Omul din zăpadă

[Paradox]

Nu imi vine sa cred ca scrisesem un post kilometric si ca s-a sters tot... In fine, here I go again.

Scriu, deci exist. Proiectul prezent aici, Omul din zapada, esti o creatie la care tin enorm si care a trecut prin multe transformari de plot, personaje (mai ales personajele; le-am torturat si retorturat) si story, in general, pana sa ajunga la varianta asta. Sta in germinatie de ceva vreme, daca stau bine sa ma gandesc. A inceput ca un thriller pur, a continuat ca drama super tragica, apoi ca poveste de dragoste siropoasa, ca varianta finala sa fie 3 in 1. Kufufu~.

Ce ar fi de mentionat : vor fi trei fire narative diferite, iar capitolele au o structura... Speciala, sa zicem. Cate patru parti in fiecare capitol; voi posta cate doua parti pe postare, dar asta vom trai si vom vedea. Nu am inca warnings, dar voi mentiona cand va fi cazul.

Acestea fiind spuse, spor la citit! Astept critici constructive.

OMUL DIN ZÄ‚PADÄ‚

Prolog

- Dar mie nu mi-a zis nimeni nimic... De unde era să ştiu că Isaac mă iubea? Aşa ceva se spune... Bineînţeles că se spune... Şi acum stă şi zace undeva în zăpadă, sarmanul... Sărmanul meu Isaac... Dacă aş fi ştiut, nu l-aş fi lăsat să plece. Sunt o nenorocită...

Abia atunci îmi dădusem seama că plâng. O cunoşteam pe fiinţa asta, o cunoşteam îmbrăcată şi goală, o cunoşteam veselă şi plină de furie; o cunoşteam cu defectele ei, cu pasiunile ei şi cu visurile ei, atât de multe şi de variate. Nimeni nu o cunoştea mai bine decât mine. Iar atunci... Nu ştiam, pur şi simplu, pe cine am în faţă. Era ea şi nu era ea.

Vocea ei slabă şi îndepărtată se auzi din nou :

- Toată lumea dispare... Robert... Şi tata a dispărut, pur şi simplu. Pe mama oricum nu am cunoscut-o niciodată, dragul meu frate. Ce soartă avem... Acum Isaac. I-au luat... Am făcut tot ce am putut, asta am făcut. Nu crezi? Tu ce crezi? Nu-i aşa că m-am străduit? Am plecat tocmai pentru a le oferi protectie...

S-a aplecat spre mine şi mi-a strâns mâinile între ale ei. Abia atunci am ridicat privirea din pământ şi am putut să îi văd mai bine chipul.

Ochii ei, negri, migdalaţi care aveau odată o sclipire atât de specială în ei, acum erau înroşiţi, tulburi şi inexpresivi. Nu era privirea ei... Unde era privirea atât de senină a surorii mele? Eram mai sigur că nu era ea; voiam doar să îmi dea o palmă că să mă trezesc din ceea ce consideram un coşmar fără sfârşit. M-am cutremurat şi am început să plâng şi mai tare, neluandu-mi privirea de la ea. Tremuram; tremuram de nervi şi de frică.

S-a uitat la mine mai uimită decât era înainte. Cicatricea ei sângera, faţă îi era murdară şi de pe buza inferioară îi curgea un râuleţ de sânge.

- Nu plânge... Nu ai idee cât mă bucur că eşti aici.

Plângeam in continuare. Îmi zâmbi.

- Vorbesc prea repede?

Am dat din cap nu. Nici nu ştiam ce sa zic, cum sa reacţionez. O pierdusem; o pierdusem de tot. Bine spusese Isaac cu câteva zile în urmă; iar eu nu l-am crezut. Când a bufnit-o rasul, încă îmi ţinea palmele în palmele ei.

- Serios, nici nu ştii cât de bucuroasă sunt că eşti aici. Nu îţi poţi imagina. Ştii, Gabe... Gabe al meu! Devine tot mai simplu, ştii? Poate că e nevoie de exercitiu... Pocnesc din degete şi gata, pot opri totul, îmi spuse Lotte devenind tot mai entuziastă, de parcă tocmai descoperise cum să termine totul. Îmi închid ochii şi mă concentrez. Hm... Că acum, vezi, vezi? Ba sunt aici, ba nu sunt aici... Vezi? Se întâmplă din nooou...

Începu să radă de-a dreptul isteric. Nebunesc. Mi-era dor de momentul în care "€œnebunesc” avea cu totul alt sens decât cel pe care îl căpătase atunci. Şi râsul acela... Mi-am dat seama că era mai mult o luptă în care să îşi recapete elasticitatea muşchilor faciali.

Redeveni serioasă deodată.

- Nu trebuiau să facă aşa ceva... Cu siguranţă nu... Lotte se uită în jur şi spuse : Vezi? Sunt aici... Ha ha ha... Ştiu că am fost dintotdeauna o tipă dusă pe altă planetă, dar cu ei nu e de glumă... Cum aş fi putut să îl ajut pe Isaac? E absurd... Totul e atât de absurd, Gabe...

Mi-am scos palmele dintr-ale ei şi am ajutat-o să se ridice. Abia atunci văzusem sângele uscat de pe încheieturi. Ce scenă ridicolă... Eu, cărând-o pe ea, singura persoană care mai conta pe lumea asta pentru mine. Iar ea, stând pe mine, neştiind ce voi avea de gând.

Căzu în genunchi şi mă dărâma şi pe mine. M-am aşezat în faţa ei, i-am luat faţa între palmele mele şi am respirat adânc. Încetasem să plâng; luasem deja decizia şi nu puteam da înapoi. În curând aveau să fie acolo şi nu le puteam spune adevărul.

