozitate. Acela a râs şi mi-a ciufulit părul, făcându-mă să îi trosnesc o palmă peste spate.
- Mama-mea!, a strigat rapid frecându-şi cu o palmă suprafaţa lovită.
- Las-o să stea liniştită acasă pe mama, mă!
S-a auzit şi vocea Soniei, care i-a trăznit un pumn în braţ fratelui său. Am zâmbit larg şi am intrat în clădire, ajungând rapid şi în clasa mea, unde erau aproape toţi colegii mei. Mihai a urlat ceva de neînţeles şi eu m-am conformat să îl salut, apoi m-am aruncat în banca mea.
- Ce-ai?, m-a întrebat îngrijorat Ştefan.
Am râs.
- Poftim?
- Ai o faţă de parcă tocmai ţi-a fost ucis ultimul neuron!
Asta m-a făcut să continui cu starea mea de amuzament. Chiar atât de rău arătam azi?
- Hai, mă, întoarce-te la visele tale erotice şi lasă-mă să sufăr cu faţa mea!
Surâzând, şi-a pus capul pe bancă şi şi-a închis ochii. M-am ridicat şi am întrebat prin salon ce oră avem. Unii au răspuns Estetică, alţii Psihologie şi alţii Engleză. Şi totuşi, a intrat profesorul de Geografie. Toţi am fost uimiţi, chiar acela era oraru. Ne-a ţinut o predică despre bac, despre cum trebuie să învăţăm, porcării ( eu oricum dădeam la Istorie ) . Apoi s-a mulţumit să înceapă să ne predea nu-ştiu-ce. Urât din partea mea dar chiar nu aveam chef să fiu atentă. Am visat toată ora. La un moment dat mi-a atras atenţia.
- Domnişoară Andrei, dacă ai chef de dormit, poţi s-o faci şi pe hol.
Am ridicat sugestiv din sprâncene.
- Nu, nu pot domnule profesor. Acolo nu am nici bancă şi nici scaun. Şi vocea dumneavoastră liniştită... Prefer să stau aici!
Au început toţi să râdă, inclusiv proful. Ei bine, se înţelege că îmi permiteam să vorbesc aşa cu „el”, altfel nu aş fi făcut un comentariu ce m-ar fi putut costa foarte mult, ca de exemplu corigenţa – acum în ultimul an.
După terminarea primelor trei ore, eram extenuată.
- Cât mai stăăăăm?, am strigat supărată din bancă, căscând zgomotos. Mircea a venit spre mine şi mi-a tras scaunul de era să cad. Am început să fug după el, urcându-mă pe bănci aşa cum făcea şi el, de altfel. Aruncam cu caietele pe care le prindeam în mână după el şi cu pixuri. La un moment dat au zburat prin clasă pixurile Danei, o tocilară. S-a ridicat şi a început să îmi vorbească urât. Atât i-a fost. M-am dus spre ea şi am dat să o apuc de plete. Avea un păr foarte des, uşor cârlionţat şi lung. Chiar când voiam să mătur cu ea pe jos, am fost strigată şi m-am văzut nevoită să întorc privirea spre persoana ce stătea în uşa noastră. Ceilalţi erau atenţi, se înţelege.
Un brunet cu ochii cenuşii, superbi, foarte înalt, un slăbănog pe nume Alexandru stătea acolo privindu-mă sfios. Cum naiba avusese curajul să vină până aici? Am oftat şi m-am îndreptat spre el, nu înainte de a o ameninţa pe colega mea.
- Cu tine o să am eu o vorbă mai târziu.
Am ieşit, trântind uşa după mine şi lăsând un val de râs în urmă.
- Ce-i?, am replicat tăios. Nu aveam chef de discuţii.
- Ăăă... Voiam să îmi cer scuze pentru zilele trecute...
Începuse să zică cu veşnicul lui glas fâstâcit. Mă enerva acum, nu aveam chef de el şi jena lui pentru ce o fi. L-am privit arogant şi superior.
- Ok, scuze neacceptate. Dacă ai terminat, eu plec.
