Vreau să fiu EU

[Ada]

Hello, hello :*.
Long time, no see.
Stiu ca am promis ca voi publica mai des, dar am fost plecata mai mult decat planuisem. Dar ma voi revansa cu cel mai lung capitol de pana acum. Nu garantez ca e corectat in totalitate (vedeti si voi ca e 5 dimineata:))) si sper sa nu fi exagerat cu dialogul si detaliile.

Soo... va promit ca din capitolul 9 totul va deveni un pic mai... romance :>.
Btw, ficul meu a implinit un an de la prima postare zilele:)). Sper sa ma rezistati inca unul (ficul va avea in jur de 25 de capitole).
Multumesc mult pentru comentarii:*. Ma bucur ca imi apreciati munca :D.


pandora96: Ma bucur muuuult ca iti plac ideile mele si sper sa urmaresti in continuare ficul. Poate mai lasi si tu o parere, doua ;;).
tamoshiku: Eh, nu a venit chiar atat de repede. Mersi ca ai sesizat greseluta (am corectat-o din cate imi amintesc) si sper sa ramai o cititoare fidela. Iti astept in continuare criticile si parerile :].
andrra: Imi place sa va tin in suspaaaans >:). Cat despre cupluri, vor fi mai multe. Vei vedea daca citesti capitolele urmatoare.
stylish.lov3: Ma bucur ca iti place :]. Naruhina, Sasuhina? U’ll see soon :>.
PinkAngel: Voi publica mai des. It's a promise! Ficul urmareste dezvoltarea Hinatei si evident ca vor fi cateva cupluri. Vei vedea tu care :>.

Si cam gata cu introducerile. Enjoy!

Capitolul 8

Urme din trecut

Cu o mişcare mai mult forţată, îmi ridic încet capul spre cel care mi-a vorbit. Rămân înmărmurită la vederea chipului său şi am o senzaţie ciudată de déjà vu. Ochii lui inexpresivi şi roşii, cu o tentă subtilă de vişiniu, mă fixează cu privirea, în timp ce pielea sa albă ca fulgii de zăpadă ce zboară prin jurul nostru îmi aminteşte de cineva din trecutul meu recent. Imaginea demonului se creează încet-încet în mintea mea, iar eu tremur involuntar. Încerc să strâng cât de tare pot din ochi în speranţa stupidă ca voi uita măcar pentru câteva secunde de atacator. Nu reuşesc. Nu acum, când în faţa mea e Sasuke. Personajul-Malefic-Neindentificat şi Domnul-Atitudine seamană ca două picături de apă: una mai mare, iar cealaltă este copia ei perfectă în miniatură.
“De ce ai Sharinganul activat?” aş vrea să-l întreb, dar mă abţin cu gândul că aş putea să par penibilă. El parcă îmi citeşte gândurile şi, treptat, ochii săi redevin negri. Acel negru abisal, profund, care te poartă într-un univers încă nedesluşit. Surprinzător, linia buzelor lui se arcuieşte un pic la capete- în sfârşit, după o lungă perioadă de timp, Sasuke... zâmbeşte. Oare eu sunt motivul pentru care surâde?
- Mă bucur totuşi că ai venit, cu sau fără întârziere. Avem cam multe de discutat.
Expresia feţei sale capătă o urmă de îngrijorare şi teamă.
- De ce m-ai adus tocmai aici? încerc să subliniez cuvântul “tocmai”, dar tonul vocii mele sună mai iritat decât ar trebui.
Mă ridic de pe pământul umed şi îl privesc suspicioasă pe Sasuke.
- Nu am vrut ca Naruto sau altcineva din ehipă să afle unde suntem. Hai să zicem că am folosit un fel de limbaj codificat care se pare că a mers destul de bine. În plus, nu ai mai fost de mult timp aici... de pe vremea când ne jucam împreună. Aşa că mi s-a părut locul perfect.
Băiatul mă apucă de mâna dreaptă şi îşi împreunează degetele într-ale mele. Un gest simplu, şi totuşi foarte melancolic. Obişnuiam să ne ţinem de mână când eram mici şi să alergăm pe câmpiile cu păpădii din jurul casei mele ca să vedem cine ajunge primul la apus. Era o ambiţie pe atât de naivă, pe atât de frumoasă. În acea zi, eram îmbrăcată într-o rochiţă lungă şi diafană de culoare albă care parcă plutea în bătăile uşoare ale vântului în timp ce alergam, la fel ca şi părul meu brunet şi foarte lung pe vremea aceea. Ne uitam veseli unul în ochii celuilalt, ne ofeream reciproc câte un zâmbet sincer şi râdeam amândoi de fericire. Nu aveam mai mult de trei, poate patru anişori.
- Hinata, eşi bine? mă întreabă Sasuke destul de îngrijorat.
Eu doar aprob din cap şi îl privesc în treacăt pe băiatul pe care aproape nu îl mai recunosc. Este oare posibil să redevină acel Sasuke al meu? Faţă de el nu am nicio urmă de timiditate. Nu roşesc, nu simt cum bătăile inimii sunt mai dese ca atunci când vorbesc cu Naruto sau cu oricare alt băiat care mă salută sau mă întreabă lucruri mărunte. De ce? Pentru că sunt obişnuită cu Sasuke, prietenul meu cel mai bun din copilărie.

