28-06-2010, 09:44 PM
Hello! So... am zis sa-mi las si eu amprenta pe aici :D Acesta este primul meu fic, o idee mai veche d'a mea ( mda...din pacate, incepatoare) Nu ma pricem prea bine, de acea accept cu mare drag orice fel de critica, sfat, sugestie, parere. Orice comm e bine venit, pentru ca chiar vreau sa ma perfectionez. Stiu, e doar prologul si s-ar putea sa am si greseli, dar voi incerca sa ma corectez :-?
So... spor la citit! Si va astept parerile :D
So... spor la citit! Si va astept parerile :D
Für Elise
~Prolog~
Se juca cu noua ei păpuşă: Anabelle. Îi plăcea acest nume, îi plăcea această păpuşa.În mintea ei de copil naiv, această păpuşă de porţelan era întruchiparea frumuseţii şi a rafinamentului...Ochii mari, sticliţi, de un albastru intens, părul buclat, obrajii îmbujoraţi, rochiţa lungă de mătase albă, mănuşile de catifea şi pălărioara cochetă. Poate pentru că era prima ei păpuşă de porţelan i se părea atât de minunată...ba nu, chiar era frumoasa. Semăna perfect cu mama! Da, aşa era. Era parcă special făcută să semene cu mama. Acel astpect pudic şi totuşi elegant, acei ochi calzi, părul auriu...Toate erau ale mamei.
Şi făcând această descoperire, fata începu să roşească.Ea nu semăna cu mama. Nu era atât de frumoasă şi elegantă ca mama sau ca Anabelle. Oare semăna ea cu tata? Şi-ar fi dorit să ştie, dar mama nu păstrase nici o fotografie cu el. Spunea că "Persoanele care ajung în Rai se bucură să le păstrezi vie amintirea, zâmbind, nu uitându-te la fotografii care te-ar întrista. " De ce oare nu înţelegea aceste cuvinte...nu putea să le înţeleagă, dar le respecta, pentru că mama ştia ce face.
Se ridică din pat şi privi pe geamul uşor aburit din cauza frigului. Fulgii mari şi albi dansau în acea beznă cu o precizie uimitoare, iar câţiva se opreau pe fereastră, apoi se topeau uşurel.Un gând de satisfacţie îi străfulgeră fetiţei mintea. Era fericită...Fericită că stătea intr-un loc cald şi sigur, departe de frigul aspru al nopţii, departe de dansul acela uniform al fulgilor. O luă pe Anabelle în braţe şi o ridică lângă geam.
- Îţi place? îşi întrebă păpuşa. Apoi, ca şi cum primise răspunsul, zise: Da...şi mie.
Un sunet plăcut şi armonios o făcu să tacă şi să asculte. Cum putea să nu recunoască acestă melodie!Acea melodie pe care o cânta mama la pian... Da! Era chiar melodia ei. Îşi netezi rochiţa de un amarant închis, o luă pe Anabelle în braţe şi ieşi din cameră. Coborî în linişte scările, pentru a nu se face auzită şi ascultă din spatele uşii, privindu-şi mama ca pe o divinitate. În mijlocul salonului bine luminat, la un pian masiv din lemn stătea mama: o femeie tânără, de nici treizeci de ani, cu păr lung şi buclat, cu ochi de un turcuaz cald. Rochia alba şi lungă o făceau să semene cu un înger în mintea copilei de doar şase ani.
Degetele lungi şi delicate ale mamei alunecau repede şi totuşi melancolic pe clape. Melodia era debilă, suavă şi totuşi ciudată, oarecum sinistră şi de fiecare dată când o cânta chipul mamei radia de fericire. Ar fi vrut să ştie şi ea cum se numeşte această melodie care te hipnotizează, dar de fiecare dată mama îi spunea zâmbind " E pentru tine, Elise! " Pentru ea? Copila nu putea crede aşa ceva...
Melodia acea stranie se sfârşi si odată cu ea se risipi şi transa în care fata intra de fiecare dată când o asculta. Ştia că mama va repeta aceaşi melodie iar şi iar, toată noaptea, aşa că dădu sş plece înapoi în cameră, dar un zgomot o opri. Uşa salonului se deschise violent, iar în salon intră un bărbat, necunoscut Elisei. Mama se oprise din cântat şi îl privea cu asprime pe musafirul nepoftit. Elise simţea tensiunea din salon şi fără să-şi dea seama, începu să tremure...Tremura, dar oare de ce? Nu-şi putea controla emoţiile, iar glasul clar şi concis al mamei îi adeveriră temerile:
-Ce cauţi aici, Leonardo?!