M-am întors, gata să mă car de acolo. Nu eram dispusă să îl dădăcesc chiar acum. M-a uimit, de ce să nu rescunoc, faptul că mi-a prins braţul şi m-a făcut să îmi întorc atenţia spre el. Ochii noştrii s-au întâlnit şi am stat aşa, timp de mai multe secunde, privindu-ne. Brusc, mi-a dat drumul şi a dispărut de acolo, eu văzându-mi de propriul meu drum şi revenind în clasă.
Ce dracu fusese asta?
Bianca şi Mădălina au venit repede spre mine pentru a mă interoga. Tonul meu a fost mai ridicat decât am vrut să se audă.
- Eh, pe dracu! Nu ştiu ce voia, să îşi ceară scuze pentru mama mă-sii, el ştie de ce. Mă stresează copilul ăsta.
Celelalte au izbucnit în râs şi l-am observat pe Mircea zâmbind. Ăsta ce mai avea?
- Tu ce problemă deţii, domnule? M-am adresat ridicând dintr-o sprânceană spre el.
- Nimic, nimic!, a exclamat amuzat iar eu mi-am pus capul pe bancă, urmându-i exemplul veşnic al lui Ştefan.
M-a trezit profa de franceză. Intrase de mai multă vreme în clasă, era de fapt spre sfârşitul orei şi ea tot vorbea cine ştie ce. Eu dormeam, pe bune. Mi s-a spus după că m-a strigat de mai multe ori dar eu nu am răspuns. Mi-a dat cu cartea în cap şi eu am sărit rapid în picioare, tresărind.
- Aha, dormi la ora mea!
Am strâns din ochi din cauza luminii abundente ce sălăşluia în încăpere. Am observat-o pe profesoara nervoasă ce stâtea în faţa mea. M-am gândit două secunde. Ah, eram la oră! Trebuia să îmi cer scuze doar că nu simţeam nevoia.
- Excusez-moi, s’il vous plaît, madame! Je suis... tired?
Am început să bag repede o scuză doar că nu îmi aminteam cum se spune „ obosit” în franceză, aşa că am băgat o replică în engleză, făcând-o să fie şi mai furioasă.
- Se pare că o să faci o vizită la domnul director, Andrei. Ai noroc că încă nu s-au făcut cataloagele definitive, că altfel căpătai azi un doi cât tine de mare.
A plecat înapoi spre catedră, şi-a strâns lucrurile şi mi-a amintit ca la ora două să fiu la direcţiune. Ceea ce am promis că voi face, pe un ton de prefăcută umilinţă. Partea bună cu această profesoară era că dacă nu avea catalogul când te ameninţa cu o notă mică, nu ţi-o mai punea în veci.

Chiar înainte de a pleca spre „tortură”, pentru că avea să îmi ţină o morală extraordinară, Mihai m-a întrebat dacă m-am decis, merg cu ei sau nu weekendul acesta la munte, trebuia să strângem banii de drum, plecam cu trenul şi era mai uşor să îi strângă cineva. Bianca se oferise.
- Oh, pe dracu. Am uitat de tot. Vă zic mâine.
Celălalt s-a enervat puţin şi mi-a spus că orice s-ar întâmpla trebuie să vin. I-am făcut cu ochiul şi am ieşit din salon, îndreptându-mă spre direcţiune, la etajul următor. M-am văzut nevoită să aştept câteva minute pentru că era altcineva înăuntru. În cele din urmă am fost poftită şi a început chinul. Doamna de franceză cu veşnicele ei principii, o jumătate de oră a durat totul.
- Îmi cer iertare! Am rostit tare şi clar, foarte supărată. Dacă trebuia să mai ascult încă cinci minute vorbăraia ei, înnebuneam. A cerut să fiu pedepsită pentru că mi-am luat „lumea-n cap”. Directorul s-a supus şi el exasperat de această tipă.
- Domnul de muzică tocmai mi-a explicat că are nevoie de nişte ajutor la cor...
M-am grăbit să dau replică.
- Nu ştiu să cânt!
Nu era chiar adevărat, aveam o voce destul de OK, desigur nu pentru cor, dar mergea. Numai că nu aveam de gând să îmi pierd eu vremea pe acolo. A continuat să vorbească.
