14-02-2011, 11:58 PM
Ok, o să-ncerc să pun câteva lucrări de-ale mele. Acum nu ştiu, sper că o să vă lase o impresie bună *smile*. În orice caz, lectură plăcuta !
Cum spuneam, un titlu nu ar avea rost, nu ar cuprinde nimic din urmatoarele randuri pentru ca ele vorbesc despre nimic. Nimic… si singuratate. Dar nu singuratatea ingrozitoare la care ne gandim fiecare si nici la nimicul gol, inspaimantator ci la o singuratate si un nimic acceptabile, chiar placute.
Emilia, singura in oceanul de zapada. Emilia a carei chip nu mai exprima nimic, a carei voce se pierduse in tacere, a carei garderoba nu cuprindea decat cateva boarfe vechi, groase si mancate de molii. Emilia o umbra, Emilia singura pata vestejita de culoare in albul imens, Emilia fara ganduri, fara vorbe, fara priviri furise, fara dorinte, nazuinte, fara comentarii rautacioase la adresa nimanui, fara optimism, pesimism, fara barfe, fara intrigi. Emilia singura in nimic.
Emilia e personajul meu preferat din povestile cu zane, un personaj pe care l-am inventat odata cu povestile cu zane pe care nu le cunoaste nimeni. De ce Emilia? De ce, nu? Orice nume e la fel de potrivit pentru nimic si la fel de neinsemnat si ridicol. Ma contrazic stiu, dar nimicul da dreptate si contrazice in acelasi timp orice regula, orice lege, prin simplul fapt ca nu poti afirma ca exista dar nici ca nu exista.
Emilia e tanara, e frumoasa sau poate nu, nimeni nu stie pentru ca nimeni nu a mai vazut-o de cand a plecat din orasul ei natal sau, mai bine zis, a disparut pentru ca nimeni nu a banuit nimic despre plecarea ei, planuita cu multa grija si minutiozitate. Unii spun ca ar fi din cauza Lui. Un neadevar aberant, intr-adevar il iubise si crezuse ca nu o sa-l poata uita niciodata, ca lumea ei se va sfarsi odata cu despartirea de El. Ei bine s-a inselat amarnic, acum, de fapt si atunci, dupa ce a ascultat de nenumarate ori melodia Rejazz a Reginei Spektor a uitat de el, asa cum si-a uitat si lumea. Traieste intr-o cocioaba paraginita de lemn, in Siberia, intr-o pustietate totala, apasatoare, innabusitoare... Dar nu si pentru ea. Ea s-a obisnuit si chiar a ajuns sa-i placa aceasta supravietuire. Sta ghemuita langa, reproducerea jalnica a unui semineu pe care o are in locuinta. Ii clantanesc dintii si nu isi mai simte degetele. Sute de ace ii inteapta obrajii rosii care incep sa se dezghete. Nimeni nu o vede, nimeni nu ii aduce o cana cu ceai, nimeni nu o intreaba ce mai face? E liniste si e bine. Fara ipocrizie, fara griji pe care ti le faci doar pentru ca da bine. Poate sa isi toarne si singura ceaiul fierbinte din ceainic in ceasca, isi da seama cum se simte si fara sa fie intrebata si nimeni nu ii judeca fiecare fir de par, nimeni nu spune ca rochia asta e din sezonul trecut sau ca geanta e din imitatie de piele si cumparata la reduceri. E liniste, e cald, e singura, e bine.
Si nu se teme… nu se mai teme ca intr-o zi cabana asta mica de lemn se va prabusi peste ea si o va strivi sau ca va lua foc si se va sufoca sau ca ninsoarea atat de puternica o va bloca inauntru si nimeni nu ii va gasi cadavrul desfigurat, asfixiat sau criogenizat. Nu o sperie sa moara singura asa cum nu o sperie nici sa traiasca singura. Nu se teme ca isi va uita mama sau limba pentru ca mama si limba au uitat-o deja. Nu o sperie nici faptul ca in fiecare dimineata trebuie sa plece in cautarea hranei, ca trebuie sa mearga cativa kilometric pana la lac, ca trebuie sa taie gheata mai groasa decat un perete, ca trebuie sa stea cateva ore nemiscata, in frig, in liniste, in singuratate, in alb ca sa isi pescuiasca pranzul, pentru ca deja e de mult trecut de micul de jun.
E fericita, e fericita sa se ghemuiasca singura in patul prea mare, sa se acopere in blanuri groase mirosind a mucigai fara sa fie nimeni langa ea care sa o impinga, sa sforaie sa o ia in brate, caz in care ar trebui sa stea nemiscata ore intregi ca sa nu isi deranjeze colegul de pat. E fericita ca trebuie sa se trezeasca dimineata dar nu ca sa hraneasca pe altcineva. Nu rade, nu zambeste, nu vorbeste dar e fericita, ii place sa se plimbe singura prin nimicul rece si alb, ii place sa stea singura in fata focului care danseaza in semineu, ii place linistea, ii place ca nu trebuie sa isi poarte de grija decat ei si se poate neglija de cate ori vrea, ii place mai mult convietuirea cu frigul, cu zapada decat cu oamenii.
Ii place sa fie singura in nimic decat singura printre oameni.
__________
Nu este scris cu diacritice căci este mai vechi, şi nah, cum sunt mai leneşă, mi-ar lua ceva : )) . Dar totuşi, sper că o să vă placă *sweet smile* .
