21-05-2010, 09:07 PM
Paaai.....e un nou fic ! Da, ma loveste inspiratia in pargu' weekendului...ce sa spun?! So....sper sa va placa:D Eh, asta e un fic mai real……Adica mi-am tot imaginat acest fic ca un film, dar nu pus pe o foaie! E o idée destul de originala, nu stiu daca o sa va placa, dar colegilor mei de la scoala le-a placut….Doar alora care stiu ce-nseamna cuvantul “cultura generala†sau verbul “a citi†! Nu-i intelegeti gresit, pentru ei scoala e cam wird:D
Anw, primul capitol, next dupa o saptamana;;)
Captitolul 1
E frig afara, gerul infricosator cuprinde cu bretele sale puternice pe oricine prinde in cale. Chiar si un mic copil ce-si pune la incercare ultimile sale clipe de viata. Incearca sa merga prin omatul alb ce sclipeste la atingerea luminii argintii a luni legendare. Si stelele ii plang de mila firavului copil ce-ncearca sa treaca razboiul naturii. Zareste o silueta in departare si-ncearca sa intinda bratele-I micute spre aceea persoana, dar nu poate, viscolul i-a rapit puterile. O i-a la fuga dar piciorusele sale nu mai sunt rezistente si cade in zapada. Cu trupul lesinat si inghetat incearca sa strige, sa scoata-un sunet pueril de ajutor.
Simte caldura cum ii cuprinde corpul si strange cu mai multa putere materialul in care era infasurata. Vrea sa deschida ochii albastri, de un turcoaz stralucitor. Nu poate, ploapele-I sunt prea grele, par de plumb.
Rasufla usurata dandu-si seama ca se afla intr-o incapere luminata, plina cu oameni primitori. Zambeste la auzul unui glas cald….
Se ridica in sezut si deschide ochii speriata. Priveste uimita incaperea luminoasa, in care, intr-un semineu focul ardea incalzand camera, Nu era luxoasa, avea o masa in mijloc cu patru scaune asezate in jurul sau, semineul pe un perete, o ferestruica ce lasa lumina lunii sa intre si doua paturi mari, confortabile. Era si o usa, ce conducea spre abisul iernii ingrozitoare in care spera ca n-avea sa se-ntoarca.
-Unde sunt? Rosteste cu glasul timid copila.
O femeie ce incalzea mancarea isi indreapta privirea spre ea si-i raspunde:
-In casa familiei Haward, draga mea. Sotul meu te-a gasit lesinata in zapada…Ma intreb ce cauta un copil ca tine prin pustiu ?
Fetita face ochii mari la auzul vocii. Ezita un moment pentru ai raspunde, dar o face:
-Ma numesc Camile De Venijor , vin din Paris. Mama mea a …..a murit si tata m-a lasat singura cu bona care a plecat din lipsa baniilor. M-am gandit ca voi uita de toate astea daca plec d’acolo. Intelegi, miss Haward ?
Femeia trasare la cuvintele fetitei. Observase ca era prea matura pentru varsta sa, dar nu credea ca era din familia De Venijor.
Se auzisera foarte multe despre aceea familie. Tot satul auzise de ei. Pe mama copilei o chema Norelai, si pe ata Pierre. El era de origine franceza, iar mama japoneza. Ciudat cuplu, zisesera unii. Aflase ca avusesera si un copil. O fata, chiar , pe nume Camile. Acum ea o avea pe aceasta faptura fragila in locuinta sa. Stia ce patise bietul suflet la numai zece ani. Mama sa murise cand ea avea noua ani si ceva, tatal ei o parasise, si bona la fel. Iar alte rude numai avea. Asta aflase si de la copila si din barfele vecinilor. Intoarse capul spre fetita si-i zise:
-Uite, Camile! Nu vreau sa-mi spui miss sau mister, sotului meu. Ai inteles? Sa-mi spui Jona, pe sotul meu il cheama Albert . S-a dus dupa lemne cu Mistigue si Alexander, copii nostrii.
-Dar, miss….
Nu poate sa-si continue propozita pentru ca femeia cu chip de portelan , ochii arzatori, de un rosu stins si parul de culoarea focului ii intrerupe propozitita:
-Camile, nu-mi spune-asa…Ti-am zis cum sa-mi spui. Acum i-a zimi ce-ai vrea sa mananci.
