Muuuuuuulţumesc :X creşte inima în mine când vă văd părerile şi faptul că încă mă citiţi şi că nu aţi abandonat-o pe Mirabela. Personajul ăsta mi-a intrat în suflet MIE cu povestea asta. Parcă e o parte din mine, nu ! era , acum nu mai e . E independentă. E altcineva. Şi e creată de mine. Mă bucur atât de tare că citiţi, nici nu am cuvinte să mă exprim. Să îmi exprim mulţumirea. Sper să continuaţi aşa şi să îmi daţi părerile voastre. I so love you, guys.
Capitol nou.
Lectură plăcută!
Capitolul ÅŸapte
Ziua de luni a apărut destul de rapid, de neaşteptat aproape. Vremea se răcise uşor, nu puteam ieşi fără geaca mea de toamnă afară, dar măcar atunci când m-am trezit nu mai ploua. M-am îmbrăcat în ce am apucat, chiar nu eram în dispoziţia necesară de a mă dhichisi. Am folosit un anti-cearcăn pentru că prea mi se întindeaua petele acelea negre pe sub ochi, mă făceau să arăt groaznic. Mi-am prins părul într-o coadă strânsă, în speranţa că nu mă va deranja azi.
Tata dormea când am plecat eu, am renunţat să mai iau maşina, fiind dornică de puţin mişcare în această dimineaţă. Nu pot spune cu precizie cât mi-a luat până la liceu, am avut căştile în urechi pentru a mă acompania muzica şi într-un final m-am văzut în faţa liceului, am intrat şi mi-am aruncat Ipod-ul în ghiozdan.
- Elaaa!
Am auzit o voce cunoscută strigându-mă şi m-am întors rapid pentru a o observa pe Iulia, verişoara lui Will, o tipă ce era acum vopsită blond şi pe care nu o prindea excepţional. Am salutat-o fără entuziasm şi aceasta a sărit în braţele mele pupându-mă pe ambii obraji.
- Nu am mai vorbit de un car de vreme! A zâmbit larg spunând asta. Eu m-am mulţumit cu un chicot.
De când mă mutasem şi nu mai eram vecine, nu prea ţinusem cine ştie ce legătura, ne mai salutam prin liceu când ne vedeam. Azi era prea veselă aşa că m-am conformat cu discuţia ce avea să urmeze, negreşit.
- Oh, Will a fost ieri în oraş şi a stat doar cinci minute la noi! Tu l-ai văzut?
Am dat afirmativ din cap, gândul meu zburând rapid la ceasul pe care mi-l dăruise. Ce l-o fi apucat cu acest gest, nu am idee. Dar pot spune cu precizie că îmi plăcea la nebunie.
- M-am certat puÅ£in cu el... E stresant, stă aÅŸa puÅ£in. Pe el tot îl văd, în comparaÅ£ie cu frate-su! Vai, nu l-am mai văzut pe Oliver de ani de zile! I-am zis că dacă face acelaÅŸi lucru ca „ălaâ€, o să o păţească cu mine! Nu e frumos aÅŸa!
Părea foarte supărată din cauza acestui lucru pe care eu nu izbuteam să îl înÅ£eleg. Poate că nu le era drag de rude. ÃŽn orice caz, VeriÅŸoara mamei lui Will se căsătorise cu un tip de pe aici, deci ei erau veriÅŸori de gradul II, sau ceva asemănător. Nu eram prea pricepută în chestiuni din acestea. Mi-a trecut prin minte fulgerător să o întreb de „Oliverâ€, de care nici nu auzisem mare lucru. Adică, nimic.
- Da, nu ştii? E frate geamăn cu Will , bine normal că ştii asta! Doar că nu am mai venit pe aici, e de înţeles, mereu i-a ascultat pe ai lui şi având în vedere din ce „ familie†fac parte, e normal că nu are cum să dea pe aici, e prea „provincial†pentru el, dacă pot să spun aşa... Will pe de altă parte niciodată nu a fost în conformitate cu regulile stupide ale părinţilor lui. A râs făcând o pauză, după care a adăugat. Dar ştii, cred că l-a ameninţat că îi taie moştenirea, sau cine ştie ce naiba de s-a dus să facă facultatea unde au vrut ei, altfel nu era nicio şansă.