Ne aşezăm pe o buturugă din apropiere şi se instalează o linişte apăsătoare între noi. Prea apăsătoare. Amândoi vrem să aflăm răspunsurile la anumite întrebări, dar niciunul nu are curajul sau nici nu ştie cum ar trebui să înceapă discuţia. În cele din urmă, trag adânc aer în piept şi îl întreb pentru a doua oară:
- Ai un frate demult pierdut despre care nu mi-ai povestit?
El priveşte un punct fix de pe pământ şi îmi zice mai mult şoptit:
- Itachi. Itachi Uchiha.
Rămân uimită, dar îmi continui calmă interogatoriul.
- De ce nu mi-ai spus niciodată despre el?
- Când eram noi doi prieteni, fratele meu devenise deja un ANBU, aşa că pleca foarte des în misiuni. Şi nici nu eram foarte apropiaţi: el era mereu rece, distant, se vedea că ascunde un mare secret. Nu l-am mai văzut din ziua în care...
Îi privesc chipul îndurerat şi realizez că nu are amintiri prea plăcute.
- În care...? încerc să-l conving să mi se destăinuie.
- ... Mi-a ucis întreaga familie, membru cu membru, fără pic de milă. De ce?! Ca să-mi dovedească că el e cel mai puternic Uchiha! Apoi, a ars întrega reşedinţă şi doar pe mine m-a lăsat în viaţă. Hinata, şi-a bătut joc de mine, de sentimentele mele!
Demonul... nu mai poate fi numit demon. Mai degrabă monstru, ucigaş fără milă! Cum a putut să-i facă aşa ceva lui Sasuke, propriului său frate? Mă trec fiori reci pe şira spinării când mă gândesc la ce ar fi putut să-mi facă mie Itachi. Şi totuşi, sunt în viaţă.
- Oh, Sasuke, îmi pare rău! Chiar... chiar nu ştiam.
- Nu-i nimic, Hina. A trecut.
Sasuke se uită apoi la cerul întunecat şi adaugă sigur pe sine:
- Din ziua aceea am jurat să nu mai vărs nicio lacrimă şi să răzbun moartea părinţilor mei, iar scopul meu în viaţă a devenit acela de... a-l ucide pe Itachi.
Deşi puţin şocată de planurile sadice ale brunetului, rămân profund impresionată de hotărârea de care dă dovadă.
- Şi acum se pare că fratele tău malefic s-a întors în Konoha, murmur mai mult pentru mine.
- Da, dar nu din cauza mea.
- Atunci care e motivul? îl întreb curioasă pe Sasuke în timp ce îi citesc îngrijorarea pe chip.
El închide ochii pentru o secundă şi îmi răspunde:
- Tu.
- Poftim?! C-cred că glumeşti, nu?!
Încerc să asimilez informaţia, însă nu reuşesc. În cele din urmă, adaug disperată:
- Sasuke, nu înţeleg!
- El s-a luptat cu tine şi ţi-a testat abilităţile, corect?
- Da, dar…
Băiatul îmi întrerupe propoziţia şi deviază total de la subiect:
- Ai ştiut vreodată motivul pentru care părinţii noştri au vrut ca noi doi să ne căsătorim?

Ah, atât de multe amintiri prind contur acum în mintea mea.
Eu şi Sasuke ne-am cunoscut într-o după-amiază de vară în parcul de joacă. Mai bine spus, părinţii noştri ne-au făcut cunoştinţă. Prima mea impresie despre el? Un băiat de treabă, vesel, pus pe glume, total diferit faţă de cum e în prezent. Credeam că vom fi amici foarte buni pentru totdeauna. De-a lungul anilor, relaţia noastră de prietenie a evoluat: vorbeam despre micile noastre secrete, ne antrenam împreună şi ne vizitam din ce în ce mai des. Totul era atât de frumos între noi doi.
Într-o zi, Sasuke şi cu mine ne-am furişat pe holul de lângă biroul tatălui meu pentru a-i “spiona” pe ai noştri. Conversţia dintre clanurile Uchiha şi Hyuuga ne-a uimit pe amândoi, în special pe mine: am aflat că părinţii plănuiau de foarte mult timp căsătoria dintre mine şi brunet. Spre deosebire de Sasuke, nu am vrut să ascult restul discuţiei, aşa că am mers aproape fugind până la lacul de lângă casa mea. Îmi priveam tristă reflecţia în apa cristalină în timp ce mă gândeam la cât de puţin mă înţelegeau ai mei. Da, îl iubeam pe băiat, dar era o dragoste naivă, ca între fraţi.
Am refuzat să-l mai văd pe Sasuke, aşa că certurile dintre mine şi tatăl meu nu întârziau să apară. Până într-o zi când am aflat de la nişte vecini că familia lui Sasuke a murit într-un incendiu. De atunci, tatăl meu nu a mai pronunţat niciodată numele lui Uchiha, dar a devenit tot mai sever şi mai dur cu mine.
Am intrat apoi în primul an la Academia din Konoha. Toate colegele mele, fără nicio excepţie, au început să fie interesate de Sasuke. Într-adevăr, aspectul lui fizic era şi este al băiatului perfect, dar ele nu îl cunoşteau la fel de bine ca mine. În speranţa că cei din jurul meu mă vor accepta şi mă vor respecta mai mult dacă voi avea un “iubit cool”, am început să mă reataşesz de brunet, dar de data aceasta pe plan emoţional. Era o dragoste superficială, creată mai mult din iluzii, dar pe vremea aceea chiar credeam că-l plac. În plus, cheia inimii mele o avea şi încă o mai are un alt băiat.
Eram conştientă că aveam mai multe şanse la Sasuke decât oricare fată. Tânjeam după el cum tânjeşti după un lucru care ţi-a plăcut foarte mult în trecut, te-ai plictisit de el, iar acum vrei să-l recâştigi. Ca un trofeu sau o medalie olimpică. Cât de superficială am fost...
La sfârşitul primului an, s-a organizat o petrecere în pădurea satului, la un foc de tabără. Am crezut că era momentul perfect pentru a-i împărtăşi lui Sasuke sentimentele mele. El stătea, ca de obicei, retras de toţi ceilalţi colegi şi privea plictisit zâmbetele şi râsetele lor. Se schimbase atât de mult: era rece, inexpresiv şi părea mereu enervat de cei din jurul său. Înţelegeam că moartea familiei lui îl afectase, dar trecuseră ani buni de atunci. Într-un final, mi-am luat inima în dinţi, am mers în direcţia lui şi i-am zis tot ce aveam pe suflet. Sasuke a reacţionat contrar aşteptărilor mele: printre cuvinte urâte adresate mie şi familiei Hyuuga, se vedeam că era supărat de faptul că îl ignorasem complet pentru o lungă perioadă de timp. Orgoliul meu era mult prea mare pentru a-mi cere scuze, aşa că am început să ţipăm unul la altul până cănd am realizat că toţi colegii se holbau la noi miraţi. A fost de-a dreptul penibil. De atunci, nici măcar un simplu “Salut!” sau “Ce mai faci?” nu a mai spart tăcerea adâncă dintre noi. Până ieri...