- În orice caz, o să te trimit acolo – îţi găseşte dumnealui ceva de făcut. Poţi să începi chiar acum, au repetiţii – sau ceva asemănător, la clasa a 11a D.
Am oftat.
- Cât durează pedeapsa? Am întrebat neliniştită, gândindu-mă la câte ore o să pierd pe aici peste program din cauză că am adormit la o oră.
S-a uitat la profa mea şi aceasta părea că se gândeşte.
- Trei săptămâni, a rostit simplu şi directorul a dat din cap mulţumit că s-a rezolvat problema. Eu nu eram MULŢUMITĂ! Deloc! Am ieşit politicos şi m-am îndreptat spre sala respectivă, înjurând-o în gând pe cotoroanţă. Săraca era chiar de treabă dar când o apuca, nici dracu nu te mai scăpa de ea.
Nu am bătut la uşă. În fond, îl ştiam eu pe proful acesta muzică şi ne înţelegeam strună.
- Salutare, domn profesor! Am fost pedepsită să stau cu dumneavoastră la repetiţii, sau aşa ceva – m-a trimis domn director, sper că nu aveţi nimic de făcut pentru mine!
Vorbisem repede şi uşor nervoasă. Celălalt mi-a zâmbit, părea şi el supărat şi m-a poftit să iau un loc. L-am întrebat ce are. În sală erau mai mulţi puşti dar nu i-am privit.
- Îmi mai trebuie o persoană pentru weekendul acesta şi nu pot să găsesc. Cineva care cântă la vioară, dar – crede-mă, nu am nicio şansă să dau de cineva voluntar!
Am privit clasa. Erau câţiva tipi cu nişte instrumente şi câteva fete care erau doar soliste, presupun. O idee trăznet mi-a bătut capul, numai că nu ştiam dacă se ... Poate, ei bine – aveam să merg şi să întreb.
- E un tip Alexandru care cântă demenţial, nu ştiu dacă şi la vioară... Ar trebui să...
Nu m-a lăsat să termin.
- Îl ştiu! E la a 11a A. Dar crezi că vrea? Cântă la toate, şi la pian! M-am rugat de el dar a spus : Muzica nu e de mine! Cum să zică aşa ceva? L-am luat în prima săptămână la repetiţii dar după a „abandonat”, m-a lăsat absolut baltă....
Se uita mirat la mine, poate din cauza expresiei mele amuzate. M-a întrebat care e faza.
- Facem un târg?
M-a privit nedumerit. Iar eu i-am oferit o explicaţie.
- Eu vi-l aduc pe Alexandru aici, vă cântă toate cele, bine – nu ştiu dacă îl bag la repetiţii dar în weekend la ce o fi nevoie pentru el, o să fie acolo. În schimb, dumneavoastră mă scăpaţi de pedeapsa asta. Adică, e fain să stau aici şi să ascult muzică! Dar... Tot aş vrea să stau şi eu la mine acasă după ore, mai învăţ pentru bac...
Se părea că se gândeşte, iar eu nu l-am grăbit. După o pauză îndelungată, a acceptat neîncrezător. Nu credea, ştiam asta, nici măcar o secundă că voi reuşi.
I-am promis că mâine are treaba rezolvată. Am ieşit şi am sunat-o pe Mădălina.
- Dă-mi număru’ lu’ Mirel.
Am luat-o repede fără alte introduceri.
- Pentru ce ai nevoie de numărul lu’ frate-meu?, mă întrebă nedumerită.
I-am explicat în mare şi aceasta a consimţit, dându-mi ceea ce am cerut. L-am apelat rapid şi acesta a răspuns după ce a sunat de trei ori.
- Bună, sunt Mirabela, auzi- am nevoie de o favoare. Şi îmi eşti dator.
Îi făcusem eu odată un serviciu, aşa că nu era mare lucru.
- Zii. Răspunse scurt şi în felul lui cool care nu îl prindea deloc.
- Tipul ăla care a cântat atunci... Primul, la chestia aia la care aţi cântat voi ultima dată, pana mea –n-am idee. Deci, fă-l să vină la repetiţii la corul şcolii, sau cel puţin să participe weekendul ăsta la concursul ălora!, am spus repede fără a face pauze sugestive. Acela a oftat.