Uite, câteodată chiar pot să scot informaţii utile de la blonda aceasta. Am surâs, cu o aură prefăcută de nepăsare. Puteam să aflu informaţii despre el chiar şi fără să îl întreb, interesant. Cred că aş fi continuat să vorbesc cu Iulia dacă nu ar fi apărut Alin ( fostul ei care acum era iar actualul ) şi a zburat-o cu ea de acolo. Între timp am simţit şi eu două braţe înconjurându-mi gâtul. Am ridicat privirea şi i-am întâlnit chipul lui Mircea.
- Salut!, spuse foarte hotărât, fără a se depărta de mine.
- Alo, domnu’, eşti greu, ce crezi că te pot ţine la tonele pe care le cântăreşti?, i-am zis pe un ton fals de nervozitate. Acela a râs şi mi-a ciufulit părul, făcându-mă să îi trosnesc o palmă peste spate.
- Mama-mea!, a strigat rapid frecându-şi cu o palmă suprafaţa lovită.
- Las-o să stea liniştită acasă pe mama, mă!
S-a auzit şi vocea Soniei, care i-a trăznit un pumn în braţ fratelui său. Am zâmbit larg şi am intrat în clădire, ajungând rapid şi în clasa mea, unde erau aproape toţi colegii mei. Mihai a urlat ceva de neînţeles şi eu m-am conformat să îl salut, apoi m-am aruncat în banca mea.
- Ce-ai?, m-a întrebat îngrijorat Ştefan.
Am râs.
- Poftim?
- Ai o faţă de parcă tocmai ţi-a fost ucis ultimul neuron!
Asta m-a făcut să continui cu starea mea de amuzament. Chiar atât de rău arătam azi?
- Hai, mă, întoarce-te la visele tale erotice şi lasă-mă să sufăr cu faţa mea!
Surâzând, şi-a pus capul pe bancă şi şi-a închis ochii. M-am ridicat şi am întrebat prin salon ce oră avem. Unii au răspuns Estetică, alţii Psihologie şi alţii Engleză. Şi totuşi, a intrat profesorul de Geografie. Toţi am fost uimiţi, chiar acela era oraru. Ne-a ţinut o predică despre bac, despre cum trebuie să învăţăm, porcării ( eu oricum dădeam la Istorie ) . Apoi s-a mulţumit să înceapă să ne predea nu-ştiu-ce. Urât din partea mea dar chiar nu aveam chef să fiu atentă. Am visat toată ora. La un moment dat mi-a atras atenţia.
- Domnişoară Andrei, dacă ai chef de dormit, poţi s-o faci şi pe hol.
Am ridicat sugestiv din sprâncene.
- Nu, nu pot domnule profesor. Acolo nu am nici bancă şi nici scaun. Şi vocea dumneavoastră liniştită... Prefer să stau aici!
Au început toÅ£i să râdă, inclusiv proful. Ei bine, se înÅ£elege că îmi permiteam să vorbesc aÅŸa cu „elâ€, altfel nu aÅŸ fi făcut un comentariu ce m-ar fi putut costa foarte mult, ca de exemplu corigenÅ£a – acum în ultimul an.
După terminarea primelor trei ore, eram extenuată.
- Cât mai stăăăăm?, am strigat supărată din bancă, căscând zgomotos. Mircea a venit spre mine şi mi-a tras scaunul de era să cad. Am început să fug după el, urcându-mă pe bănci aşa cum făcea şi el, de altfel. Aruncam cu caietele pe care le prindeam în mână după el şi cu pixuri. La un moment dat au zburat prin clasă pixurile Danei, o tocilară. S-a ridicat şi a început să îmi vorbească urât. Atât i-a fost. M-am dus spre ea şi am dat să o apuc de plete. Avea un păr foarte des, uşor cârlionţat şi lung. Chiar când voiam să mătur cu ea pe jos, am fost strigată şi m-am văzut nevoită să întorc privirea spre persoana ce stătea în uşa noastră. Ceilalţi erau atenţi, se înţelege.
Un brunet cu ochii cenuşii, superbi, foarte înalt, un slăbănog pe nume Alexandru stătea acolo privindu-mă sfios. Cum naiba avusese curajul să vină până aici? Am oftat şi m-am îndreptat spre el, nu înainte de a o ameninţa pe colega mea.