- Hina, iar te-ai pierdut prin universul tău? mă întreabă Sasuke serios.
- Ah, scuze. Sunt doar foarte confuză. De ce te-ai legat tocmai de căsătorie?
- Crede-mă, m-am gândit toată noapte la Itachi, la trecutul meu, al nostru. Totul are o legătură... Tu nu ai ascultat conversaţia părinţilor noştri până la capăt. Ei nu insistau ca noi doi să ne căsătorim doar pentru “fericirea” noastră, era un plan mult mai elaborat: Hokage-sama a propus ca un moştenitor Hyuuga şi unul Uchiha să creeze arma supremă a satului, adică un copil cu abilităţi şi de Sharingan, şi de Byakugan. Cu alte cuvinte, copilul… nostru. Dar planul a căzut când părinţii mei au murit.
Îi ascult cu atenţie fiecare cuvânt şi, la sfârşit, rămân surpinsă: nu m-aş fi aşteptat nciodată la aşa ceva.
- De ce tocmai noi doi? Tu ai un frate, eu am o soră…
- Da, dar noi avem vârste apropiate. Imaginează-ţi un cuplu format din Itachi şi Hanabi. Cam ciudat, nu? În plus, fraţii noştri sunt consideraţi cei mai puternici din clan, iar...
-... Iar talentul lor nu ar trebui irosit, îi închei fraza în timp ce el doar aprobă trist din cap.
- Ok, înţeleg. Dar care-i faza cu Itachi? El ce rol joacă în toată povestea asta?
Nici nu reuşesc să pun bine întrebarea, că aud un zgomot ciudat în apropierea noastră. Presupun că cineva a căzut dintr-un copac. Dar cine?
- Sasuke?
El doar dă plictisit din umeri.
- Linişteşte-te, Hina. Poate că e numai un animal sălbatic stângaci. Revenind la Itachi, cred că scopul lui este acela de a crea arma supremă.
- Vrei să spui că eu... şi fratele tău... copil?
Sasuke aproape că râde la auzul presupunerii mele. Ah, ce n-aş da să-i mai aud măcar o dată râsul!
- Nu, nu! Din câte ştiu, Itachi a dezvoltat în ultimii ani nişte jutsuri interzise, aşa că sunt sigur că are alte metode. El te consideră uşor influenţabilă şi probabil te va mai căuta cât de curând. Hinata, eşti într-un pericol destul de mare.
Nu mi-e ruşine să plâng în faţa lui cu gândul la un viitorul meu nu prea frumos. Lacrimi asemea unor lăcrămioare pure îmi acoperă chipul, dar el le şterge cu grijă. Contactul dintre pielea degetului său arătător şi cea a feţei mele trezeşte în mine nişte fiori calzi, plăcuţi.
- Te rog, Hinata! Nu mai plânge! Vom găsi noi o portiţă de scăpare!
- Sasuke, îmi pare rău pentru tot! Am fost o mare proastă!
Îl îmbrăţişez cum nu am mai făcut-o de mult în timp ce Sasuke îmi mângâie cu mişcări uşoare spatele.
- Ce faceţi voi doi aici?
Tresar la auzul vocii inconfundabile. “Animalul sălbatic stângaci” este defapt un blondin cu ochi albaştri care ne priveşte confuz.

[crazy little red]

nu vrei sa sti cum arata fata mea la sfarsitul capitolului o.O :))
deci dupa mult timp ai venit cu un capitol care ne-a dat pe spate, cel putin pe mine
esti sadica :)), ca si mine, iti place sa ne ti in suspans :D
acum sa mai semene a comentariu: dialogul a fost destul de mult dar as zice ca nu fara rost, in plus se vede ca replicile au fost gandite
descrierea, aici nu am ce comenta :X:X
actiunea, frumoasa, deloc grabita, adica au fos mai mult amintiri si un moment de afectiune intre cei doi, ma bucur totusi ca sentimentele Hinatei pentru Sasuke sunt mai mult de prietenie decat altceva, si ar putea fi un lucru bun ca blondul i-a vazut impreuna :D
deci urmatorul capitol o sa fie mai romance, abia astept in cazul asta
asa ca pune-te sa scrii cat mai repede (nici o presiune :)))
ok, atunci te astept cu nextul :X:D
(cam multe mutricioare...)

[Ada]

Heii:*.

Scuze că am întârziat cu nextul, dar am avut o lipsă totală de inspiraţie. Nu e printre cele mai reuşite capitole, dar sper să vă placă :]!

andrra:Daaa, sunt sadică >:).Te mai aştept pe aici cu sfaturi şi păreri :].
PinkAngel: Yep, secvenţă SasuHina special pentru tine:*. Sper să rămâi o cititoare fidelă :*.
stylish.lov3: Faza de la sfârşit am gândit-o de la începutul capitolului pentru că voiam să vă las pe toţi în supans :>. Anyway... mă bucuuuuur mult de tot că îţi place >:D<.

Capitolul 9

O primă atingere, o primă speranţă

- N-Naruto?
Cuvântul desprins de pe buzele mele tremurânde sună mai mult ca o şoaptă, dar străpunge tăcerea dintre noi... trei. Închid ochii pentru o secundă cu gândul că totul este un alt vis stupid, şi nu o scenă penibilă la care participă cele mai importante două persoane din viaţa mea. Însă e prea târziu.
Băiatul care abia a apărut în peisaj se încruntă în timp ce îşi ţine mâinile încrucişate la piept. Îmi urmăreşte fiecare mişcare sau gest minor şi se uită sfidător la la mine şi la Sasuke. C-ce se întâmplă cu Naruto?! Niciodată nu l-am mai văzut aşa de... de mânios, de frustat. Îi urmăresc cu atenţie direcţia privirii: mâna mea... peste cea a lui Sasuke.