Am început să rostesc primele cuvinte adresate surorii mele în acea zi; ieşeau gâtuit, aproape mut.

- Iubita mea... Ascultă-mă. Ai încredere în mine, da? Ştiam eu. Dar, Lotte, şi eu te iubesc. Nu ai idee cât. Ascultă-mă... Da, ştiu că ai încredere în mine. Uite, acum mergem la maşină şi o să te duc departe de ei, da? Da, Charlie?

A aprobat din cap şi mi-a zâmbit. Am simţit cum mi se sparge inima când am văzut ce păpuşă vie devenise. Că şi când eu i-aş fi ţinut frânghiile, iar ea făcea tot ce aveam eu chef... Mi-a trecut un fior pe şira spinării.

Am fugit rapid până la canapea şi am luat pătură care ne ţinuse în viaţă atâta timp. I-am pus-o pe umeri şi i-am zâmbit. Încă o mai ţineam de talie, dorind să nu o mai văd căzând în o dată. Capul ei s-a instalat pe umărul meu. Ne-am îndreptat spre uşă casei; zăpada mă orbea şi vântul îmi instala frigul în oase. Dar nu îmi mai păsa. În curând avea să se termine totul.

[Paradox]

71 de vizualizari, 2 rate-uri... Come on, people, stiu ca puteti. :> Well, asa cum am promis, primele doua parti ale... Primei parti. Am redus un pic din capitol, totusi; sa nu fie prea mult scris... Enjoy!

Prima parte - Gabriel

1

Isaac doarme întins pe canapeaua din faţa mea, iar eu mi-am găsit, că punct de sprijin, geamul trenului. E în jur de trei dimineaţa şi peisajul din jurul nostru este scăldat într-o lumina argintie. Cerul e senin, plin de stele, iar dacă mă străduiesc un pic şi mă aplec, pot să văd luna că pe un disc ce atârnă deasupra noastră. Fuge după noi. Îmi amintesc că, atunci când eram mici şi mergeam naiba ştie unde, Charlotte se mira că masa asta de piatră ne urmăreşte peste tot. Eu râdeam de ea şi îi spuneam că habar nu are ea ce se întâmplă, iar ea se întrista. Intra în scenă, însă, Robert, şi, mângâind-o pe Lotte pe cap îi spunea că luna ştie că trebuie să lumineze calea persoanelor bune. Soră mea râdea, Robert se uită ironic la mine, iar eu ridicăm, nepăsător, din umeri.

Nu mi-am dat seama când am început să plâng. Mi-am desprins obrazul de pe geam şi am şters lichidul de pe el cu mâneca puloverului meu. Am oftat adânc şi gândul mi-a zburat, din nou, la persoana care îmi măcinase materia cenuşie pentru ultimele patruzeci şi opt de ore.

Cât de inconştientă poate fi? Ştie prea bine că nu face bine dispărând fără urmă; dimpotrivă. Schizofrenia nu este o boală atât de uşor de controlat, până la urmă.

Sunt singură vinovată pentru ce vi se întâmplă! Mai întâi Robert, apoi tata… Nu pot să rămân aici şi tu, Gab, ştii asta prea bine.

Mi-am scuturat capul, de parcă gândul la Charlotte ar fi fost o muscă ce mi se aşezase pe păr.

Este atâta calm în jurul nostru… Suntem singuri în compartiment; îi aud respiraţia uşoară a lui Isaac, iar eu mă străduiesc din răsputeri să rămân treaz. Mi-a amorţit gâtul, dar nu mă deranjează prea tare; e vorba de sora mea. Sora mea, pe care o iubesc enorm; apoi Isaac, de care nu mai ştiu ce să cred... Mă gândesc că dacă drumul ar duce la capătul lumii, nu m-ar deranja. Dar avem nevoie de un punct de plecare.

Până la Londra mai avem vreo şase ore. Sper că Isaac să nu se trezească până ajungem; nu aş putea să vorbesc cu el, nu aş putea să îl privesc în ochi. Mă simt vinovat pentru faptul că acum, în loc să fie acasă, îmi foloseşte genunchii pe post de pernă pentru picioare. Încep să îmi plimb degetele prin părul meu lung, negru; ştiu că, dacă Charlotte ar fi aici, ar chicoti. Zâmbesc amar şi, oprindu-mă din activitate, îmi sprijin capul de speteaza scaunului şi închid ochii.

2

A început cu un amestec de stres, lipsă de somn şi o groază de tutun. Ocazional, se mai adăugau petreceri care ţineau până dimineaţa şi tot soiul de tipi dubioşi care aduceau haşiş după ei. Robert era absolut încântat pentru că, fiind major, dorea să simtă cum este să fie pe propriile picioare; nu am înţeles niciodată ce era cu nevoia asta viscerală de a se automutila, dar m-am conformat după el şi după sora mea, care era la fel de fascinată. Iar eu, deşi aveam o anumită reţinere, nu puteam da înapoi. Eram nişte copii rebeli care aveau chef să se distreze încălcând regulile. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, făceam asta, voiam să părem “independenti” printr-o activitate al cărei unic element de atracţie era că este… Interzisă. Fumam joint-uri şi ţigări, unele după altele şi radeam, imaginându-ne în Cartea Recordurilor.

Ce mă macină acum este faptul că nu ştiam cât de periculos devenise acest mod de a trăi pentru Lotte şi pentru starea ei mentală. Nu că ar fi deranjat-o prea tare. Era portiţă ei spre autodistugere şi o ştia prea bine, dar, văzând-o fericită, nu îmi mai păsa de nimic. Nu aveam idee atunci în ce putea să degenereze asta.