- Nu pot să te ajut cu asta. Crede-mă, am încercat să îl bag şi în trupa mea. Fără efect!
Puteam resimţi regretul din glasul său. I-am răspuns.
- Atunci zi-mi unde pot să dau de el!
A părut că se gândeşte, pentru că nu mi-a răspuns decât după o vreme. Aveam impresia că murise la telefon, sau ceva asemănător.
- Stă pe undeva prin centru, are un apartament pe Strada Marin Preda, clădirea B4, apartament 25, etajul 9. Atâtea informaţii am despre el. Nu am numărul de telefon, nici adresa de mail. Ştii să ajungi acolo?
Pe naiba! Adică, asta însemna că trebuia să merg la el acasă? Unde eşti Will când am nevoie de tine? Prea mult egoism din partea mea. Am încuviinţat, i-am mulţumit şi am închis. Am plecat mai întâi acasă, pentru a vedea dacă este bine tata şi a mânca ceva, eram lihnită. I-am dat pastilele bătrânului dar am renunţat să mănânc, nu prea aveam provizii.
- Fac eu cumpărăturile, o să mă duc în supermarket mai târziu, bine?
Acesta a fost de acord şi mi-a spus că se întinde pentru o oră- două, nu se simţea bine. Mâine aveam să mergem iar la control, mie una nu îmi plăcea cum evolua tratamentul.
Schimbându-mă şi profitând de vremea frumoasă ca să îmi pot lua şi eu o bluziţă mai subţire, am plecat cu maşina. Nu mi-a fost greu să ajung la adresa lui Alexandru pentru că mai ştiam pe cineva pe acolo. Am găsit clădirea, ce-i drept, cam greu.
Urcând în lift şi apăsând butonul 9, am avut marea surpriză să rămân blocată la etajul 4. Bine că s-a îndurat un localnic simpatic şi în vârstă să mă ajute.
- Defect, mâine-l repară domnişoară, mi-a spus un pic curios şi totodată regretând faptul că nu funcţiona liftul. Am dat din cap.
- Nu ştiam. Mulţumesc frumos, domnule!, am replicat politicos şi am decis să urc scările, foarte veselă şi entuziasmată de altfel – de abia îmi căram picioarele şi fierbeam de nervi.
În sfârşit am ajuns în faţa acelei uşi cu numărul 25, „ Familia Vlad”. Am oftat şi am apăsat pe sonerie. Frate, ce ajunsesem să fac din cauza unei amărâte de pedepse! Dar, decât să stau după ore în fiecare zi timp de trei săptămâni... Oho! Mai bine asta.
Mi-a răspuns un băiat foarte înalt, tot brunet şi cu nişte ochi albaştrii nu prea conturaţi, aproape şterşi, cenuşii. Ai lui Alexandru erau mai degrabă negrii-cenuşii, dar şi aceştia erau drăguţi. Plus că asemănarea între el şi personajul din faţa mea era izbitoare. Cred că avea cu câţiva centimetrii mai puţin la înălţime decât celălalt, deci mă uitam la el ca la tavan. A zâmbit larg şi m-a întrebat, foarte politicos, pe cine caut.
- Oh, numele meu este Mirabela şi îl caut pe Alexandru. Iertaţi-mă că am dat aşa buzna, aş avea nevoie să discut vreo două lucruri cu acesta, desigur – o să înţeleg dacă vă deranjează! Dar dacă nu, aţi putea – vă rog frumos, să îl chemaţi două secunde?
Am încercat să vorbesc frumos şi am reuşit, cât de cât, speram eu să fiu bine-crescută. Celălalt m-a îndemnat să intru şi nu am avut timp să refuz, deşi eram gata să o fac. Părea mult mai matur decât tipul pe care îl căutam eu, avea trăsăturile mai bine definite, nu avea faţă de copil şi nu era mai deloc slab.
- Oh, intră – te rog, nu accept un refuz, nu e drăguţ să te las să aştepţi aici.
Oftând şi cu mare greutate am fost îndrumată într-o încăpere ce presupun că era sufrageria. M-am aşezat pe un fotoliu, la îndemnul gazdei mele şi cred că am roşit puţin, involuntar. Era foarte JENANT!