A interpretat totul greşit! Îmbrăţişarea şi întâlnirea dintre mine şi brunet nu au fost mai mult decât o refacere a prieteniei noastre! Simt o durere puternică în tot corpul, simt cum inima mea se sfâşie în mii de bucăţele. Bucăţele care, la rândul lor, devin doar nişte particule minuscule de praf.
- Te rog, Naruto, există o explicaţie!
Două- trei lacrimi îmi pătează delicat chipul. Le şterg rapid cu mâneca dreaptă a gecii şi încerc să ma abţin de la o altă repriză de plâns. În fond, scena dintre noi e deja destul de jenantă, aşa că nu vreau s-o transform într-o telenovelă lacrimogenă.
- Hinata, chiar nu e nevoie să te consumi.
Vocea seriosă şi dură brunetului mă surpinde. Mă uit în direcţia lui şi observ cum Sasuke îl priveşte plin de dezgust pe Naruto.
Pe un ton mai nervos, Uchiha continuă:
- Abilităţile tale de ninjutsu sunt cam slabe, să ştii. Nici măcar Tehnica Transformării nu-ţi iese prea bine. Aşa că renunţă la tot teatrul ăsta, Sakura.
- Poftim?!
Întrebarea mea seamăna mai mult cu un ţipăt isteric.
Falsul Naruto nu mai e la fel de sigur pe el ca înainte. Se teme. Îi pot citi frica în ochi, pe întreg chipul. Un nor de fum dens se ridică din direcţia lui şi învăluie peisajul, iar în locul blondinului apare Sakura, prietena mea cea mai bună.

O privesc surprinsă timp de câteva secunde. Dar uimirea s-a transformat în şoc, iar şocul în mânie. Acum înţeleg comportamentul lui “Naruto”: el nu era gelos pe Sasuke, el era gelos pe mine.
Încerc să fiu oarecum calmă şi să nu trag concluzii pripite, aşa că o întreb:
- Sakura, ce cauţi aici?
- Hina, chiar îmi pare rău... Ştiam că tu şi Sasuke vă întâlniţi ... şi... te-am urmărit. Scuze.
Îi ascult scuzele jalnice şi explicaţiile fără sens. Poate că acum rozalia pare neajutorată şi inocentă, dar am presimţirea că nu este deloc sinceră. Ea crede că îi pot ierta orice greşeală, dar nu mai suport felul în care se comportă cu mine, cum profită de slăbiciunile mele.
- E chiar atât de important Sasuke?! Nici măcar nu e interesat de tine! Nu îl cunoşti, nu ştii cum gândeşte. Eşti atât de superficială, Sakura... Îţi place doar fizicul lui şi nimic mai mult! Şi sunt sătulă de felul în care mă tratezi! Te-ai transformat în Naruto doar ca să-mi răneşti sentimentele, să mă faci să sufăr. Un fel de răzbunare pentru că ţi l-am furat pe dragul de Sasuke, nu-i aşa?
Cred că este printre primele dăţi când vorbesc aşa de hotărâtă şi sigură pe mine. Brunetul mă priveşte uluit şi mândru în acelaşi timp, în timp ce Sakura doar îşi înclină descurajată capul spre pământ.
Continui pe acelaÅŸi ton ferm:
- Mereu am stat în umbra ta, te-am împins de la spate, te-am ajutat să evoluezi. Iar tu ştii doar să profiţi de punctele mele slabe. După ce ai reuşit să pierzi prietenia cu Ino din cauza lui Sasuke, nici noi nu mai suntem prietene. Şi ghici de ce? Din cauza iluziilor tale stupide şi a obsesiei pentru un băiat. Felicitări, scumpo. Şi, ca să te fac mai fericită, eu şi Sasuke nu suntem decât amici vechi.
- Hinata, stai! Eu doar...
Dar imediat ce îmi termin aşa-zisul discurs, fug înapoi spre sat cu o viteză uluitoare. E deja prea multă presiune pentru o singură zi: m-am împăcat cu cel mai bun prieten şi m-am certat cu cea mai bună prietenă. În plus, povestea lui Itachi încă mă afectează.
Ajung la lacul de lângă reşedinţa Hyuuga, singurul loc unde mă pot relaxa şi îmi pot clarifica sentimentele. O mică întindere de apă cristalină, acum îngheţată, în inima unei păduri nu prea dese de stejar formează micul meu colţ de Rai. Copacii din jur sunt acoperiţi de un strat fin de zăpadă şi îmi amintesc de vata de zahăr din copilărie. Îmi place albul acesta pur, specific iernii. Îmi dă un sentimentent de profundă siguranţă.
Mă aşez pe o buturugă la margine lacului şi privesc visătoare cerul întunecat, zugrăvit ici-colo de nori cenuşii. Uneori îmi doresc să fiu doar un simplu nor. Să nu am nicio grijă, să plutesc veselă peste întrega planetă şi să mă las purtată de val. În schimb, sunt o fiinţă umană, un biet atom, un fir de praf uitat undeva, în propriul meu univers. Deseori mă întreb care este sensul vieţii, motivul pentru care noi, oamenii, trăim. Majoritatea persoanelor afirmă că este acela de a iubi. Da... este frumos să iubeşti. Dar cred că e şi mai frumos să fii iubit.
Încă resimt furia provocată de cearta cu Sakura şi mă întreb dacă nu am fost prea dură cu ea. Faza cu iluziile stupide şi obsesia pentru un băiat a sunat cam ironic. Oare eu nu mă regăsesc perfect în ea? Poate că rozalia exagerează, dar măcar persoana pe care o iubeşte este conştientă de sentimentele ei. În schimb, eu îl iubesc sincer, dar nu am avut niciodată curajul necesar să-i mărturisesc, nu ştiu cum ar reacţiona.
Mă uit tristă la reflexia mea pe suprafaţa lină a gheţii, însă nu sunt singură acolo. O siluetă foarte cunoscută se contureză treptat, iar eu îi observ trăsăturile feţei şi acei ochi albaştri inconfundabili.
- De ce naiba ai venit? Sunt foarte supărată şi nervoasă acum, înţelege! îi spun, fără a mă uita la chipul lui.
- S-scuze, Hinata. Păi, ce am făcut greşit?
Acea voce îmi răspunde pe un ton confuz. E chiar el?
- Ah, îmi pare rău, Naruto, te-am încurcat cu altcineva! Scuze, am avut o zi complicată. Tu ce mai faci?
Se pare că furia are un efect benefic asupra mea. Deşi inima îmi bate de două ori mai repede, eu nu mă simt deloc intimidată şi sunt sigură că tenul şi obrajii mei au culoarea lor obişnuită.
- Eu bine, am avut o zi grea de antrenament. Sakura şi inteligentul ăla de Sasuke au lipsit, aşa că Kakashi-sensei mi-a arătat cânteva jutsuri noi. Foarte tare, nu?
Eu aprob din cap şi îl întreb suspicioasă:
- Åži cum de ai ajuns tocmai aici?
- Vin la lac foarte des, mă relaxeză locul ăsta. Îmi place foarte mult.
- Mai mult decât standul cu ramen?
Băiatul surâde uşor şi îmi zice:
- Nu, nimic nu se compară cu un bol de ramen de la Ichiraku! Sau poate două boluri…
Chicotesc discret când îi aud răspunsul. Un dialog atât de simplu cu Naruto îmi înveseleşte întreaga zi, iar prezenţă lui mă face să mă simt fercită şi protejată. Dar gândul la Itachi, acea bestie care mă pândeşte din întuneric, îmi distruge zâmbetul şi buna-dispoziţie.
- Tu nu pari ok. Hinata, ce ai păţit? Eşti în regulă?
Îi aud vocea bâlbâită şi îi privesc uimită chipul îngrijorat. În timp ce ne uităm unul la altul şi menţinem un contac vizual intens, Naruto îşi pune timid mână pe umărul meu stâng.