- Cu tine o să am eu o vorbă mai târziu.
Am ieşit, trântind uşa după mine şi lăsând un val de râs în urmă.
- Ce-i?, am replicat tăios. Nu aveam chef de discuţii.
- Ăăă... Voiam să îmi cer scuze pentru zilele trecute...
Începuse să zică cu veşnicul lui glas fâstâcit. Mă enerva acum, nu aveam chef de el şi jena lui pentru ce o fi. L-am privit arogant şi superior.
- Ok, scuze neacceptate. Dacă ai terminat, eu plec.
M-am întors, gata să mă car de acolo. Nu eram dispusă să îl dădăcesc chiar acum. M-a uimit, de ce să nu rescunoc, faptul că mi-a prins braţul şi m-a făcut să îmi întorc atenţia spre el. Ochii noştrii s-au întâlnit şi am stat aşa, timp de mai multe secunde, privindu-ne. Brusc, mi-a dat drumul şi a dispărut de acolo, eu văzându-mi de propriul meu drum şi revenind în clasă.
Ce dracu fusese asta?
Bianca şi Mădălina au venit repede spre mine pentru a mă interoga. Tonul meu a fost mai ridicat decât am vrut să se audă.
- Eh, pe dracu! Nu ştiu ce voia, să îşi ceară scuze pentru mama mă-sii, el ştie de ce. Mă stresează copilul ăsta.
Celelalte au izbucnit în râs şi l-am observat pe Mircea zâmbind. Ăsta ce mai avea?
- Tu ce problemă deţii, domnule? M-am adresat ridicând dintr-o sprânceană spre el.
- Nimic, nimic!, a exclamat amuzat iar eu mi-am pus capul pe bancă, urmându-i exemplul veşnic al lui Ştefan.
M-a trezit profa de franceză. Intrase de mai multă vreme în clasă, era de fapt spre sfârşitul orei şi ea tot vorbea cine ştie ce. Eu dormeam, pe bune. Mi s-a spus după că m-a strigat de mai multe ori dar eu nu am răspuns. Mi-a dat cu cartea în cap şi eu am sărit rapid în picioare, tresărind.
- Aha, dormi la ora mea!
Am strâns din ochi din cauza luminii abundente ce sălăşluia în încăpere. Am observat-o pe profesoara nervoasă ce stâtea în faţa mea. M-am gândit două secunde. Ah, eram la oră! Trebuia să îmi cer scuze doar că nu simţeam nevoia.
- Excusez-moi, s’il vous plaît, madame! Je suis... tired?
Am început să bag repede o scuză doar că nu îmi aminteam cum se spune „ obosit†în franceză, aşa că am băgat o replică în engleză, făcând-o să fie şi mai furioasă.
- Se pare că o să faci o vizită la domnul director, Andrei. Ai noroc că încă nu s-au făcut cataloagele definitive, că altfel căpătai azi un doi cât tine de mare.
A plecat înapoi spre catedră, şi-a strâns lucrurile şi mi-a amintit ca la ora două să fiu la direcţiune. Ceea ce am promis că voi face, pe un ton de prefăcută umilinţă. Partea bună cu această profesoară era că dacă nu avea catalogul când te ameninţa cu o notă mică, nu ţi-o mai punea în veci.
Chiar înainte de a pleca spre „torturăâ€, pentru că avea să îmi Å£ină o morală extraordinară, Mihai m-a întrebat dacă m-am decis, merg cu ei sau nu weekendul acesta la munte, trebuia să strângem banii de drum, plecam cu trenul ÅŸi era mai uÅŸor să îi strângă cineva. Bianca se oferise.
- Oh, pe dracu. Am uitat de tot. Vă zic mâine.
Celălalt s-a enervat puţin şi mi-a spus că orice s-ar întâmpla trebuie să vin. I-am făcut cu ochiul şi am ieşit din salon, îndreptându-mă spre direcţiune, la etajul următor. M-am văzut nevoită să aştept câteva minute pentru că era altcineva înăuntru. În cele din urmă am fost poftită şi a început chinul. Doamna de franceză cu veşnicele ei principii, o jumătate de oră a durat totul.
- ÃŽmi cer iertare! Am rostit tare ÅŸi clar, foarte supărată. Dacă trebuia să mai ascult încă cinci minute vorbăraia ei, înnebuneam. A cerut să fiu pedepsită pentru că mi-am luat „lumea-n capâ€. Directorul s-a supus ÅŸi el exasperat de această tipă.