Într-o zi ne-am propus să mergem undeva la capătul orașului. Muzica era data tare și vântul bătea prin geamurile deschise. Era sfârșit de vară, iar viața se desfășura de la sine, cu Robert la volan, Lotte strecurată în spate cântând tot ce se auzea la radio, iar eu în față, urlând la ea să tacă, deși era perfect conștientă de faptul că pe mine mă amuza teribil. John Lennon se auzea la maxim, eu mă dădusem bătut și începusem să îmi fac și eu cunoscute talentele de afon, iar Robert claxona de câte ori ne depășea o mașină, motiv pentru care râsetele noastre umpleau, o data la câteva minute, aerul.

Ajunși acolo, mi-am dat seama că, de fapt, boala o dusese pe Lotte mult mai departe de noi decât părea.

Staționați acolo de cel mult o jumătate de oră, mi-a venit ideea să înotam puțin; la câteva sute de metri depărtare era plaja. Apa era rece că gheața, dar cui îi mai păsa? Când m-am întors de la mașină cu lada de bere, l-am văzut pe Robert, l-am văzut cum îi ieșea euforia prin pori. Lotte, însă, se schimbase brusc.

I-am făcut semn din cap prietenului meu, dar mi-a răspuns printr-o mișcare de umeri.

M-am așezat lângă Charlotte, am apucat-o de umeri și i-am zâmbit. În acea secundă în care nu își întorsese privirea la mine, am văzut cât de dornică era să cunoască lumea de dincolo de întinderea de apă care se afla în fața noastră. Ochii ei negri, mari, râvneau după ceva; se putea vedea clar. Îi sclipeau într-un mod ciudat, fără a se îndepărta, însă, de privirea lui Charlotte pe care o cunoșteam eu.

Mi-a zâmbit; probabil că știa că zâmbetul ei mă binedispunea. Era singura mea slăbiciune, dar nu i-am recunoscut-o niciodată.

- Ești tristă, Lotte, văd asta. Ce s-a întâmplat?

Își întoarse privirea către orizont, fără a-și șterge zâmbetul de pe chip. Îl auzeam pe Robert foșnind ceva, nerăbdător, în spatele nostru și i-am făcut un semn cu mâna. Apoi salută pe cineva, dar nu am realizat asta decât mai târziu.

- Nu, nu sunt tristă. Hai să mergem.

Mă apucă de mână și mă trase cu putere după ea. Aproape că era să mă împiedic; nu mă așteptam să facă asta. Mi-a zburat gândul la seara aniversării lui Robert; m-au trecut fiorii și am încercat să îmi limpezesc gândurile.

Ne-am îndreptat spre prietenul nostru, care vorbea cu o persoană necunoscută nouă. Nu aveam idee ce urma să însemne bărbatul acela pentru noi mai tarziu.

- Băieți, începu Robert, el este Isaac Mooney, un bun prieten, medic neurolog. Tocmai s-a hotărât că vrea să își petreacă vacanța în preajmă, așa că fiți buni și să ne dăm silința pentru a fi gazde bune.

Cum auzi “neurolog”, Lotte se încruntă. Am observat asta, dar cred că am fost singurul; a zâmbit larg și s-a prezentat noului-venit. Păcat că nu am prelungit momentul acela. Trebuia să fie mai lung; mult mai lung.

*

Aceea a fost noaptea în care am retrăit, chiar și în vis, ceea ce ni se întâmplase cu patru luni în urmă.

Robert împlinise optsprezece ani atunci când, venind acasă de la un magazin local, a fost găsit aproape mort în apropiere de casa lui. Aniversarea lui fusese un succes total. Toată lumea se distrase și, ca o metodă de precauție, o pusese pe Charlotte să îi jure de vreo cincizezi de ori că își va lua pastilele și că nu are nimic aiurea de gând. Părea atât de sincera… Cât de frumos poate minti cineva? În noaptea aceea, noapte în care bătăile inimii mele au fost, parcă, împuținate, mi-am jurat că o voi lua la bătaie pentru prima oară în viață mea. Nu poți să mă trezești din somn după o beție, să mă scuturi, și, urlând, să mă întrebi cine dracu’ sunt. Asta mă sperie groaznic. Iar când ai încredere necondiționată într-o persoană, un asemenea moment poate să te scoată din minți. Când Charlotte a început să țipe, mi-am ridicat brațele că să mă feresc; deși aveam o poftă nebună să îi dau câteva că să se învețe minte, nu am fost în stare să mă ating de ea. Părea, în nebunia ei, atât de vulnerabila… Chiar începusem să mă întreb cum m-o vedea, dacă sunt deformat în viziunea ei, când un pumn obrazul drept m-a trezit din visare. Am reușit să o prind de încheieturi; deși era mai mică decât mine, forța ei atinsese niște cote neobișnuite.

- PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU, CHARLOTTE, TERMINÄ‚!

A început să țipe cât o țineau plămânii, tare, strident; îmi spunea să ies afară, să plec din lumea ei. Nu am știut cum să reacționez; se referea la casă? Mă îndoiam de lucrul asta.

În momentul următor, am tresărit amândoi când ușa camerei s-a trântit cu zgomot de perete. Era Robert, care se uita îngrozit la noi. Nu e puțin lucru să îți vezi prietenul cel mai bun și sora lui unul peste altul, încercând să vadă care este mai puternic. S-a târât de-a lungul peretului, cu privirea țintuita ba la mine, ba la Charlotte.