[crazy little red]

daca e din lipsa inspiratiei te scuzam :))
pai, e un capitol bun, parca asteptam mai mult de la tine la partea cu descrierea dar e doar capitolul 9 deci mai ai timp sa te revansezi
acum sa fiu mai explicita, ai descris mai mult sentimentul de relaxare si putina visare decat sentimentele ce le avea Hina in unele parti (la inceput cand la vazut pe Naruto, cand sa transformat in Sakura, aceea furie, dezamagire, tristete etc... si la sfarsit, a fost mai bine dar...)
sa nu ma intelegi gresit, descrierea Este buna doar ca in comparatie cu ce ne-ai aratat ce poti in alte capitole parca nu mi-ai transmis sentimentele ei atat de bine
dialogul, a fost bun, te folosesti de el doar atat cat ai nevoie in general, deci nu o sa ma leg de parte asta
atiunea, nu este grabita (la tine nu a fost niciodata), in plus, atrage, e bine sa faci cititorul mereu curios de ce va urma in urmatorul capitol, in felul asta ii vei transforma de asemenea in cititori fideli

te astept cu nextul :X si sper ca nu te-a suparat comentariul in vreun fel :|

bye bye

[Twisty Emerald]

Heii :3

Se pare ca am aterizat si eu pe aici, am aterizat intr-un loc placut, in Hawaii pe timp de iarna:X e posibil?
Vreau sa mentionez ca ti-am urmarit ficul de mult, dar nu ti-am lasat com pentru ca nu m-am simtit in stare -_|| da, stiu! Scuza mea e mai rea decat a lui Sakura dar serios sunt o uituca si acum ma intreb, se primeste com-ul? ;;)

Din nou suspans?! Cred ca vrei sa ne prajesti ca daca ne mai tii mult devenim aramii ,citiitori aramii, ne luam offtic pentru toamna, cenusiu, aramiu spre negru, ne innegrim rau de tot =))

Acum o parere despre tot ficul, va fi greu dar sa vedem ce iese:
Descriere: hmm, stai bine aici, sentimente sunt, a imprejurimilor este de asemenea. Stai bine la acest capitol, mult mai bine decat mine si folosim acelasi personaj, te superi daca te iau drept model? :o3
Dialog: stau cel mai rau la comentariile despre dialog, deoarece il folosesc prea des, in vorbire adica:)) si totusi nu-mi pare ceva rau la el, adica se imbina frumos cu naratiunea si descrierea nu prea am ce zice.
Actiune: Pare destul de stabilita, m-am prins ca-i vorba despre viata ei dar care ar fi, defapt, subiectul acestui fic? Bine, m-am prins ca-i Hinata si ca-i indragostita de Naruto si ca s-a impacat cu Sasuke dar altceva adica subietul, problema si misteriu sau ceva de genu' ? E Itachi? Si daca nu-i atunci inseamna ca inca nu l-ai introdus sau cum?

Eh, cam atat am avut de zis. Scuze daca te-am suparat dar chiar nu am inteles. Defapt daca ma gandesc mai bine nici eu nu mi-am clarificat lucrul asta deci nu-s mai buna decat tine. Defapt nici nu te ajung si nici nu inteleg prea bine lucruri, cred ca-i normal sa pun niste intrebari ciudate si probabil fara sens ^^"
Ma rog, iar indrug lucruri fara sens, spor la scris. Ma anunti, te rog, daca ai timp?

Bye Bye :bye:

[Abbeh.]

Eu am venit cu critica, nu e terminată, dar am promis oricum că vin mai repede cu ea şi nu am venit. Îmi cer scuze, liceul, etc, etc.
Ţi-am comentat primul capitol şi puţin din capitolul doi; postez critica pentru primul capitol, iar când mă întorc din Alba Iulia - duminică seară - continui să citesc/critic. Ai înţeles tu ;;).


Capitolul unu.