- Domnul de muzică tocmai mi-a explicat că are nevoie de nişte ajutor la cor...
M-am grăbit să dau replică.
- Nu ştiu să cânt!
Nu era chiar adevărat, aveam o voce destul de OK, desigur nu pentru cor, dar mergea. Numai că nu aveam de gând să îmi pierd eu vremea pe acolo. A continuat să vorbească.
- În orice caz, o să te trimit acolo – îţi găseşte dumnealui ceva de făcut. Poţi să începi chiar acum, au repetiţii – sau ceva asemănător, la clasa a 11a D.
Am oftat.
- Cât durează pedeapsa? Am întrebat neliniştită, gândindu-mă la câte ore o să pierd pe aici peste program din cauză că am adormit la o oră.
S-a uitat la profa mea şi aceasta părea că se gândeşte.
- Trei săptămâni, a rostit simplu şi directorul a dat din cap mulţumit că s-a rezolvat problema. Eu nu eram MULŢUMITĂ! Deloc! Am ieşit politicos şi m-am îndreptat spre sala respectivă, înjurând-o în gând pe cotoroanţă. Săraca era chiar de treabă dar când o apuca, nici dracu nu te mai scăpa de ea.
Nu am bătut la uşă. În fond, îl ştiam eu pe proful acesta muzică şi ne înţelegeam strună.
- Salutare, domn profesor! Am fost pedepsită să stau cu dumneavoastră la repetiţii, sau aşa ceva – m-a trimis domn director, sper că nu aveţi nimic de făcut pentru mine!
Vorbisem repede şi uşor nervoasă. Celălalt mi-a zâmbit, părea şi el supărat şi m-a poftit să iau un loc. L-am întrebat ce are. În sală erau mai mulţi puşti dar nu i-am privit.
- Îmi mai trebuie o persoană pentru weekendul acesta şi nu pot să găsesc. Cineva care cântă la vioară, dar – crede-mă, nu am nicio şansă să dau de cineva voluntar!
Am privit clasa. Erau câţiva tipi cu nişte instrumente şi câteva fete care erau doar soliste, presupun. O idee trăznet mi-a bătut capul, numai că nu ştiam dacă se ... Poate, ei bine – aveam să merg şi să întreb.
- E un tip Alexandru care cântă demenţial, nu ştiu dacă şi la vioară... Ar trebui să...
Nu m-a lăsat să termin.
- ÃŽl ÅŸtiu! E la a 11a A. Dar crezi că vrea? Cântă la toate, ÅŸi la pian! M-am rugat de el dar a spus : Muzica nu e de mine! Cum să zică aÅŸa ceva? L-am luat în prima săptămână la repetiÅ£ii dar după a „abandonatâ€, m-a lăsat absolut baltă....
Se uita mirat la mine, poate din cauza expresiei mele amuzate. M-a întrebat care e faza.
- Facem un târg?
M-a privit nedumerit. Iar eu i-am oferit o explicaţie.
- Eu vi-l aduc pe Alexandru aici, vă cântă toate cele, bine – nu ştiu dacă îl bag la repetiţii dar în weekend la ce o fi nevoie pentru el, o să fie acolo. În schimb, dumneavoastră mă scăpaţi de pedeapsa asta. Adică, e fain să stau aici şi să ascult muzică! Dar... Tot aş vrea să stau şi eu la mine acasă după ore, mai învăţ pentru bac...
Se părea că se gândeşte, iar eu nu l-am grăbit. După o pauză îndelungată, a acceptat neîncrezător. Nu credea, ştiam asta, nici măcar o secundă că voi reuşi.
I-am promis că mâine are treaba rezolvată. Am ieşit şi am sunat-o pe Mădălina.
- Dă-mi număru’ lu’ Mirel.
Am luat-o repede fără alte introduceri.
- Pentru ce ai nevoie de numărul lu’ frate-meu?, mă întrebă nedumerită.
I-am explicat în mare şi aceasta a consimţit, dându-mi ceea ce am cerut. L-am apelat rapid şi acesta a răspuns după ce a sunat de trei ori.
- Bună, sunt Mirabela, auzi- am nevoie de o favoare. Şi îmi eşti dator.