Atât mi-a trebuit. Sora mea mi-a dat un pumn în stomac, a sărit din brațele mele și a ieșit în fugă din dormitor, aproape împiedicându-se de picioarele lui Rob. Eram amândoi atât de uimiți, încât am rămas tintuiti la locurile noastre, privind în urma ei.

Am auzit zgomote din bucătărie; se deschideau sertare, zdrăngăneau cuțite și furculițe. Robert s-a speriat și s-a ridicat în picioare, aruncându-mi o privire îngrijorata; eu deja mă gândeam la ce e mai rău. M-a bufnit râsul; parcă o și vedeam intrând în orice moment pe ușă, năpustindu-se asupra noastră cu un cuțit de bucătărie. M-am ridicat și eu, cu mâna la stomac, și am stat liniștit, alături de Robert, pentru câteva minute, timp în care se făcuse liniște, iar Lotte nu mai venea. Prietenul meu s-a uitat spre ușă, apoi la mine, făcând semn din cap. Am înghițit în sec și ne-am îndreptat spre parterul casei.

Pe scări, în sufragerie - peste tot erau pahare goale aruncate, mucuri de țigară împrăștiate - pesemne că, da, acolo chiar fusese o petrecere cu câteva ore în urmă. Iar în acel moment parcă era o scenă desprinsă dintr-un film de groază - eu, ținându-l strâns de braț pe Robert, mergând încet spre fantoma noastră.

Am găsit-o stând la masa din bucătărie. Avea o cană goală între mâini; o rotea între degetele lungi, bolnăvicioase, că și când ar fi avut ce să bea din ea.

- De ce va uitați la mine ca la o creatură a nopții? ne întrebă căscând leneș.

Nu ne venea să credem ce auzim. M-am uitat la Robert, așteptând o reacție din partea lui. Se uită pierdut la fata din fața lui, apoi la cana ei goală de cafea și aștepta să spună ceva. Avea o privire inexpresivă; nu îl mai văzusem așa niciodată. Mi-am mutat privirea la ea și m-am scărpinat în cap de parcă atunci aterizasem și eu de pe o altă planetă.

- Nu puteți să dormiți? întrebă rânjind.

- Nu, oarecum, îi răspunsei eu. Tu?

- Nu mi-e somn… Voiam să beau ceva.

Îi pieri rânjetul de pe față. Se uită, serioasă, în cana pe care o ținea între mâini, de parcă ar fi avut ceva în ea. Am auzit cum Robert respiră adânc; pesemne că încerca să se calmeze. O întrebă :

- Și, cum e cafeaua?

- E al dracului de amară, răspunse luând o înghițitură din lichidul inexistent. Se încruntă și, ridicându-se brusc, ridică ceașca, vrând să o arunce. Mă repezii spre ea, apucându-i încheieturile și am încercat să o calmez.

- Charlotte, nu-i nimic… Lasă ceașca jos.

Dădu drumul obiectului și începu să plângă zgomotos. S-a aruncat în brațele mele și își bagă capul în pieptul meu. Îi murmuram să se calmeze, mangaindu-i părul.

Mi-am mutat privirea la Robert. Acesta strânse din pumni și fixă un punct pe podea.

- Charlotte… Începu Rob să vorbească. Spune-mi că ți-ai luat pastilele, te rog. Nu ne face una că asta. Nu ne face să ne încredem în tine degeaba…

- Dacă nu le-aș fi luat, probabil că ar fi fost mai rău decât este acum. Eu zic să va mulțumiți că sunteți încă întregi, spuse Charlotte, încă plângând.

[BloodyInnocence]

deci mi se parea al dracului de cunoscut numele acestei povesti si am zis sa trec pe aici sa vad ce si cum, apoi primul capitol iar mi-a atras atentia si am stiut ca l-am mai citit undeva si ghici ce? chiar l-am citit pe un alt forum unde, cred eu, tu esti cunoscuta drept Thanatos dar partea ciudata este ca primul capitol din povestea ta nu se mai afla acolo. pot sa stiu de ce? asta doar asa din curiozitate, nimic altceva.
OK, apoi ma asteptam sa fie aceasi poveste, chiar daca ai schimbat anumite lucruri si in mare banuiesc ca urmaresti aceasi idee, dar aici primul capitol incepe cu Gabriel in timp ce in partea cealalta este vorba de Isaac. In orice caz, la fel cum ti-am spus si in partea cealalta ai un stil de a povesti care ma lasa in ceata rau de tot si imi e destul de greu sa urmaresc povestea cand treci de la un timp la altul, de la un loc la altul, dar imi place si asta face povestea interesanta.
Astept continuarea si sper sa nu te lasi de aceasta poveste pt ca nu o sa scapi de mine. Iti promit.

[Paradox]

Fallen, iti multumesc ca imi urmaresti povestea si aici. Am sters-o de pe celalalt forum pentru ca este schimbata aproape complet si nu voiam sa ma apuc de repostat. Te mai astept; nici nu vreau sa scap de tine.

Continuarea partii a doua si partea a treia. Finalul capitolului il voi posta pe viitor (am 45 de randuri aici, yessu~).

*

Puteam să simt, încă, prezența intrusului în spatele meu. Mă urmărea, dar nu am îndrăznit să mă întorc. Mi-am făcut un calcul; dacă aș fi încetinit pasul și m-aș fi întors să îi dau o pungă plină cu alimente în cap când era la un pas de mine, probabil că nu aș fi făcut decât să îl amețesc un pic. Dacă avea o armă? Deci, nu, nu mergea.