Copila ramane nemiscata. Niciodata in viata ei, nu stiuse ca exista oameni asa de buni la suflet. In familia ei totul era ferm, programat. Camerlele erau inchise la culoare, doar camera ei avea culoarea oului. Dar, totusi, aici se simtea altfel. Se simtea protejata, fara fric de a fi pedepsita pentru ca a gresit ceva, sau nu s-a comportat cum trebuia .
Se uita in jur si observa un mic pian aseazt langa semineu. Era negru, ca cel de acasa, dar nu la fel de stralucitor. Isi trecu mama prin pletele ce semanau cu razele soarelui.
-Pot? Intreba Camile ridicandu-se din pat si apoi mergand inspre pian.
Joan se uita spre pian si la imbracamintea fetitei. Era elegant imbracata, ca o papusa de portelan, parea asa de fragila, de parca avea sa se sparga la atingere.
-Sigur ca da! Ii zambi si se ridica de pe scaunel.
Lua mancarea si incepu sa aseze tacamurile pe masa. Isi intoarse privirea la Camile care privea uimita clapele.
-Ai mai cantat la pian?
Camile tresari si se uita la Joan care punea mancarea in farfuri. Privea mancarea care nu’I parea cunoscuta, nici farfuriile nu erau.
-Da, cant de la cinci ani. Stiu cateva melodii cunoscute. Nu-mi puneti mancare, n-o sa mananc. Imi pare rau daca v-ati deranjat pentru mine.
-Nu m-am deranjat absolute deloc. Sa nu ti se faca foame. Daca ai placerea de a-mi canta, chiar nu ma supar.
Camile incepu sa cante din instinct, atingand clapele cu o delicatete ireala. Le atingea asa de lin, asa cum zborul fluturilor este elgant si firav, Camile manuia clapele. Sunete mangaitore se auzeau in camera, facand-o pe Joan sa se opreasca din munca. Asculta cu atentie melodia cantata. Era minunata, era ca un vis ce nu devenea realitate, doar la auz.
Se auzi usa deschizandu-se si muzica se opri brusc. Camile privea infricosata imaginea domnului Haward. Doua siluete aparura din spatele lui Albert.
Copii zambira prietenos si sarira in bratele mamei lor. Albert se duse la Camile uitandu-se uimit la ea. Nu’i venea sa creada ca tocmai fata sefului sau era in casa lui. Ii saruta obraji delicat si-o imbratisa calduros dandusi seama ca nu va rezolva nimic daca va face ce-a facut domnul De Venijor!
Fata ramasese cutremurata de gestul barbatului. Nu intelegea ce se intampla. De ce o luase in brate?
Incerca sa spuna ceva dar nu reusi, cuvintele ii erau blocate . Mai vroia sa stea in bratelele lui Albert, mai vroia sa simta si ea putina caldura parinteasca.
Dupa doua ore, masa luase sfarsit, adultii plecasera la culacre, iar cei trei copii ramasesera la gura focului.
Alexander o privea curios pe faptura ireala ce-i statea in fata. Ochii sai erau la fel de intunecati ca pana corbului, iar parul avea o culoare neobisnuita, era un roscat spre portocaliu. Semana putintel cu focul, dar si cu apusul mangaitor.
Vroia sa spuna ceva, dar nu stia ce-ar putea sa zica fara sa o deranjeze pe Camile.
Sora sa, Mistique, nu baga pe nmeni pe nimeni in seama. Doar se uita la foc cum ardea, n-o interesa de Camile, o considera o falsa si o necioplita pentru ca a indraznit sa intre in locuinta ei.
Se ridica de jos si urca in par, acoperinduse cu patura din in foarte fin, se intoarse cu spatele la Camile si Alexander, si inchise ochii incercand sa fie indiferenta cu cei doi.
-Alexander, as vrea sa-ti spun noapte buna, cred ca am obosit.
Baiatul ridica privirea din covor si se uita cu ochii mariti la ea. Dadu din cap si se puse in pat cu fata catre ea.
Camile adormi repede, nebagand pe nimeni in seama.
Nu’i placea absolut deloc situatia. Ar fi trebuit sa moara, sa nu mai existe, oricum nimeni nu iar fi dus lipsa la castel. Ramasese singura cu tatal ei care o vizita o data pe luna. Se simtea ignorata, urata de toata lumea. Cu ce gresise ea? Fusese vina ei pentru ce se intamplase? Mama ei murise din cauza ei?
Mii de intrebari ca acestea ii bantuiau visele si mintea. Stia ca trebuie sa plece de aici, trebuia sa moara!