Fetiîa tresări. Leonardo? O singură dată o auzise pe mama pronunţând acest nume " Abject! E un hoţ, un ticălos, un abject!" Aşa îl numise mama pe acest Leonardo. În salon domina tăcerea, iar expresia mamei trăda o mare repulsie pentru acest bărbat.
-Pleacă! Ieşi afară imediat! N-ai ce căuta aici!
- Au contraire! Asta va deveni noua mea casă! Îţi aminteşti, nu-i aşa? vocea bărbatului era sarcastică, plină de dispreţ şi răutate, cum era, de altfel, toată construcţia lui fizică.
Bărbatul, fără alte intruduceri, scoase rapid din buzunar un cuţit cu lamă lungă şi se repezi, precum o fiară asupra femeii. O lovitură, două, trei, patru, cinci, urmate de cinci cuvinte sinistre pe care bărbatul le spuse cu o voce aproape acherotică: " Vanitas vanitatum, et omnia vanitas " Apoi tăcere... Trupul neînsufleţit zăcea pe jos plin de sânge. Era o privelişte macabră, pentru un copil ca Elise: mama, întinsă pe jos, rochia ei albă pătată de acel lichid pletoric, bărbatul râdea ca un nebun... Era prea mult...
Elise ar fi vrut să ţipe, dar ceva parcă îi sugruma vocea, parcă o făcea să tacă. Împietrise, privindu-şi mama, pivindu-l pe acel om hidos. Tremura, tremura ca varga. Trebuia să facă ceva, dar ce? Nu ştia, nu putea gândi. Trebuia să-şi ajute mama, să cheme ajutoare, dar cum? O privi pe Anabelle şi se mai linişti. Era ca şi cum păpuşa îi dăduse o idee. Fugi, fără zgomot pe scări şi intră în cameră, închizând uşa. Puse un scăunaş în dreptul ferestrei şi cu ajutorul lui se urcă pe pervaz. Lacrimile îi udau obrajii fierbinţi. Lacrimi de frică, durere, dispreţ...Un întreg amalgam de emoţii. Dacă vroia să-şi ajute mama trebuia să sară, să fugă şi să cheme ajutoare.Dar îi era atât de frică. Distanţa până la sol nu era decât de vreo doi metri, dar ei i se pare uriaşă. Şi mai era şi zăpada...Acum îşi dădea seama. Îi era teamă de zăpada, de acel neant de nea, de dansul lor, de frigul pe care îl emanau fulgii aceia.
De pe scări se auzeau, tot mai aproape zgomote de cizme.Era el. Începu să plângă şi mai tare. Deschise fereastra, lăsând să patrundă frigul acelei nopţi îngrozitoare de iarnă. Îmbrăţişă puternic păpuşa, îi şopti " Vom reuşi, o vom salva pe mama! " şi sări. Probabil din cauza grabei, sau a întunericului nu observă piatra masivă, de care, corpul ei firav se lovi din plin. O durea capul, apoi o ameţeală îngrozitoare îi cuprinse întreg corpul. Cu greu se ridică...Picioarele îi tremurau, dar mânuţele ei mici scoaseră la iveală păpuşa, nevătămată. Elise zâmbi. Păpuşa primită de la mama nu păţise nimic, dar capul ei parcă exploda de durere.
- Nu-i nimic, e doar o lovitură la cap. Nu e nimic grav. Pot să merg. îşi spuse, încercând să se încurajeze şi fără să de-a vreo importanţă sângelui care curgea şiroaie din rană.
Continuă să meargă spre pădure. Nu se temea. Dincolo de acea pădure mică de brazi se afla salvarea mamei: oameni care puteau s-o ajute. Bezna o făcea să meargă încet, frigul o făcea să tremure, iar frica o controla. Strângea tot mai tare păpuşa la piept şi începu să alerge.
Dintr-o dată se izbi de ceva, sau de cineva care o doborî la pământ. Ce fusese? Un copac? Un zid? Un om? Nu îşi putea da seama. Stătea acolo, pe jos, pe patura rece de zăpadă, cu păpuşa în braţe. Nu putea să deschidă ochii. Stătea acolo pur şi simplu. Tot ce vedea era un abis negru. Nu simţea nimic. Nu-şi putea da seama unde îi e capul, mâinile.Oare le mai avea, sau rămăsese doar un suflet plutind undeva în neant... Ba nu! Simţea ceva. O durere ciudată, o durere sfăşietoare, rece, sobră. Dar nu-şi putea da seama că defapt acea durere era una sufletească.