Înainte să îmi termin de finalizat planul, am făcut cunoștință cu asfaltul. Pungile mele au sărit cât colo și am văzut cum un șiroi de sânge îmi abandonă capul. Am strâns tare din ochi și, printre înjurături, am scuipat câteva guri de lichid roșu, apoi am văzut umbră atacatorului meu. Nu am apucat să îmi ridic privirea; am primit câteva șuturi în stomac, apoi un picior aproape că mi-a zdrobit țeasta. Târându-mă în agonie pe trotuar, tot ce îmi amintesc este o lovitură putenică în cap; probabil că fusese una dintre pungile mele.

Când m-am trezit, mă durea tot corpul. Aveam urechile înfundate și nu am fost în stare să îmi deschid ochii pentru câteva minute. Tot ce am făcut a fost să îmi duc mâinile la cap că să fiu sigur că îl mai am pe umeri. Când mi-am deschis ochii mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu imaginile blurate. Mi-am revenit complet abia după o jumătate de oră, iar ce mi-a fost dat să văd poate fi ușor retrăit de imaginația mea până și azi.

O grămăjoară de doctori, asistente și tot felul de oameni ai spitalului erau aplecați deasupra mea, încercând să mă mențină treaz, să mă stabilizeze… Nu știam, nu îmi păsa. Am căutat cu privirea ceva anume, și am văzut niște siluete blurate - Gabriel și Charlotte. Am încercat să vorbesc și, după lungi lupte cu mușchii mei faciali, am întrebat :

- Un…unde?

Câteva zile mai târziu, când am întrebat și “Cat?”. un răspuns care m-a făcut să mă ridic în capul oaselor, holbându-mă nedumerit la toată lumea :

- Două luni.



Îmi amintesc și acum, cuvânt cu cuvânt, pagina de jurnal a lui Robert. Atacatorul lui nu fusese găsit nici măcar atunci, patru luni mai târziu. Într-un mod straniu, nu era nimeni pe stradă când s-a întâmplat. Dacă ar fi să ne gândim că era în jur de două dimineața, este perfect normal. Eu și Charlotte eram mai mult decât îngrijorați, dar prietenul nostru era relaxat și spunea mereu că trebuie să lăsăm justiția să lucreze; eu îmi pierdusem de mult timp încrederea. Și, totuși, atunci când Robert o topea pe Charlotte din priviri, iar cea din urmă privea covorul cu compasiune, eram sigur că ei știu ceva ce eu nu știu.

3

- Haide, Gabriel, știu că poți!

Dacă este ceva ce nu suport, acel lucru este să mă trezească cineva. Mormăi ceva și îmi țin ochii întredeschiși. Isaac își trage picioarele pe lângă corp și, apucându-mă de umeri, mă zgâlțâie. Când vede că mă trezesc de-a binelea, își așază capul pe geam. Nu m-a mai întrebat nimic; curios lucru, nici nu m-a întrebat unde mergem. Când am adus vorba de Charlotte, nici nu i-a mai păsat de destinația propriu-zisă. Ne mișcăm cu abilitate unul pe lângă celălalt.

Mă uit la ceas; este deja opt dimineața. Încă o oră până la destinație. Deja începe să îmi pâră rău. În asemenea momente de liniște nu îmi doresc decât să mergem la nesfarsit… Nu vreau să se lumineze mai tare, nu vreau să se termine șina și nici că Charlotte să se deplaseze de unde cred eu că este acum… Un tren care să nu își termine niciodată rezervele, un soare care să nu răsară.

Mă frec la ochi și mă uit la Isaac. Ochii lui verzi sunt ancorați departe, undeva într-un punct în afară lumii ăsteia. Mă întristez, fără a-mi lua, însă, privirea de la el. Într-un final, arunc o privire pe geam și văd cum se conturează în semi-întuneric luminile îndepărtate ale unui oraș. Orașul nostru a rămas în urmă, roțile trenului îmi cântă o baladă, iar Londra se apropie mult prea repede.

[BloodyInnocence]

imi pare rau ca mi-a trebuit atata timp sa trec pe aici. Deci, dupa ce am citit acest post, aceste randuri am ajuns la urmatoarea concluzie: povestea ta este nemaipomenita si complexa, atat de complexa incat nu o poti citi asa pe fragmente pentru ca uiti anumite detalii si nu reusesti decat sa te bagi si mai mult in ceata. Nu spun ca acesta este un lucru rau, chiar deloc, dar mi-ar fi placut ca tu sa vi mai repede cu continuarea astfel sa pot sa urmaresc sirul povestii.
Despre ceea ce ai scris nu am ce sa comentez, pentru ca nu ai greseli de exprimare, nu ai greseli de tastare, nimic nu este pus la intamplare si nici nu plictiseste. Pur si simplu totul este fermecator si captivant, chiar daca este atat de putin.

[Paradox]

Fallen, iti multumesc. Nu ai idee cat apreciez. >:D<
And now... Ultima parte a primului capitol.

4

E noua dimineața, iar trenul oprește în Blackfriars; e forfotă mare. Nu am mai fost într-un oraș atât de mare decât o data în viața mea, acum câțiva ani, împreună cu Charlotte. Ne grăbim să coborâm, trăgând puținele bagaje pe care le avem după noi. Ajuns jos, inspir aerul infect al gării, râzând de mine însumi. Isaac își aprinde o țigară, trage cu nesaț din ea și trimite fumul spre mine; știe că nu suport.

- Și, Gabriel, spune-mi… De unde se presupune că ar trebui să începem?

- Nu știu, Isaac, îi răspund dând din mâini pentru a alunga fumul. Eu zic să mergem să mâncăm ceva, apoi ne cazăm la un hotel și ne facem noi un plan după aceea.