Anw, primul capitol, next dupa o saptamana;;)
Captitolul 1
E frig afara, gerul infricosator cuprinde cu bretele sale puternice pe oricine prinde in cale. Chiar si un mic copil ce-si pune la incercare ultimile sale clipe de viata. Incearca sa merga prin omatul alb ce sclipeste la atingerea luminii argintii a luni legendare. Si stelele ii plang de mila firavului copil ce-ncearca sa treaca razboiul naturii. Zareste o silueta in departare si-ncearca sa intinda bratele-I micute spre aceea persoana, dar nu poate, viscolul i-a rapit puterile. O i-a la fuga dar piciorusele sale nu mai sunt rezistente si cade in zapada. Cu trupul lesinat si inghetat incearca sa strige, sa scoata-un sunet pueril de ajutor.
Simte caldura cum ii cuprinde corpul si strange cu mai multa putere materialul in care era infasurata. Vrea sa deschida ochii albastri, de un turcoaz stralucitor. Nu poate, ploapele-I sunt prea grele, par de plumb.
Rasufla usurata dandu-si seama ca se afla intr-o incapere luminata, plina cu oameni primitori. Zambeste la auzul unui glas cald….
Se ridica in sezut si deschide ochii speriata. Priveste uimita incaperea luminoasa, in care, intr-un semineu focul ardea incalzand camera, Nu era luxoasa, avea o masa in mijloc cu patru scaune asezate in jurul sau, semineul pe un perete, o ferestruica ce lasa lumina lunii sa intre si doua paturi mari, confortabile. Era si o usa, ce conducea spre abisul iernii ingrozitoare in care spera ca n-avea sa se-ntoarca.
-Unde sunt? Rosteste cu glasul timid copila.
O femeie ce incalzea mancarea isi indreapta privirea spre ea si-i raspunde:
-In casa familiei Haward, draga mea. Sotul meu te-a gasit lesinata in zapada…Ma intreb ce cauta un copil ca tine prin pustiu ?
Fetita face ochii mari la auzul vocii. Ezita un moment pentru ai raspunde, dar o face:
-Ma numesc Camile De Venijor , vin din Paris. Mama mea a …..a murit si tata m-a lasat singura cu bona care a plecat din lipsa baniilor. M-am gandit ca voi uita de toate astea daca plec d’acolo. Intelegi, miss Haward ?
Femeia trasare la cuvintele fetitei. Observase ca era prea matura pentru varsta sa, dar nu credea ca era din familia De Venijor.
Se auzisera foarte multe despre aceea familie. Tot satul auzise de ei. Pe mama copilei o chema Norelai, si pe ata Pierre. El era de origine franceza, iar mama japoneza. Ciudat cuplu, zisesera unii. Aflase ca avusesera si un copil. O fata, chiar , pe nume Camile. Acum ea o avea pe aceasta faptura fragila in locuinta sa. Stia ce patise bietul suflet la numai zece ani. Mama sa murise cand ea avea noua ani si ceva, tatal ei o parasise, si bona la fel. Iar alte rude numai avea. Asta aflase si de la copila si din barfele vecinilor. Intoarse capul spre fetita si-i zise:
-Uite, Camile! Nu vreau sa-mi spui miss sau mister, sotului meu. Ai inteles? Sa-mi spui Jona, pe sotul meu il cheama Albert . S-a dus dupa lemne cu Mistigue si Alexander, copii nostrii.
-Dar, miss….
Nu poate sa-si continue propozita pentru ca femeia cu chip de portelan , ochii arzatori, de un rosu stins si parul de culoarea focului ii intrerupe propozitita:
-Camile, nu-mi spune-asa…Ti-am zis cum sa-mi spui. Acum i-a zimi ce-ai vrea sa mananci.
Copila ramane nemiscata. Niciodata in viata ei, nu stiuse ca exista oameni asa de buni la suflet. In familia ei totul era ferm, programat. Camerlele erau inchise la culoare, doar camera ei avea culoarea oului. Dar, totusi, aici se simtea altfel. Se simtea protejata, fara fric de a fi pedepsita pentru ca a gresit ceva, sau nu s-a comportat cum trebuia .
Se uita in jur si observa un mic pian aseazt langa semineu. Era negru, ca cel de acasa, dar nu la fel de stralucitor. Isi trecu mama prin pletele ce semanau cu razele soarelui.
-Pot? Intreba Camile ridicandu-se din pat si apoi mergand inspre pian.
