10-07-2011, 06:21 PM
Viaţa în paşi de vals
Prolog
Autobuzul rula cu viteză pe şoseaua îngustă. Ploaia pusese stăpânire, de câteva ore bune, pe munţii stâncoşi, bătrâni şi singuratici....
Prin perdeaua de apă abia se puteau observa brazii inalţi ca nişte săgeţi aţintite spre cer, vrând, parcă, să străpungă norii.
Oftează lung şi işi aşează capul pe fereastra mare a autobuzului întrebându-se dacă mai ploua mult. Urăşte autobuzele şi ploaia dar cu ele se mai putea descurca, ceea ce o aducea pur şi simplu la disperare era fratele ei mai mic, care stătea pe scaunul de lângă ea şi se foia fără încetare.
- Stai locului! strigă nervoasă fata, prinzându-şi fratele de mână şi trăgându-l înapoi pe scaun.
Sunetele mai plutesc câteva clipe prin aerul cald şi infect din interior.
“De ce naiba nu merge aerul condiţionat?!†se intreabă în gând, ştergându-şi picăturile de sudoare de pe frunte. Deşi afară ploua, în autobuz era o caldură apăsătoare şi umedă ca în seră. Îi mai aruncă o ultimă privire baieţelului, apoi îşi întoarce capul spre scaunele din spate, uitându-se rugător la părinţii ei.
- Ajungem imediat, răspunde plictisit tatăl.
“Ajungem imediat, asta spun de când am pornit!â€, gândeÅŸte revoltată, dar renunţă repede ÅŸi îşi aÅŸează din nou capul pe fereastră. Sticla rece îi răcoreÅŸte tâmplele încinse. SenzaÅ£ia placută nu durează mult ÅŸi e inlocuită rapid de uimire. Fata iÅŸi fixează mai bine privirea pe fereastra. Pe fondul gri - verzui putea vedea clar, mult prea clar, doi fluturi albi jucându-se printre stropii mari ÅŸi grei de ploaie. ClipeÅŸte des, crezând că are vedenii, dar fluturii nu dispar ci continuă să danseze graÅ£ios pe muzica ploii. O ultimă privire ÅŸi…un scrâşnet ascuÅ£it de roÅ£i o rupe din visare, Å£ipete disperate apoi întuneric...liniÅŸte...ÅŸi nimic...
Doar un sentiment plăcut…de siguranţă şi uşurare totală, fără niciun gând…Nimicul, întunericul şi liniştea o înconjoară, îi pătrund în vene, în creier, ca un drog, făcând-o să uite de orice şi oricine…
E minunat, ar fi dat orice doar ca să rămână în acel infinit negru unde se simţea ca un bebeluş în interiorul pântecului matern.
____
Ştiu că este minuscul prologul, dar promit că viitoarele capitole vor fi mai măricele. Este mic căci este vechi. Adică m-am reapucat de poveste, când am căutat prin 'arhiva' calculatorului, adică în urmă cu şase luni sau ceva de genul. ^^
Lectură plăcută.
Accept orice tip de critică.
Use your smile to change the world . Don't let the world change your smile