„Melodia maiestuoasă” din a doua propoziţie sună puţin cam aiurea, adică când te gândeşti la maiestuos te gândeşti la ceva măreţ, care impune prin grandoare şi prestanţă. Când mă gândesc la stropii de ploaie ce-mi lovesc pervazul, nu mă gândesc deloc la compozitorii austrieci; ploaia e ca … nu ştiu cum să-ţi spun, ca tobele sau aşa ceva, iar eu una nu cred că am auzit tobe în operele de vioară a lui Bach, de exemplu.
Îmi place faptul că, măcar până acum, ai păstrat acţiunea în Konoha şi nu i-ai mutat în Islanda/Antarctica sau mai ştiu eu unde.
Dar soneria ceasului de pe noptiera din lemn de abanos ma trezeste din starea de visare absoluta in care ma aflu de peste jumatate de ora. – Acolo e o construcţie incidentă : uşor de remarcat şi, poate încă nu ai învăţat, ea se încadrează între virgule. « Dar soneria ceasului, de pe noptiera din lemn de abanos, mă trezeşte din starea de visare absolută în care mă aflu de peste jumătate de oră. »
Ai folosit în patru fraze cuvintele « movaliu », « lila » şi « violet » în « abundenţă » şi a făcut acele trei sau patru propoziţii să sune ciudat. Ai folost expresia « lila inocent », nu ştiu dacă pentru tine are vreun sens, dar eu una nu prea prind ideea artistică a acestei expresii.
Atunci, nimeni si nimic nu ma putea distrage din gandurile mele despre ceea ce spusese Iruka-sensei cu o zi in urma: – observi ce mă deranjează ? Exact, timpurile verbale ; încearcă să nu le zăpăceşti.
In fiecare zi, incerc din rasputeri sa ma schimb, sa devin persoana increzatoare in sine, puternica, sociabila si vesela din visele mele... Dar nu e atat de usor pe cat pare... – Prima virgulă pe care-ai pus-o nu-şi are rostul. Am citit în gând, am citit cu voce tare, dar prima virgulă tot nu are ce căuta acolo.
Nu-mi mai pasa daca picaturile minuscule de ploaie imi uda parul scurt, proaspat spalat. – Nu-i mai păsa dacă picăturile de ploaie îi udă părul scurt. Să înţeleg că nu-i mai păsa atunci că ploaia de acum îi udă părul ? Din nou, timpurile verbale, mai mare grijă cu ele.
Dar se pare ca nu sunt singura- niste voci foarte cunoscute distrug linistea diminetii:- Înaintea cratimei pe care-ai pus-o după cuvântul « singură » trebuie să laşi loc liber, adică pui un space acolo, sper că înţelegi ce spun. La fel şi undeva mai sus în capitol, am mai observat undeva asta.
Ai făcut o descriere a Sakurei şi-a fost seacă, clişeică, ca în toate ficurile. Îmi spui că are păr roz, forme bine definite, etc, etc, dar ai fii putut prea bine să laşi cititorul să descopere asta pe parcurs, adică să spui aşa, într-un mod frumos, puţin câte puţin, nu s-o descrii dintr-o dată.
- Hei, Hinata! Vocea aceea…Oare ma striga pe mine? Ma intorc instantaneu, asemenea unui robot de ultima generatie. – Partea care apare cu bold nu avea ce să caute acolo. Trebuia să apeşi enter şi-o scriai dedesubt, pentru că nu face parte din ceea ce a spus Naruto şi deja vorbeşte despre ea, despre faptul că e uimită şi alte cele ... În orice caz, sper că dacă am menţionat eu să priveşti cu atenţie şi să înţelegi ce spun.
Il vad mergand alaturi de noii sai coechipieri si pe mine lasandu-ma in urma. – Ţie-ţi sună bine propoziţia asta ? Mie, sincer, nu. « Îl văd mergând [...] şi pe mine lăsându-mă în urmă », parcă ceva scârţâie, aşa-i ? În loc de « şi » puteai pune o virgulă şi suna mult mai bine.
Ai folosit des, poate prea des, punctele de suspensie în capitolul acesta, mai renunţă la ele. Descrierea e bunicică, dar se poate mai bine, acţiunea e-n regulă, sper să n-o fugăreşti, iar dialogul a fost şi el destul de bun, nu a fost sec sau ceva de genul ăsta.
Impresii despre personaje : Mi-a plăcut, oarecum, că ai păstrat-o pe Hinata aşa cum e, dar e foarte bine dacă o « personalizezi » puţin şi o faci mai diferită decât este de fapt. Sakura e insuportabilă până acum, sincer, îmi repugnă. Sper să nu rămână la fel pe tot parcursul ficului.


Revin cu un edit când mă întorc din Alba Iulia. ( :

[Daria v2]

De patru luni nu s-a mai postat, deci fic închus. PM dacă autoarea îl mai continuă.

Edit: autoarea îl vrea deschis, deci fic deschis. Spor la scris și la comentat xD.

[Ada]

Revin după o pauză foarte lungă cu un capitol început în septembrie şi terminat în ianuarie *laughs*.

crazy little red: Nu, nu mă deranjează niciodată sfaturile tale :]. Iar la partea cu descrierea, faza e că uneori mi se pare că exagerez şi mai reduc din ea. Încă nu găsesc echilibrul ăla. Ummm... şi sper că mai încă mai rămâi o cititoare fidelă după pauza asta lungă.
Twisty Emerald : Mă bucur că îmi urmăreşti ficul :]. Şi în legătură cu întrebările tale. Credeam că era destul de clar, daar... adevărul e că şi eu am încurcat cam tare lucrurile. Tot ce pot spune e că, da, Itachi va avea un rol foarte important, dar în capitolele următoare. În rest, sper ca finalul capitolului ăsta să te ajute să înţelegi mai bine ideile mele. Also, te mai aştept pe aici :*.
Abbeh: Mulţumesc pentru critică, am corectat mare parte din greşeli :].

Capitolul 10

Două secunde pe culmile fericirii absolute

Te-ai gândit măcar o clipă, în întreaga ta existenţă, că visele şi speranţele tale pot deveni realitate? Că acele dorinţe păstrate într-un cufăr prăfuit din cel mai întunecat colţ al minţii tale ar putea fi trezite la viaţă? Eu nu am fost capabilă, am preferat să trăiesc cu gândul că visele şi realitatea sunt paralele şi nu se vor intersecta niciodată. Am închis cu un lacăt de plumb acel cufăr, iar cheia am ascuns-o cu grijă într-un loc poate prea sensibil, în inima mea. Dar ce s-ar întâmpla dacă doi ochi albaştri ar găsi cheia ruginită şi ar deschide cufărul? Oare contactul dintre imaginaţie şi adevăr mă va conduce spre fericirea absolută după care tânjesc?

Fulgi de nea, eu ÅŸi el.
Doi copii într-un glob cu zăpadă, scuturat cu atenţie de mâinile destinului.
Îmi simt picioarele tremurând, iar stomacul emite mii de fluturaşi coloraţi, mari sau mici, care zboară în tot corpul meu firav. Bătăile inimii sunt necontrolate, puternice şi au depăşit demult limitele normale. Ah, iar acea senzaţie plăcută de pe umărul meu stâng… este inimaginabil de frumoasă, reprezintă sursa fericirii mele.