Un titlu nu ar avea rost
Cum spuneam, un titlu nu ar avea rost, nu ar cuprinde nimic din urmatoarele randuri pentru ca ele vorbesc despre nimic. Nimic… si singuratate. Dar nu singuratatea ingrozitoare la care ne gandim fiecare si nici la nimicul gol, inspaimantator ci la o singuratate si un nimic acceptabile, chiar placute.
Emilia, singura in oceanul de zapada. Emilia a carei chip nu mai exprima nimic, a carei voce se pierduse in tacere, a carei garderoba nu cuprindea decat cateva boarfe vechi, groase si mancate de molii. Emilia o umbra, Emilia singura pata vestejita de culoare in albul imens, Emilia fara ganduri, fara vorbe, fara priviri furise, fara dorinte, nazuinte, fara comentarii rautacioase la adresa nimanui, fara optimism, pesimism, fara barfe, fara intrigi. Emilia singura in nimic.
Emilia e personajul meu preferat din povestile cu zane, un personaj pe care l-am inventat odata cu povestile cu zane pe care nu le cunoaste nimeni. De ce Emilia? De ce, nu? Orice nume e la fel de potrivit pentru nimic si la fel de neinsemnat si ridicol. Ma contrazic stiu, dar nimicul da dreptate si contrazice in acelasi timp orice regula, orice lege, prin simplul fapt ca nu poti afirma ca exista dar nici ca nu exista.
Emilia e tanara, e frumoasa sau poate nu, nimeni nu stie pentru ca nimeni nu a mai vazut-o de cand a plecat din orasul ei natal sau, mai bine zis, a disparut pentru ca nimeni nu a banuit nimic despre plecarea ei, planuita cu multa grija si minutiozitate. Unii spun ca ar fi din cauza Lui. Un neadevar aberant, intr-adevar il iubise si crezuse ca nu o sa-l poata uita niciodata, ca lumea ei se va sfarsi odata cu despartirea de El. Ei bine s-a inselat amarnic, acum, de fapt si atunci, dupa ce a ascultat de nenumarate ori melodia Rejazz a Reginei Spektor a uitat de el, asa cum si-a uitat si lumea. Traieste intr-o cocioaba paraginita de lemn, in Siberia, intr-o pustietate totala, apasatoare, innabusitoare... Dar nu si pentru ea. Ea s-a obisnuit si chiar a ajuns sa-i placa aceasta supravietuire. Sta ghemuita langa, reproducerea jalnica a unui semineu pe care o are in locuinta. Ii clantanesc dintii si nu isi mai simte degetele. Sute de ace ii inteapta obrajii rosii care incep sa se dezghete. Nimeni nu o vede, nimeni nu ii aduce o cana cu ceai, nimeni nu o intreaba ce mai face? E liniste si e bine. Fara ipocrizie, fara griji pe care ti le faci doar pentru ca da bine. Poate sa isi toarne si singura ceaiul fierbinte din ceainic in ceasca, isi da seama cum se simte si fara sa fie intrebata si nimeni nu ii judeca fiecare fir de par, nimeni nu spune ca rochia asta e din sezonul trecut sau ca geanta e din imitatie de piele si cumparata la reduceri. E liniste, e cald, e singura, e bine.
Si nu se teme… nu se mai teme ca intr-o zi cabana asta mica de lemn se va prabusi peste ea si o va strivi sau ca va lua foc si se va sufoca sau ca ninsoarea atat de puternica o va bloca inauntru si nimeni nu ii va gasi cadavrul desfigurat, asfixiat sau criogenizat. Nu o sperie sa moara singura asa cum nu o sperie nici sa traiasca singura. Nu se teme ca isi va uita mama sau limba pentru ca mama si limba au uitat-o deja. Nu o sperie nici faptul ca in fiecare dimineata trebuie sa plece in cautarea hranei, ca trebuie sa mearga cativa kilometric pana la lac, ca trebuie sa taie gheata mai groasa decat un perete, ca trebuie sa stea cateva ore nemiscata, in frig, in liniste, in singuratate, in alb ca sa isi pescuiasca pranzul, pentru ca deja e de mult trecut de micul de jun.
E fericita, e fericita sa se ghemuiasca singura in patul prea mare, sa se acopere in blanuri groase mirosind a mucigai fara sa fie nimeni langa ea care sa o impinga, sa sforaie sa o ia in brate, caz in care ar trebui sa stea nemiscata ore intregi ca sa nu isi deranjeze colegul de pat. E fericita ca trebuie sa se trezeasca dimineata dar nu ca sa hraneasca pe altcineva. Nu rade, nu zambeste, nu vorbeste dar e fericita, ii place sa se plimbe singura prin nimicul rece si alb, ii place sa stea singura in fata focului care danseaza in semineu, ii place linistea, ii place ca nu trebuie sa isi poarte de grija decat ei si se poate neglija de cate ori vrea, ii place mai mult convietuirea cu frigul, cu zapada decat cu oamenii.
Ii place sa fie singura in nimic decat singura printre oameni.
__________
Nu este scris cu diacritice căci este mai vechi, şi nah, cum sunt mai leneşă, mi-ar lua ceva : )) . Dar totuşi, sper că o să vă placă *sweet smile* .
The stolen kisses are always the sweetest
![[Imagine: 15heo49.png]](http://i53.tinypic.com/15heo49.png)
Thx, MimiÅŸor <3
True love is like ghosts, wich everybody talks and few have seen.