III. Şi doare...
Ceva o sfâşia pe dinauntru. Nu şi-ar fi imaginat niciodată că refuzul categoric al tatalui ei o va face să se simtă atât de neputincioasă. Era deja obişnuită cu tratamentul rau primit de tatal ei, dar şi-ar fi dorit, ca macar acum, când chiar ăşi dorea să facă ceva cu viata ei, să aibă sprijinul familiei.
Muzica a fost întotdeauna cea care o ajuta să scape de realitate. Muzica a fost cea care a ţinut-o în viaţă pentru atâta timp. Dacă va pierde şi ultima farâmă de fericire? Ce va face atunci?
Nu a deranjat niciodată pe nimeni. Nu a facut niciodată nimic rau şi nu a ieşit din cuvântul tatalui ei. Atunci de ce tocmai ei i se spulberaseră visele? Nu cerea mult. Vroia doar întelegere şi persoane care să-i fie alaturi. La ce mai e bună familia, dacă nu la asta? Familia trebuie să-ţi fie mereu alaturi, indiferent de alegerile pe care le iei. Asta întelesese cel mai bine mama Camelliei. Îşi crescuse copiii la fel. Îi lasase să-şi aleagă singuri drumul şi să învete din propriile greşeli. În schimb, tatal lor era mult prea protectiv şi egoist în alegerile pe care le lua.
Blondina cercetă cu atentie fiecare loc din cameră. Orice obiect trezea în ea amintiri. Pe podea erau înşirate partiturile de la primul ei concert. Probabil şi ultimul, având în vedere circumstantele date. Tresari când auzi uşa de la intrare dată de perete. Tatal ei pleca. Mereu pleca la fel: grabit, furios şi în cele mai rele toane. Macar acum ştia că e singură, cu gândurile ei.
Camellie a avut parte de multe dezamagiri în viaţă. Mama ei a murit pe când ea avea o vârstă fragedă şi pe urmă schimbarea bruscă a tatalui ei a avut influente şi asupra ei. S-a închis în ea şi a renuntat la tot ce avea: prieteni şi o viaţă fericită la şcoală. Totul pentru a se închide în pasiunea ei: muzica. Tot ce a convins-o să meargă mai departe erau visele pe care le avea. Şi din nou, dezamagiri.
Ea nu a înteles niciodată cum tatal odată iubitor şi grijuliu cu familia sa s-a transformat într-un tiran. În adâncul ei, spera ca acel tată să se reîntoarcă şi să fie din nou la fel de fericiti.
Coborî încet cele câteva trepte. Era mai calmă şi mai împacată cu soarta pe care o aşteptă. Dintr-o poză, o femeie zâmbea blând. Dacă pe tatal ei îl durea aşa de mult amintirea sotiei sale, de ce mai pastra fotografiile cu ea? Probabil îi era frică să nu o uite.
Blondina se aşeză pe un fotoliu şi privi absentă pe fereastră. Vântul puternic facea câteva crengi să bată în geam. Deşi era abia început de toamnă, natura deja lepadase toată viata din ea. Acum totul parea gol şi sumbru.
De ce tot trebuie să-i aducă aminte de soarta ei? Credea că va reuși să se opună deciziei tatalui ei, dar defapt nu putea. Camellie a fost mereu mielușelul cel blând al familiei. Nici macar nu ştia cum să ţipe la cineva. Abia de-şi ridicase tonul ca să-şi spună punctul de vedere. Dar cine ar asculta-o, oricum? Când eşti copilul cel mic în familie, nimeni nu te bagă în seamă când vine vorba de decizii serioase.
Se sperie de-a binelea când uşa a fost din nou trântită. Asta nu era de bine. Dacă tatal ei venea într-o astfel de dispozitie acasă, ceva grav îl framânta. Camellie îl privea cu ochi mari, nedumeriti.
- Ce vrei? o întrebă taios.
Camellie nici nu-i raspunse. Se ridică şi se grabi spre uşă. Avea nevoie de aer proaspat. O sufoca tensiunea ce plutea în aser de fiecare dată când era în aceeaşi încapere cu tatal ei.
Acelaşi vânt a facut-o să realizeze că nu a fost o idee prea bună. Era îmbracată doar în nişte blugi şi un tricou, iar afară era frig. Începu să meargă lent, ca un om lipsit de griji. Era absentă de tot ceeea ce se întâmpla în jurul ei şi nici nu realiză unde o duc paşii. Abia când într-un sfârşit îşi ridică capul din pamânt observă unde se află. Era acelaşi parc binecunoscut. Se aşeză pe o bancă veche şi inspiră cu nesaţ aerul.
" - Mami! Hai să ne jucam! o strigă.
Dar nu primi nici un raspuns. Mama ei continua să stea pe bancă şi să privească cerul. Nu întelegea exact ce se întâmplă, aşa că se aşeză lângă femeia ce îi dadu viaţă şi privi şi ea cerul. La început nu i se paru cu nimic special. Era ca o vacă albastră cu pete albe. Dar cu cât era mai atentă. cu atât observa că acele pete nu sunt la întâmplare.
- Uite, mami! Acolo e o ciupercă! Şi acolo o pisică!
Râsul cristalin al femeii umplu universul copilului. La auzul unui foşnet, atentia fetitei a fost imediat acaparată. Vazându-şi fratele mai mare şi tatal venind, alergă în întâmpinarea lor, în timp ce cerul le era strajer."
De ce nu mai puteau fi la fel? De ce tocmai ei au fost despartiti de catre soartă? Privi din nou cerul, aşa cum facu în acea zi. Era la fel ca atunci. Cu durere în suflet, şopti ca să fie auzită numai de inima ei ranită:
- Uite, mami! Acolo e o ciupercă! Şi acolo o pisică...