E plăcut să visezi, dar nu poţi trăi numai în iluzii. Aşa că, fără a-i răspunde băiatului, trag adânc aer în piept şi mă pregătesc pentru o întrebare dificilă:
- Naruto, tu… tu ţii la mine?
Îl privesc adânc în ochi şi încerc să rămân calmă, deşi sentimentul meu de bucurie este înlocuit treptat de teamă. Îmi este frică de reacţia lui şi sunt conştientă că întreaga mea stare euforică atârnă de răspunsul lui Naruto.
El nu-mi vorbeÅŸte.
Îşi retrage mâna de pe umărul meu şi îmi evită privirea. Oare am pus întrebarea într-un moment nepotrivit? Sunt curioasă şi nerăbdătoare, nu mai suport această linişte neplăcută dintre noi. Indiferent de răspunsul lui, vreau doar să aflu adevărul. Vreau să ştiu dacă acele nopţi petrecute cu gândul la el şi-au avut rostul, dacă măcar o părticică din inima lui, cât de minusculă sau neînsemnată ar fi ea, îmi aparţine.
Naruto se uită în continuare în gol şi îmi dă senzaţia că se gândeşte profund la răspunsul său. Într-un final, oftează şi, cu o voce oarecum serioasă, dar care îi trădează discret emoţia, îmi zice:

- Hinata, eu… te iubesc…

Tresar la auzul glasului său. Numai pot să pronunţ niciun cuvânt, aşa că doar îl privesc uimită. El îmi răspunde cu un zâmbet micuţ pe chipul atât de drag mie şi îşi împreunează degetele delicate într-ale mele.
Totul din jur pare mai plin de viaţă, mai vesel, mai colorat. Zăpada, lacul îngheţat, copacii, fulgii de nea... sunt înlocuiţi treptat de un nou univers care îmi cuprinde toate simţurile. Aud clinchete de clopoţei şi cântece de privighetoare, dar sunetul care domină întregul peisaj este vocea suavă a lui Naruto care repetă încontinuu două cuvinte: te iubesc… te iubesc… te iubesc.
Oare există ceva mai frumos decât momentul când persoana iubită îţi împărtăşeşte sentimentele? Acele sentimente pe care le-am păstrat ascunse ani de zile, dar care au crescut în intensitate cu fiecare clipă petrecută alături de el, fiecare cuvânt sau privire fugară pe care mi-a adresat-o.
Simt că în sfârşit am ajuns pe mult-doritele culmi ale fericirii absolute.

- … ca pe o soră mai mică.

Lumea mea perfectă este distrusă şi mă întorc mult prea brusc şi prea repede în realitate. Aceeaşi fraieră care tânjeşte după imposibil, acelaşi Naruto care, deşi îmi strânge strâns mâna, o face doar din pură prietenie.
- Adică… Mereu am vrut să te protejez. Mai ştii când s-au anunţat echipele? Îmi făceam griji pentru tine, dar mă bucur că eşti ok. Iar acuma când te-am văzut singură aici, în locul ăsta… mă gândeam că ai păţit ceva grav. Aşa că... te simţi bine?
- Da.
Dar spun un “da” atât de plângăcios şi de încet, încât nici măcar eu nu mă cred.
- Îţi dai seama că asta nu a sunat deloc convingător. Fii sinceră, Hinata. Ce ai păţit?
Încerc să-mi ascund ochii gata să plângă şi îmi promit să nu vărs nicio lacrimă, cât de mică. Şi totuşi... doare. Mai tare decât cearta mea de azi cu Sakura sau ignoranţa totală a lui Sasuke din ultimii ani. Mai tare decât momentul când tata mi-a negat existenţa sau când eram la mila demonului, la un pas de moarte. Dar nimic nu poate întrece durerea pe care am simţit-o când el a trecut pe lumea cealaltă, purtând mirosul dulce al florilor de crin alb şi cel al lumânarilor de la înmormântare.
Oftez în sinea mea. Am trecut prin multe, iar o inimă frântă poate fi reparată în timp. Sau cel puţin aşa sper.
Văzând că nu am de gând să vorbesc, Naruto mă ia în braţele sale şi se joacă cu şuviţele mele de păr brunet. Eu doar îmi îngrop chipul în pieptul său cald şi, printre suspine, îi pătez costumul portocaliu cu câteva lacrimi, dar el continuă să fie calm şi începe să mă mângâie delicat pe spate. Toate amintirile dispar, iar eu trăiesc clipa şi mă bucur de momentele petrecute cu Naruto. Mă cuibăresc mai mult în braţele sale şi, cu un gest insesizabil, îmi pun urechea pe locul unde ştiu că-i inima. Nimic, totul e normal. Nicio emoţie sau bătaie mai năstruşnică care să-mi ofere o ultimă speranţă.
Dar... mă simt atât de protejată. Deşi temperatura atinge cote negative, aici e cald şi plăcut. Măcar ştiu ca am mai găsit o persoană căreia îi pasă cu adevărat de mine. A renunţat la atitudinea copilăroasă şi la micile ironii şi a devenit acea persoană de care am nevoie. Oare eu şi Naruto suntem sortiţi să fim doar buni prieteni? Încerc să mă împac cu ideea, dar un colţişor întunecat din mintea mea încurcată refuză să creadă acest lucru şi continuă să spere.
Mă gândesc că acum e momentul potrivit să-i spun despre sentimentele mele, dar ceva mă ţine pe loc. Fără să vreau, întorc discuţia într-o direcţie diferită:
- Naruto, ce îţi place cel mai mult pe lume?
- Umm… Ramenul, antrenamentele, bandana pe care mi-a dat-o Iruka-sensei, să dorm până târziu...
Îi privesc zâmbetul şi încerc să-i tai din elan.
- Bine, bine. Asta ÅŸtiu deja. Dar... altceva?
- Păi... începe el confuz. Mereu l-am admirat pe al Patrulea Hokage şi, crede-mă, într-o zi şi eu voi deveni...
- Naruto, mă refeream la o fată.
El se îmbujorează şi îmi evită privirea cercetătoare.
Mii de săgeţi îmi îndurerează pieptul. M-am împăcat cu faptul că nu eu sunt aleasa lui, dar gândul că există o altă fată e de nesuportat.
- Pot să am încredere în tine? Nu prea vreau să afle.
- Sigur.
Încerc să par detaşată şi senină, dar numai eu ştiu că fierb pe interior. Cine ar putea fi în cel mai rău caz? Ino? Nu cred că e genul lui, sunt total opuşi. Izumi, Haruko, Hana, Ayumi...?
- Sakura.
Răspunsul lui vine pe neaşteptate.
De ce Sakura? De ce? Dintre toate fetele din Konoha, el e îndrăgostit tocmai de Sakura, de aşa-zisa mea prietenă care îmi pune beţe în roate în ultima vreme şi mă face să sufăr. Nu îl merită! Naruto e o persoană atât de bună şi de veselă, iar Sakura e varianta Ino în miniatură. Îmi amintesc de momentele grele prin care am trecut, când ea mi-a fost alături şi mi-a ridicat moralul, dar tot nu pot accepta ideea că, în tot acest timp, băiatul pe care îl iubesc a fost îndrăgostit de prietena mea. Şi totuşi... mă gândesc cât de fericit era Naruto când a aflat că este coleg de echipă cu Sakura. Momentele când el o tachina şi încerca fără succes să o îmbrăţişeze. Totul s-a petrecut sub ochii mei, dar eu nu am acordat atenţie pentru că vedeam lumea din jur prin vise şi speranţe deşarte. Ca întotdeauna, dealtfel.
- Ştii doar că e îndrăgostită nebuneşte de Sasuke, nu-i aşa?
Nu vreau să-l fac pe Naruto să sufere, dar cred că îmi permit măcar o dată să fiu egoistă. Însă, când mă uit la chipul lui îndurerat şi ochii trişti, îmi regret curând cuvintele.
- Ştiu… E încă un motiv pentru care nu-l suport pe arogantul ăla. Adică... uite: eu o plac pe Sakura, Sakura pe Sasuke, iar lui Sasuke oricum îi e indiferent. Dar... pe mine cine mă place?
- Nu e evident?
Mă priveşte confuz pentru câteva secunde şi apoi observ mica sclipire din ochii lui. Într-un fel, mă simt uşurată că a aflat sentimentele mele, dar şi îngrijorată pentru ce va urma.
Încercând să-mi evite pe cât posibil privirea, Naruto se opreşte din mângâiat şi vrea să-mi spună ceva, dar se împotmoleşte brusc. Liniştea continuă pentru următoarele câteva secunde, dar nu mai suport situaţia asta jenantă.
- Mai bine îmi ţineam gura, îi zic şi părăsesc culcuşul cald al braţelor sale.
Alerg cât de repede pot spre casă. Simt cum mă priveşte îndelung şi cum îmi urmăreşte paşii în întuneric, dar nu mă strigă şi nici nu încearcă să mă oprească. Sufăr din cauza durerii apăsătoare din piept, însă îmi reamintesc că trebuie să accept realitatea: nu mă iubeşte. Am trăit într-o iluzie în tot acest timp, o înşelătorie pe care eu am creat-o cu propria mea imaginaţie, de cele mai multe ori prea bogată. Am devenit regizorul şi actriţa principală a unei serii de scenarii imposibile, care doar îmi alinau inima în momentele când tânjea după iubire. Poate că e mai bine că s-a întâmplat aşa pentru că pot trece mai departe şi să-mi văd de viaţa mea şi de propriile probleme. Dar... ceva mă ţine pe loc. Mă gândesc la ce ar fi vrut să-mi spună Naruto înainte de a pleca. Poate că erau aceleaşi vorbe goale că suntem doar buni prieteni şi vrea să mă protejeze, dar dacă...?