Isaac da încetișor din cap și oftează. Plecăm și zece minute mai târziu ne stabilim la un McDonald’s. Simt că fierb de furie și nerăbdare. Simt că fierb atât de tare, încât am impresia că degaj căldură.

- Gabriel… Ești bine? Nu mai fi atât de negativist. O găsim noi. Chiar dacă ne-a abandonat… Isaac puse o expresie de parcă ar fi spus cea mai mare greșeală a vieții lui : Nu, poate nu e ea cea care ne-a abandonat… Poate noi suntem cei care am abandonat-o pe ea… Nu, nici așa… S-a abandonat pe ea însăși…

Își ia fața în mâini și inspiră adânc. Îmi pare nespus de rău să îl văd suferind așa. După un mic moment de ezitare, încep să vorbesc.

- Aproape cinci sute de kilometri… Cinci sute! Nu putem abandona căutarea chiar acum. Ea e undeva în lumea de afară și are nevoie de noi. Și nimeni nu știe asta mai bine decât noi doi.

- Cine a zis că vreau să o abandonez? Dimpotrivă… Mi-e frică de ce s-ar putea întâmpla. Mi-e frică de faptul că…

Isaac se lipește de spătarul scaunului și, căscând, se freacă la ochi. Pesemne că, deși a părut că doarme, nu s-a odihnit chiar atât de bine. Parcă o văd pe Lotte în locul lui… Îmi vine să îi trag una peste mână. Aș vrea să se concentreze la mine. Doamne sfinte… Dacă am început o văd pe sora mea în locul omului ăstuia e grav.

Tresar când îi aud vocea lui calmă.

- Știi ce mi-a spus odată Charlotte?

Îmi ridic sprâncenele iar el se uită la mine. Zâmbește vag iar eu rămân serios, așteptându-i răspunsul.

- Că poți proteja un om chiar și atunci când nu știi absolut nimic despre el. Mă gândesc că, la urma urmei, eu nu o cunoaștem chiar atât de bine pe Charlotte… Nici măcar tu. Nu am prevăzut plecarea ei. Am avut încredere în ea cu toate momentele ei de “cunoastere a lumii reale”, spune Isaac, făcând niște ghilimele invizibile în aer. Și la ce bun? Robert a pățit ce a pățit, tatăl vostru a pățit ce a pățit, iar acum pleacă, lăsându-va singuri. Ce să mai înțeleg, Gabriel, ce să mai înțeleg?

M-am încruntat și am mai sorbit câteva guri din cafeaua pe care o am în față. Gândul îmi zboară din nou la aniversarea lui Robert, la Charlotte și la cafeaua ei imaginară. Îi răspund lui Isaac câteva minute mai târziu.

- Nu îmi cunosc sora destul de bine încât să știm ce are de gând acum. Este foarte probabil să ne fi mințit atunci când ne-a zis că se află în Londra…


- Ți-a zis că se află în Londra?! mă întreba Isaac îngrozit.

- Nu, dar nu are unde să se ducă în altă parte. Imediat după înmormântarea lui Robert mi-a zis că tare ar vrea să reviziteze orașul asta… Făcuse și o scrisoare – “Cum ar fi dacă m-aș muta la Londra iar voi ați rămâne aici”. De Charlotte Child. Ce potrivire cu numele ăsta. Chiar e un copil…

- Și mie de ce nu mi-ai zis? De ce nu mi-ai zis, pentru numele lui Dumnezeu?! Și ce spunea? Că o să ne aștepte cu brațele deschise, nu? Că nu ne va uita niciodată, nu?!

Nu și-a dat seamă că a început să urle. Toți clienții fast food-ului au devenit, involuntar, spectatori ai unui spectacol gratuit. De parcă Isaac ar fi iubitul mea nervos care tocmai a aflat că îl înșel.

- Isaac, la dracu’, calmează-te și ascultă-mă! Nu ți-am spus pentru că știu că ai fi crezut că a făcut-o intenționat!

- Și DACĂ a făcut-o intenționat? accentuă cuvântul “dacă”, mai nervos că înainte.

- Nu e. Este o actriță nenorocită, dar nu ne-ar face una ca asta.

Se lasă din nou pe spetează scaunului și își închide ochii. Dacă nu l-aș cunoaște, aș zice că tocmai a murit. Acum și-i deschide încetișor; privește în gol și întreabă, mai mult pe el însuși decât pe mine:

- De ce, Gabriel? O iubesc. De ce mi-ar face una ca asta? De ce ne-ar face una ca asta?

Îmi mut privirea în dreapta. Văd desfășurâdu-se, de partea cealaltă a geamului proaspăt spălat, o scenă diferită : oameni; mulți oameni. Știu cât adoră Charlotte aglomerația și mă întreb unde ar putea fi acum.

- Ca să ne protejeze, Isaac.