Îi făcusem eu odată un serviciu, aşa că nu era mare lucru.
- Zii. Răspunse scurt şi în felul lui cool care nu îl prindea deloc.
- Tipul ăla care a cântat atunci... Primul, la chestia aia la care aţi cântat voi ultima dată, pana mea –n-am idee. Deci, fă-l să vină la repetiţii la corul şcolii, sau cel puţin să participe weekendul ăsta la concursul ălora!, am spus repede fără a face pauze sugestive. Acela a oftat.
- Nu pot să te ajut cu asta. Crede-mă, am încercat să îl bag şi în trupa mea. Fără efect!
Puteam resimţi regretul din glasul său. I-am răspuns.
- Atunci zi-mi unde pot să dau de el!
A părut că se gândeşte, pentru că nu mi-a răspuns decât după o vreme. Aveam impresia că murise la telefon, sau ceva asemănător.
- Stă pe undeva prin centru, are un apartament pe Strada Marin Preda, clădirea B4, apartament 25, etajul 9. Atâtea informaţii am despre el. Nu am numărul de telefon, nici adresa de mail. Ştii să ajungi acolo?
Pe naiba! Adică, asta însemna că trebuia să merg la el acasă? Unde eşti Will când am nevoie de tine? Prea mult egoism din partea mea. Am încuviinţat, i-am mulţumit şi am închis. Am plecat mai întâi acasă, pentru a vedea dacă este bine tata şi a mânca ceva, eram lihnită. I-am dat pastilele bătrânului dar am renunţat să mănânc, nu prea aveam provizii.
- Fac eu cumpărăturile, o să mă duc în supermarket mai târziu, bine?
Acesta a fost de acord şi mi-a spus că se întinde pentru o oră- două, nu se simţea bine. Mâine aveam să mergem iar la control, mie una nu îmi plăcea cum evolua tratamentul.
Schimbându-mă şi profitând de vremea frumoasă ca să îmi pot lua şi eu o bluziţă mai subţire, am plecat cu maşina. Nu mi-a fost greu să ajung la adresa lui Alexandru pentru că mai ştiam pe cineva pe acolo. Am găsit clădirea, ce-i drept, cam greu.
Urcând în lift şi apăsând butonul 9, am avut marea surpriză să rămân blocată la etajul 4. Bine că s-a îndurat un localnic simpatic şi în vârstă să mă ajute.
- Defect, mâine-l repară domnişoară, mi-a spus un pic curios şi totodată regretând faptul că nu funcţiona liftul. Am dat din cap.
- Nu ştiam. Mulţumesc frumos, domnule!, am replicat politicos şi am decis să urc scările, foarte veselă şi entuziasmată de altfel – de abia îmi căram picioarele şi fierbeam de nervi.
ÃŽn sfârÅŸit am ajuns în faÅ£a acelei uÅŸi cu numărul 25, „ Familia Vladâ€. Am oftat ÅŸi am apăsat pe sonerie. Frate, ce ajunsesem să fac din cauza unei amărâte de pedepse! Dar, decât să stau după ore în fiecare zi timp de trei săptămâni... Oho! Mai bine asta.
Mi-a răspuns un băiat foarte înalt, tot brunet şi cu nişte ochi albaştrii nu prea conturaţi, aproape şterşi, cenuşii. Ai lui Alexandru erau mai degrabă negrii-cenuşii, dar şi aceştia erau drăguţi. Plus că asemănarea între el şi personajul din faţa mea era izbitoare. Cred că avea cu câţiva centimetrii mai puţin la înălţime decât celălalt, deci mă uitam la el ca la tavan. A zâmbit larg şi m-a întrebat, foarte politicos, pe cine caut.
- Oh, numele meu este Mirabela şi îl caut pe Alexandru. Iertaţi-mă că am dat aşa buzna, aş avea nevoie să discut vreo două lucruri cu acesta, desigur – o să înţeleg dacă vă deranjează! Dar dacă nu, aţi putea – vă rog frumos, să îl chemaţi două secunde?
Am încercat să vorbesc frumos şi am reuşit, cât de cât, speram eu să fiu bine-crescută. Celălalt m-a îndemnat să intru şi nu am avut timp să refuz, deşi eram gata să o fac. Părea mult mai matur decât tipul pe care îl căutam eu, avea trăsăturile mai bine definite, nu avea faţă de copil şi nu era mai deloc slab.