Nu. Nu îmi mai permit să redevin acea Hinata visătoare, care ar face orice pentru a fi pe placul tuturor. M-am săturat să mă ascund în spatele unei măşti în fiecare zi şi să pretind că totul e în regulă. Pentru că nu e, niciodată nu a fost de când el a murit. A murit... sună atât de trist, chiar dacă au trecut deja patru ani. Am încercat să trăiesc după ultimele sale cuvinte, pe care le-a spus cu regret pe patul de moarte: “Lacrimile şi frica sunt pentru cei slabi, Hinata. Lacrimile şi frica sunt doar pentru cei slabi…” . Ele m-au ajutat să-mi reamintesc cine sunt şi pentru ce lupt atunci când Itachi era pe urmele mele. Dar… am plâns şi mi-a fost teamă de prea multe ori în ultimii patru ani. Am încercat să compensez aceste greşeli prin faptul că mi-am ascuns sentimentele şi gândurile faţă de cei din jur, precum Sakura sau Naruto.
Însă azi a fost o excepţie.
M-am împăcat cu Sasuke şi el m-a înţeles, mi-a fost alături şi mi-a promis că mă va proteja de planurile malefice ale fratelui său. Că va face orice îi stă în putinţă pentru ca Itachi să nu mă folosească pentru abilităţile clanului meu.
Mi-am eliberat gândurile în faţa Sakurei şi am avut curajul să o confrunt. Poate părea un pas minor, dar după toate micile răutăţi din partea ei pe care le-am suportat fără a comenta, cred că sunt pe drumul cel bun.
Iar în legătură cu Naruto... situaţia nu e încheiată pentru că încă nu ştiu ce gândeşte despre mine acum. Măcar am reuşit să-l fac conştient de ceea ce simt pentru el. Rămâne de văzut reacţia lui, sper doar să fie una pozitivă.

Ce pot să mai adaug? Viitorul e încă nedesluşit şi nu am puterea să-l controlez, dar ştiu că el va fi mereu alături de mine, dacă nu fizic, măcar într-un loc special din inima mea. În plus, presimt că ceva-ceva se va întâmpla foarte curând.

[crazy little red]

hello sweety
dap, raman cititoare, desi mi-ar fi placut sa nu intarzie atat de mult next-ul :-"
oricum, e destul de greu sa gasesti si timp liber si inspiratie la un loc, deci ma bucur totusi ca nu ai renuntat la fic de tot...
Acum, in mare, fata de capitolul trecut vad ca ai evoluat la descrierea tristetii, a sentimentelor negative de moment dar si fericirea aceea prea scurta, totusi a atins cote maxime, good job.
Acum, cred ca cea mai ingrozitoare fraza care ar putea venii in urma unui " te iubesc" e " ca pe o sora", cel mai tragic scenariu cu putinta, l-ai conturat totusi bine.
actiunea nu e grabita, de dialog te-ai folosit, o chestie care-mi place e ca personajele interactioneaza destul de mult intre ele si totusi nu lipseste descrierea, numai bine incat sa iasa ceva bun.
cam atat, ms de anunt :*