[Teh]

Salut : )

Eu nu aveam nicio idee că ai vreo poveste postată pe aici, lol, am dat de ea din întâmplare ( nu prea stau să mă uit cine şi ce postează, e adevărat ).
Când am citit titlul m-am gândit cu totul şi cu totul la altceva, maybe something since-fiction, nu am idee de ce, a fost aproape involuntar ( deşi îmi zisesei că eşti specializată în thriller ) . Ok, în orice caz, prima dată mi-a venit în gând titlul cărţii " Oamenii de porum", and I almost laughed, aşa că am intrat şi eu să văd despre ce e vb.
Şi am fost destul de surprinsă, ştii. Nu aveam idee care este stilul tău şi cum scrii, dar îmi imaginasem cu totul şi cu totul ... altceva. N-am idee ce. Poate ceva gen " filozofie" şi ceva complicat cu prea multe cuvinte întortochiate. Mă rog, aşa îmi imaginasem eu, însă văd că m-am înşelat destul de tare.
Şi ăsta e un lucru bun, îndrăznesc să spun * laughs* . Povestea îmi place, prologul a fost captivant şi primul capitol ( e deja terminat, nu-i aşa ? ) a fost superb. Sau, în fine, foarte plăcut. Hmm, ideea e că prima dată nu mi-a plăcut aşezarea ta în pagină. Mi s-a părut foarte ... aiurea. Adică nu prea îmi place aşezarea de genul ăsta, cu spaţiere între anumite paragrafe, sau ceva de genul, spaţierea prea deasă mi se părea destul de inestetică, nu ştiu de ce. Dar pe parcurs ce am citit a început să îmi placă, sau să agreez, nu sunt sigură, poate că doar m-am obişnuit dar nu mi se mai pare atât de neplăcut.
Am văzut nişte greşeli de genul "că" în loc de " ca" şi mai multe cuvinte ce nu aveau puse diacriticile, presupun că le-ai omis, nu ai fost atentă când ai scris sau ceva de genul. Plus că mi se pare că am văzut şi nişte greşeli de tastare de alt tip , doar că nu le-am notat. Ah şi pe undeva ştiu că uitasei să pui câte un cuvânt, nu mai ştiu exact unde dar uitasei să pui ceva , ori o prepoziţie ori nu mai ştiu ce. Îmi pare rău că nu le-am notat la momentul respectiv, acum mi-e lene să reiau şi să văd despre ce naiba era vb. Îmi cer scuze. Nu am văzut să ai probleme nici cu virgulele nici cu exprimarea nici cu semnele de punctuaţie ( gen spaţiere, if you know what I mean ) . Doar o chestie pe care am găsit-o şi nu mi-a plăcut prea tare:
M-am încruntat și am mai sorbit câteva guri din cafeaua pe care o am în față
Ultima parte, la timpuri, parcă nu se potriveşte cu restul frazei, bine după ce am citit-o de câteva ori nu mi se mai pare că sună atât de aiurea dar când am citit-o prima dată îmi zgâria urechile.

Acum, descrierea ta îmi place. Îmi place cum narezi la persoana întâi, foarte... Frumos şi captivant. Lol, când m-am apucat de citit pur şi simplu nu m-am mai putut opri, şi asta e bine ( în sensul că nu m-am plictisit, oricum voiam să citesc până la capăt chiar dacă mă plictiseam şi să las un comentariu, voiam neapărat, dar nu a fost necesar pt că a decurs totul de la sine şi mi-a plăcut ) . În orice caz, personajele tale sunt şi ele foarte interesante, Gabe, e foarte cul, Să zicem aşa. I-ai creat o personalitate interesantă. Mi-a plăcut modul în care spunea că plânge, atât de franc şi lispit de ruşine că aproape m-a înduioşat. Cât despre Lotte, surioara lui, hmm... are o personalitate aparte şi ea, plus că îmi place boala pe care o are. De fapt, la o adică, ea face toată acţiunea. Robert e mort, deci, din câte am înţeles. Oare la fel şi tatăl lor? Mă întreb cum l-a omorât, faain.Îmi place asta. Îmi place genul ,de fapt îmi plac genurile pe care le-ai abordat, frumos. Thriller, indeed, te pricepi foarte bine la asta. ( jos pălăria ). Ideea e fascinantă, like it. Cât despre restul, nu ştiu ce aş mai putea comenta. Dialogul este foarte bine pus la punct, plăcut şi mi-e foarte uşor să îmi imaginez totul. Descri bine sentimentele şi peisajele şi totodată îţi păstrezi dialogul interesant, e foarte bine. PLus că se citeşte uşor, nu ai exprimări grele şi prea îmbârligate ( what a word I used : >)
Acum , sunt curioasă ce o să se întâmple mai de parte şi când o să ajungem la partea cu prologul. Cât şi ce o să facă Lotte mai departe.

baftă la scris .

[Ich.]

Doamne, sunt atat-atat-atat de obosita incat arat ca o somnambula si totusi am stat ca retardata sa citesc.
Cautam un fic, de care mi-am amintit, si printre pagini am dat de al tau si culmea? Culmea ca titlul imi place, pesemne, mai mult decat orice.
Trecand la subiect,
Inceputul a fost putintel ametitor, ba robert, pa charlie, pe lotte, o clipa a fost greu sa ma prind care e abreviere, care a fost si care nu, dar cu timpul totul a devenit mai clar ceea ce e de apreciat.
Un lucru suspect, eu detest-detest-detest si detest descrierea la persoana I, dar de data asta nu m-a mai sacait atat de tare cum ma sacaia in general, parca nici nu am observat acest amanunt.
Daca povestea e-o combinatie intre trei genuri atunci suna de la descrierea asta ca fiind ceva interesant.
Momentan povestea decurge foarte bine si pot jura ca as prefera s-o am ca si carte in maini.

[Paradox]

Mi-am inviat povesteaaa! @-) Mi-era dor sa scriu la Omul din zapada, asa ca here I am, with fresh meat. Mergem in trecut, la... Evenimentele primordiale.
Ramonel, Ich, va multumesc mult de tot pentru pareri. Inseamna enorm pentru mine sa stiu ca sunt citita de cineva.

A doua parte - Charlotte

1

Îmi vedeam genunchii juliţi; oare unde căzusem ultima oară? Ce ironiea€¦ Eram pe marginea unui pod, gata să sar în masa lichidă, învolburată, abisală, iar eu mă gândeam la genunchii mei. Eh, eh, Lotte, ce era în mintea ta, Lotte?