- Oh, intră – te rog, nu accept un refuz, nu e drăguţ să te las să aştepţi aici.
Oftând şi cu mare greutate am fost îndrumată într-o încăpere ce presupun că era sufrageria. M-am aşezat pe un fotoliu, la îndemnul gazdei mele şi cred că am roşit puţin, involuntar. Era foarte JENANT!
S-a dus imediat într-o altă cameră şi am auzit că a deschis vreo două uşi, chiar dacă nicio voce nu a ajuns până la urechile mele.
Mă aşteptam să revină şi să îmi spună că o să apară imediat persoana ce o căutam, în rest chiar Alexandru a apărut în living şi, aproape împiedicându-se, şi-a făcut apariţia în faţa mea, îmbujorat ca întotdeauna.
- Scuze că am dat buzna, vreau să-ţi cer o favoare.
Nicio schimbare de expresie la cuvintele mele. Părea atât de încântat, ca un copil în ziua de Crăciun care primeşte jucăria prea mult dorită! Pe naiba, de parcă eu eram un obiect. Dacă nu aş fi fost aici în asemenea circumstanţe, deja i-aş fi spart faţa.
Îmi plăcea, totuşi, influenţa pe care o aveam asupra lui.
- Spune?!, şopti nedumerit atunci când eu am tăcut mâlc şi el stătea tot acolo, în picioare în faţa mea. M-am ridicat şi eu pentru că diferenţa de înălţime îmi dădea dureri de cap.
- Uite ce e, nu ai vrea să mergi la repetiţiile acelea pentru cor şi să te duci la concursul acela în acest weekend? Nu înseamnă mare lucru, nu? , am întrebat pe un ton uşor rugător.
Acesta a dat negativ din cap.
- Îmi pare rău , dacă e asta, trebuie să refuz. Nu pot, pur şi simplu. Nu îmi place.
Nu mă aşteptam să mă refuze aşa din prima! Şi nici măcar în asemenea fel, cum putea fi aşa de hotărât şi rece în această privinţă când de obicei de abia vorbea? Ok, poate că se fâstâcea doar în prezenţa mea... Poate.
Cum să îl abordez? Să mă rog de el sau să îl iau tare? Cred că mai bine ar merge să mă rog de el, dar pe Dumnezeul meu dacă am să fac aşa ceva! Nu, uite – foarte bine, o să îţi impun eu să mergi chiar acum. Am studiat puţin camera, era decorată cu mult bun gust, culori calde şi primitoare, rafturi din lemn negru, canapele foarte stilate, fotolii foarte comode. Era un loc fain, străjuit de cărţi ordonate pe rafturi. Aveau chiar şi un mini-bar aici.
- Uite ce e, cred că nu am fost explicită – vreau să participi la chestia aia.
S-a uitat ciudat la mine, transmiţându-mi din ochi : cu ce drept îmi impui mie ceva?
Am râs, poate că şi-a dat seama de expresia lui. M-am apropiat de acesta şi în timp ce făceam câţiva paşi spre el, acesta s-a dat înapoi şi a căzut în canapea. M-am aplecat uşor de-asupra sa şi buzele mele s-au unit cu ale lui. Nu am simţit nimic în afară de victorie şi o faţă prea aproape de a mea, foarte fierbinte. Nici pic de pasiune, mai degrabă un sentiment inocent, ceva ce era normal şi totodată ieşit din tipare. M-am ridicat rapid, realizând ceea ce făceam. Am chicotit, ce dracu se întâmpla cu mine?
- Acum îmi eşti dator, am spus pe un ton mustrător şi acesta s-a ferit să se uite la mine.
Nu avea leac! Bine, atunci pa şi pusi , o să am eu grijă de pedeapsă în alt mod. Cât de greu poate fi să găsesc un tip sau o tipă care cântă la vioară? ...
Chiar când am dat să plec, i-am auzit vocea, hotărâtă şi totoadată ezitantă, era roşu-tot.
- Ok, ok! O să o fac!
_
*- Excusez-moi, s’il vous plaît, madame! Je suis... tired? – Scuzaţi-mă, vă rog, doamnă! Eu sunt... ( franceză ) obosită? ( engleză )