Joan se uita spre pian si la imbracamintea fetitei. Era elegant imbracata, ca o papusa de portelan, parea asa de fragila, de parca avea sa se sparga la atingere.
-Sigur ca da! Ii zambi si se ridica de pe scaunel.
Lua mancarea si incepu sa aseze tacamurile pe masa. Isi intoarse privirea la Camile care privea uimita clapele.
-Ai mai cantat la pian?
Camile tresari si se uita la Joan care punea mancarea in farfuri. Privea mancarea care nu’I parea cunoscuta, nici farfuriile nu erau.
-Da, cant de la cinci ani. Stiu cateva melodii cunoscute. Nu-mi puneti mancare, n-o sa mananc. Imi pare rau daca v-ati deranjat pentru mine.
-Nu m-am deranjat absolute deloc. Sa nu ti se faca foame. Daca ai placerea de a-mi canta, chiar nu ma supar.
Camile incepu sa cante din instinct, atingand clapele cu o delicatete ireala. Le atingea asa de lin, asa cum zborul fluturilor este elgant si firav, Camile manuia clapele. Sunete mangaitore se auzeau in camera, facand-o pe Joan sa se opreasca din munca. Asculta cu atentie melodia cantata. Era minunata, era ca un vis ce nu devenea realitate, doar la auz.
Se auzi usa deschizandu-se si muzica se opri brusc. Camile privea infricosata imaginea domnului Haward. Doua siluete aparura din spatele lui Albert.
Copii zambira prietenos si sarira in bratele mamei lor. Albert se duse la Camile uitandu-se uimit la ea. Nu’i venea sa creada ca tocmai fata sefului sau era in casa lui. Ii saruta obraji delicat si-o imbratisa calduros dandusi seama ca nu va rezolva nimic daca va face ce-a facut domnul De Venijor!
Fata ramasese cutremurata de gestul barbatului. Nu intelegea ce se intampla. De ce o luase in brate?
Incerca sa spuna ceva dar nu reusi, cuvintele ii erau blocate . Mai vroia sa stea in bratelele lui Albert, mai vroia sa simta si ea putina caldura parinteasca.
Dupa doua ore, masa luase sfarsit, adultii plecasera la culacre, iar cei trei copii ramasesera la gura focului.
Alexander o privea curios pe faptura ireala ce-i statea in fata. Ochii sai erau la fel de intunecati ca pana corbului, iar parul avea o culoare neobisnuita, era un roscat spre portocaliu. Semana putintel cu focul, dar si cu apusul mangaitor.
Vroia sa spuna ceva, dar nu stia ce-ar putea sa zica fara sa o deranjeze pe Camile.
Sora sa, Mistique, nu baga pe nmeni pe nimeni in seama. Doar se uita la foc cum ardea, n-o interesa de Camile, o considera o falsa si o necioplita pentru ca a indraznit sa intre in locuinta ei.
Se ridica de jos si urca in par, acoperinduse cu patura din in foarte fin, se intoarse cu spatele la Camile si Alexander, si inchise ochii incercand sa fie indiferenta cu cei doi.
-Alexander, as vrea sa-ti spun noapte buna, cred ca am obosit.
Baiatul ridica privirea din covor si se uita cu ochii mariti la ea. Dadu din cap si se puse in pat cu fata catre ea.
Camile adormi repede, nebagand pe nimeni in seama.
Nu’i placea absolut deloc situatia. Ar fi trebuit sa moara, sa nu mai existe, oricum nimeni nu iar fi dus lipsa la castel. Ramasese singura cu tatal ei care o vizita o data pe luna. Se simtea ignorata, urata de toata lumea. Cu ce gresise ea? Fusese vina ei pentru ce se intamplase? Mama ei murise din cauza ei?
Mii de intrebari ca acestea ii bantuiau visele si mintea. Stia ca trebuie sa plece de aici, trebuia sa moara!
Cand eu spun sa taci , taci !
Cand tu spui ca-s nebuna, eu iti spun ca plec pe Luna !
Daca cineva iti spune ca o pasare i-a soptit , tu ii spui ca a innebunit !
Let's get crazy ! >.<
Cand tu spui ca-s nebuna, eu iti spun ca plec pe Luna !
Daca cineva iti spune ca o pasare i-a soptit , tu ii spui ca a innebunit !
Let's get crazy ! >.<
![[Imagine: 6idws8.png]](http://i42.tinypic.com/6idws8.png)
![[Imagine: 6yds1e.png]](http://i41.tinypic.com/6yds1e.png)