Pauză.

În cadrul următor totul era pus pe slow-motion. Dansul apei era halucinanta€¦ Se mişca atât de incet... Aproape că puteam observa fiecare picătură cum sare dintr-o parte în alta. M-a bufnit râsul; aveam un râs spart, strident, care trona asupra tuturor. Asupra întregului mediu în care eram. Apa îşi recăpătă viteză normală, apoi imaginile începură să se deruleze cu o viteză ameţitoare.

Pauză. Pauză. Pauză.

Nu îmi amintesc cronologia exactă. Am simţit cum mi se prelinge sânge pe obrazul drept; mi-am gustat propriul sânge. Avea un gust dubios şi m-am gândit cum ar fi să topeşti metal şi să îl bei. Nu cred că ar fi fost mare diferenţă. Am râs din nou.

Pauză.

Gabriel? Ce căuta Gabriel acolo? Îmi spunea ceva, dar vorbea mult prea încet şi prea rar. A clipit şi am auzit ceva ca un pocnet. Să fi fost genele lui? Tocmai auzisem cum i s-au lovit genele? I-am strigat că nu înţeleg ce spune şi m-a bufnit râsul din nou când am văzut cum se străduia să îmi urle ceva. Începu să se îndrepte spre mine, dar o făcea atât de incet... Mă ameţea. I-am făcut semn să se oprească, nu aveam chef să stau să îl aştept cincizeci de ani până ajungea la minea€¦ Deşi distanţa dintre noi doi eram de cinci-şase metri. I-am strigat ceva; nu îmi amintesc clar ce, dar ştiu că s-a îngrozit. M-am întors cu faţa la apa. Când mi-am mutat privirea la Gabriel, se strânsese deja ditamai mulţimea. Mă simţeam că la circ, iar eu eram atracţia principală. Le-am zâmbit ştrengăreşte, dar nimeni nu râse.

Pauză.

Asfaltul... Asfaltul era atât de rece... Iar eu stăteam întinsă, în pantalonii mei de pijama pe trotuarul care prinsese o pojghiţă de gheaţă. Mi-am pus mâna pe obrazul drept; sângele se uscase. Mi-am stans genunchii la piept şi mi-am băgat faţa în palme. Ce naiba se întâmplă cu mine? Mi-am culcat capul pe jos; se simţea tare, mai tare decât mi-aş fi închipuit. Îmi amintea de un peisaj pitoresc... Şezând pe o piatră, pe malul unui lac, uitându-te la o broască verde, râioasă şi scârboasă care putea sări în apa în orice moment. Nu mi-au plăcut niciodată broaştele. Şi, totuşi, în acea clipa aş fi vrut să fiu una.

Cineva mă apucă de umeri şi mă zgâlţâi, dar nu ştiu cine era. Se mişca mult prea încet. Undeva se auzea plânsetul cuiva; un copil. Apoi nişte claxoane. Iar eu mă simţeam că într-un carusel, aşa, purtată pe braţe de cineva. Mi-am lăsat capul pe spate şi am savurat momentul.

Pauză.

Am simţit o pătură pusă pe umerii mei. Bretonul îmi îngheţase şi simţeam cum tremur din toate încheieturile. Îmi vedeam picioarele goale şi genunchii juliţi. Iar mă gândeam la genunchi? Un domn cu ochelari m-a întrebat ceva, iar eu i-am dat un răspuns prea lung. Aveam gura uscată de la atâta vorbit. Am simţit cu mă sufoc şi cineva mi-a dat un pahar cu apă. Drept refuz l-am luat şi i l-am aruncat în faţă. Un strat de salivă îmi acoperea limba dar nu puteam înghiţi. Am început să tuşesc şi am simţit cum se întuneca încăperea.

Stop.

M-am trezit buimacă. Mama era lângă patul meu, dar nu îi puteam vedea faţa; geamul era chiar în spatele ei, iar Gabriel stătea cu spatele la noi, uitându-se afară. Lumina dimineţii era orbitoare. Am întrebat-o cât am dormit; trei zile. Trei zile, deci... M-am uitat în jur; o cameră albă, ca de spital. Mi-am întors privirea la ea şi mi-a răspuns la curiozitate fără că nici măcar să o întreb ceva.

- Suntem în sanatoriul cu secţie închisă de la periferia oraşului.

- Ce s-a întâmplat?...

Începu să plângă încetişor. Se vedea că nu era prea mândră de ceea ce făcusem. Ca să fiu sinceră, nici măcar nu îmi aminteam în totalitate ceea ce se întâmplase. Mai târziu aveam să aflu că voi rămâne doar cu frânturi de întâmplări.

- Mama... Spune-mi, te rog. Spune-mi...

Gabriel se întoarse, oftând. O apucă pe mama, care începuse să plângă de-a dreptul zgomots, de umeri, şi se uită la mine.

Am încercat să mă ridic, dar mi-am simţit oasele de clei. Eram dezhidratată şi fără pic de vlagă.

- Lotte, te rog, stai liniştită. Nu îţi mai aminteşti nimic?...

M-am uitat la el cu ochii înlăcrimaţi de nervi; nu mai făcusem asta niciodată. De ce amâna atât? Voiam doar să ştiu ce aveam şi îmi ajungea. Fratele meu respiră adânc, în timp ce mama îşi şterse lacrimile cu dosul palmei, apoi îmi luă mâinile între ale lui. Îşi aplecă fruntea pee le şi spuse, ca pentru el :

- Schizofrenie.