Pleoapele i se redeschiseră, cu greu. Dar lumina albă, orbitoare care o întâmpină era prea puternică. Îi închise din nou, simţindu-se parcă uşurată. Elise scoase un suspin adânc, iar ultimele ei cuvinte, inainte de-a se pierde în neant erau unele ciudate, neobişnuite, aproape fără sens dar fata înţelese sensul acestor cuvinte "Vanitas vanitatum, et omnia vanitas!"
Şi făcând această descoperire, fata începu să roşească.Ea nu semăna cu mama. Nu era atât de frumoasă şi elegantă ca mama sau ca Anabelle. Oare semăna ea cu tata? Şi-ar fi dorit să ştie, dar mama nu păstrase nici o fotografie cu el. Spunea că "Persoanele care ajung în Rai se bucură să le păstrezi vie amintirea, zâmbind, nu uitându-te la fotografii care te-ar întrista. " De ce oare nu înţelegea aceste cuvinte...nu putea să le înţeleagă, dar le respecta, pentru că mama ştia ce face.
Se ridică din pat şi privi pe geamul uşor aburit din cauza frigului. Fulgii mari şi albi dansau în acea beznă cu o precizie uimitoare, iar câţiva se opreau pe fereastră, apoi se topeau uşurel.Un gând de satisfacţie îi străfulgeră fetiţei mintea. Era fericită...Fericită că stătea intr-un loc cald şi sigur, departe de frigul aspru al nopţii, departe de dansul acela uniform al fulgilor. O luă pe Anabelle în braţe şi o ridică lângă geam.
- Îţi place? îşi întrebă păpuşa. Apoi, ca şi cum primise răspunsul, zise: Da...şi mie.
Un sunet plăcut şi armonios o făcu să tacă şi să asculte. Cum putea să nu recunoască acestă melodie!Acea melodie pe care o cânta mama la pian... Da! Era chiar melodia ei. Îşi netezi rochiţa de un amarant închis, o luă pe Anabelle în braţe şi ieşi din cameră. Coborî în linişte scările, pentru a nu se face auzită şi ascultă din spatele uşii, privindu-şi mama ca pe o divinitate. În mijlocul salonului bine luminat, la un pian masiv din lemn stătea mama: o femeie tânără, de nici treizeci de ani, cu păr lung şi buclat, cu ochi de un turcuaz cald. Rochia alba şi lungă o făceau să semene cu un înger în mintea copilei de doar şase ani.
Degetele lungi şi delicate ale mamei alunecau repede şi totuşi melancolic pe clape. Melodia era debilă, suavă şi totuşi ciudată, oarecum sinistră şi de fiecare dată când o cânta chipul mamei radia de fericire. Ar fi vrut să ştie şi ea cum se numeşte această melodie care te hipnotizează, dar de fiecare dată mama îi spunea zâmbind " E pentru tine, Elise! " Pentru ea? Copila nu putea crede aşa ceva...
Melodia acea stranie se sfârşi si odată cu ea se risipi şi transa în care fata intra de fiecare dată când o asculta. Ştia că mama va repeta aceaşi melodie iar şi iar, toată noaptea, aşa că dădu sş plece înapoi în cameră, dar un zgomot o opri. Uşa salonului se deschise violent, iar în salon intră un bărbat, necunoscut Elisei. Mama se oprise din cântat şi îl privea cu asprime pe musafirul nepoftit. Elise simţea tensiunea din salon şi fără să-şi dea seama, începu să tremure...Tremura, dar oare de ce? Nu-şi putea controla emoţiile, iar glasul clar şi concis al mamei îi adeveriră temerile:
-Ce cauţi aici, Leonardo?!
Fetiîa tresări. Leonardo? O singură dată o auzise pe mama pronunţând acest nume " Abject! E un hoţ, un ticălos, un abject!" Aşa îl numise mama pe acest Leonardo. În salon domina tăcerea, iar expresia mamei trăda o mare repulsie pentru acest bărbat.
-Pleacă! Ieşi afară imediat! N-ai ce căuta aici!
- Au contraire! Asta va deveni noua mea casă! Îţi aminteşti, nu-i aşa? vocea bărbatului era sarcastică, plină de dispreţ şi răutate, cum era, de altfel, toată construcţia lui fizică.