Ceva o sfâşia pe dinauntru. Nu şi-ar fi imaginat niciodată că refuzul categoric al tatalui ei o va face să se simtă atât de neputincioasă. Era deja obişnuită cu tratamentul rau primit de tatal ei, dar şi-ar fi dorit, ca macar acum, când chiar ăşi dorea să facă ceva cu viata ei, să aibă sprijinul familiei.
Muzica a fost întotdeauna cea care o ajuta să scape de realitate. Muzica a fost cea care a ţinut-o în viaţă pentru atâta timp. Dacă va pierde şi ultima farâmă de fericire? Ce va face atunci?
Nu a deranjat niciodată pe nimeni. Nu a facut niciodată nimic rau şi nu a ieşit din cuvântul tatalui ei. Atunci de ce tocmai ei i se spulberaseră visele? Nu cerea mult. Vroia doar întelegere şi persoane care să-i fie alaturi. La ce mai e bună familia, dacă nu la asta? Familia trebuie să-ţi fie mereu alaturi, indiferent de alegerile pe care le iei. Asta întelesese cel mai bine mama Camelliei. Îşi crescuse copiii la fel. Îi lasase să-şi aleagă singuri drumul şi să învete din propriile greşeli. În schimb, tatal lor era mult prea protectiv şi egoist în alegerile pe care le lua.
Blondina cercetă cu atentie fiecare loc din cameră. Orice obiect trezea în ea amintiri. Pe podea erau înşirate partiturile de la primul ei concert. Probabil şi ultimul, având în vedere circumstantele date. Tresari când auzi uşa de la intrare dată de perete. Tatal ei pleca. Mereu pleca la fel: grabit, furios şi în cele mai rele toane. Macar acum ştia că e singură, cu gândurile ei.
Camellie a avut parte de multe dezamagiri în viaţă. Mama ei a murit pe când ea avea o vârstă fragedă şi pe urmă schimbarea bruscă a tatalui ei a avut influente şi asupra ei. S-a închis în ea şi a renuntat la tot ce avea: prieteni şi o viaţă fericită la şcoală. Totul pentru a se închide în pasiunea ei: muzica. Tot ce a convins-o să meargă mai departe erau visele pe care le avea. Şi din nou, dezamagiri.
Ea nu a înteles niciodată cum tatal odată iubitor şi grijuliu cu familia sa s-a transformat într-un tiran. În adâncul ei, spera ca acel tată să se reîntoarcă şi să fie din nou la fel de fericiti.
Coborî încet cele câteva trepte. Era mai calmă şi mai împacată cu soarta pe care o aşteptă. Dintr-o poză, o femeie zâmbea blând. Dacă pe tatal ei îl durea aşa de mult amintirea sotiei sale, de ce mai pastra fotografiile cu ea? Probabil îi era frică să nu o uite.
Blondina se aşeză pe un fotoliu şi privi absentă pe fereastră. Vântul puternic facea câteva crengi să bată în geam. Deşi era abia început de toamnă, natura deja lepadase toată viata din ea. Acum totul parea gol şi sumbru.
De ce tot trebuie să-i aducă aminte de soarta ei? Credea că va reuși să se opună deciziei tatalui ei, dar defapt nu putea. Camellie a fost mereu mielușelul cel blând al familiei. Nici macar nu ştia cum să ţipe la cineva. Abia de-şi ridicase tonul ca să-şi spună punctul de vedere. Dar cine ar asculta-o, oricum? Când eşti copilul cel mic în familie, nimeni nu te bagă în seamă când vine vorba de decizii serioase.
Se sperie de-a binelea când uşa a fost din nou trântită. Asta nu era de bine. Dacă tatal ei venea într-o astfel de dispozitie acasă, ceva grav îl framânta. Camellie îl privea cu ochi mari, nedumeriti.
- Ce vrei? o întrebă taios.
Camellie nici nu-i raspunse. Se ridică şi se grabi spre uşă. Avea nevoie de aer proaspat. O sufoca tensiunea ce plutea în aser de fiecare dată când era în aceeaşi încapere cu tatal ei.
Acelaşi vânt a facut-o să realizeze că nu a fost o idee prea bună. Era îmbracată doar în nişte blugi şi un tricou, iar afară era frig. Începu să meargă lent, ca un om lipsit de griji. Era absentă de tot ceeea ce se întâmpla în jurul ei şi nici nu realiză unde o duc paşii. Abia când într-un sfârşit îşi ridică capul din pamânt observă unde se află. Era acelaşi parc binecunoscut. Se aşeză pe o bancă veche şi inspiră cu nesaţ aerul.
" - Mami! Hai să ne jucam! o strigă.
Dar nu primi nici un raspuns. Mama ei continua să stea pe bancă şi să privească cerul. Nu întelegea exact ce se întâmplă, aşa că se aşeză lângă femeia ce îi dadu viaţă şi privi şi ea cerul. La început nu i se paru cu nimic special. Era ca o vacă albastră cu pete albe. Dar cu cât era mai atentă. cu atât observa că acele pete nu sunt la întâmplare.
- Uite, mami! Acolo e o ciupercă! Şi acolo o pisică!
Râsul cristalin al femeii umplu universul copilului. La auzul unui foşnet, atentia fetitei a fost imediat acaparată. Vazându-şi fratele mai mare şi tatal venind, alergă în întâmpinarea lor, în timp ce cerul le era strajer."
De ce nu mai puteau fi la fel? De ce tocmai ei au fost despartiti de catre soartă? Privi din nou cerul, aşa cum facu în acea zi. Era la fel ca atunci. Cu durere în suflet, şopti ca să fie auzită numai de inima ei ranită:
- Uite, mami! Acolo e o ciupercă! Şi acolo o pisică...
She's wiskey in a teacup.