S-a dus imediat într-o altă cameră şi am auzit că a deschis vreo două uşi, chiar dacă nicio voce nu a ajuns până la urechile mele.
Mă aşteptam să revină şi să îmi spună că o să apară imediat persoana ce o căutam, în rest chiar Alexandru a apărut în living şi, aproape împiedicându-se, şi-a făcut apariţia în faţa mea, îmbujorat ca întotdeauna.
- Scuze că am dat buzna, vreau să-ţi cer o favoare.
Nicio schimbare de expresie la cuvintele mele. Părea atât de încântat, ca un copil în ziua de Crăciun care primeşte jucăria prea mult dorită! Pe naiba, de parcă eu eram un obiect. Dacă nu aş fi fost aici în asemenea circumstanţe, deja i-aş fi spart faţa.
Îmi plăcea, totuşi, influenţa pe care o aveam asupra lui.
- Spune?!, şopti nedumerit atunci când eu am tăcut mâlc şi el stătea tot acolo, în picioare în faţa mea. M-am ridicat şi eu pentru că diferenţa de înălţime îmi dădea dureri de cap.
- Uite ce e, nu ai vrea să mergi la repetiţiile acelea pentru cor şi să te duci la concursul acela în acest weekend? Nu înseamnă mare lucru, nu? , am întrebat pe un ton uşor rugător.
Acesta a dat negativ din cap.
- Îmi pare rău , dacă e asta, trebuie să refuz. Nu pot, pur şi simplu. Nu îmi place.
Nu mă aşteptam să mă refuze aşa din prima! Şi nici măcar în asemenea fel, cum putea fi aşa de hotărât şi rece în această privinţă când de obicei de abia vorbea? Ok, poate că se fâstâcea doar în prezenţa mea... Poate.
Cum să îl abordez? Să mă rog de el sau să îl iau tare? Cred că mai bine ar merge să mă rog de el, dar pe Dumnezeul meu dacă am să fac aşa ceva! Nu, uite – foarte bine, o să îţi impun eu să mergi chiar acum. Am studiat puţin camera, era decorată cu mult bun gust, culori calde şi primitoare, rafturi din lemn negru, canapele foarte stilate, fotolii foarte comode. Era un loc fain, străjuit de cărţi ordonate pe rafturi. Aveau chiar şi un mini-bar aici.
- Uite ce e, cred că nu am fost explicită – vreau să participi la chestia aia.
S-a uitat ciudat la mine, transmiţându-mi din ochi : cu ce drept îmi impui mie ceva?
Am râs, poate că şi-a dat seama de expresia lui. M-am apropiat de acesta şi în timp ce făceam câţiva paşi spre el, acesta s-a dat înapoi şi a căzut în canapea. M-am aplecat uşor de-asupra sa şi buzele mele s-au unit cu ale lui. Nu am simţit nimic în afară de victorie şi o faţă prea aproape de a mea, foarte fierbinte. Nici pic de pasiune, mai degrabă un sentiment inocent, ceva ce era normal şi totodată ieşit din tipare. M-am ridicat rapid, realizând ceea ce făceam. Am chicotit, ce dracu se întâmpla cu mine?
- Acum îmi eşti dator, am spus pe un ton mustrător şi acesta s-a ferit să se uite la mine.
Nu avea leac! Bine, atunci pa şi pusi , o să am eu grijă de pedeapsă în alt mod. Cât de greu poate fi să găsesc un tip sau o tipă care cântă la vioară? ...
Chiar când am dat să plec, i-am auzit vocea, hotărâtă şi totoadată ezitantă, era roşu-tot.
- Ok, ok! O să o fac!
_
*- Excusez-moi, s’il vous plaît, madame! Je suis... tired? – Scuzaţi-mă, vă rog, doamnă! Eu sunt... ( franceză ) obosită? ( engleză )

[matzaplouata]

un alt capitol genial dupa parerea mea. imi cer milioane de scuze ca nu am comentat si la cel de dinainte dar sperc ca ma revansez eu cumva. mi-a placut la nebunie capitolul asta. faza de la ora de franceza a fost brilianta. per total, un alt capitol perfect.
astept nextu!


edit: am uitat sa precizez ca Am Fost Prima