Bărbatul, fără alte intruduceri, scoase rapid din buzunar un cuţit cu lamă lungă şi se repezi, precum o fiară asupra femeii. O lovitură, două, trei, patru, cinci, urmate de cinci cuvinte sinistre pe care bărbatul le spuse cu o voce aproape acherotică: " Vanitas vanitatum, et omnia vanitas " Apoi tăcere... Trupul neînsufleţit zăcea pe jos plin de sânge. Era o privelişte macabră, pentru un copil ca Elise: mama, întinsă pe jos, rochia ei albă pătată de acel lichid pletoric, bărbatul râdea ca un nebun... Era prea mult...
Elise ar fi vrut să ţipe, dar ceva parcă îi sugruma vocea, parcă o făcea să tacă. Împietrise, privindu-şi mama, pivindu-l pe acel om hidos. Tremura, tremura ca varga. Trebuia să facă ceva, dar ce? Nu ştia, nu putea gândi. Trebuia să-şi ajute mama, să cheme ajutoare, dar cum? O privi pe Anabelle şi se mai linişti. Era ca şi cum păpuşa îi dăduse o idee. Fugi, fără zgomot pe scări şi intră în cameră, închizând uşa. Puse un scăunaş în dreptul ferestrei şi cu ajutorul lui se urcă pe pervaz. Lacrimile îi udau obrajii fierbinţi. Lacrimi de frică, durere, dispreţ...Un întreg amalgam de emoţii. Dacă vroia să-şi ajute mama trebuia să sară, să fugă şi să cheme ajutoare.Dar îi era atât de frică. Distanţa până la sol nu era decât de vreo doi metri, dar ei i se pare uriaşă. Şi mai era şi zăpada...Acum îşi dădea seama. Îi era teamă de zăpada, de acel neant de nea, de dansul lor, de frigul pe care îl emanau fulgii aceia.
De pe scări se auzeau, tot mai aproape zgomote de cizme.Era el. Începu să plângă şi mai tare. Deschise fereastra, lăsând să patrundă frigul acelei nopţi îngrozitoare de iarnă. Îmbrăţişă puternic păpuşa, îi şopti " Vom reuşi, o vom salva pe mama! " şi sări. Probabil din cauza grabei, sau a întunericului nu observă piatra masivă, de care, corpul ei firav se lovi din plin. O durea capul, apoi o ameţeală îngrozitoare îi cuprinse întreg corpul. Cu greu se ridică...Picioarele îi tremurau, dar mânuţele ei mici scoaseră la iveală păpuşa, nevătămată. Elise zâmbi. Păpuşa primită de la mama nu păţise nimic, dar capul ei parcă exploda de durere.
- Nu-i nimic, e doar o lovitură la cap. Nu e nimic grav. Pot să merg. îşi spuse, încercând să se încurajeze şi fără să de-a vreo importanţă sângelui care curgea şiroaie din rană.
Continuă să meargă spre pădure. Nu se temea. Dincolo de acea pădure mică de brazi se afla salvarea mamei: oameni care puteau s-o ajute. Bezna o făcea să meargă încet, frigul o făcea să tremure, iar frica o controla. Strângea tot mai tare păpuşa la piept şi începu să alerge.
Dintr-o dată se izbi de ceva, sau de cineva care o doborî la pământ. Ce fusese? Un copac? Un zid? Un om? Nu îşi putea da seama. Stătea acolo, pe jos, pe patura rece de zăpadă, cu păpuşa în braţe. Nu putea să deschidă ochii. Stătea acolo pur şi simplu. Tot ce vedea era un abis negru. Nu simţea nimic. Nu-şi putea da seama unde îi e capul, mâinile.Oare le mai avea, sau rămăsese doar un suflet plutind undeva în neant... Ba nu! Simţea ceva. O durere ciudată, o durere sfăşietoare, rece, sobră. Dar nu-şi putea da seama că defapt acea durere era una sufletească.
Pleoapele i se redeschiseră, cu greu. Dar lumina albă, orbitoare care o întâmpină era prea puternică. Îi închise din nou, simţindu-se parcă uşurată. Elise scoase un suspin adânc, iar ultimele ei cuvinte, inainte de-a se pierde în neant erau unele ciudate, neobişnuite, aproape fără sens dar fata înţelese sensul acestor cuvinte "Vanitas vanitatum, et omnia vanitas!"
Merci beaucoup LynnuÅŸor