The only thing that I care (Tweety and Ame )

[Tweety]

Stiu ca a durat cam mult, insa intr-un sfarsit am adus continuarea.
Multumim mult pentru comentarii! >:D<
Scuzati eventualele greseli de exprimare si tastare.

IV. O viata tulburata .

Totul era prefect in acea zi. Viata mea capatase un nou sens, un strop de culoare , care sa imi lumineze viata, si sa imi deschida portile spre o noua cale. Ma simteam fericita isi implinita ,dar mai mult decat atat eram inteleasa. Niciodata nu avusesem un prieten, iar aceasta senzatie noua si unica ma captiva si intriga in acelasi timp. Eram sigura ca in acel moment nimic rau nu se putea intampla, fiindca ea era alaturi de mine si in sfarsit aveam curajul de a impartasi trairile si sentimentele pe care le tineam adanc ascunse in inima mea.

Vroiam sa ii arat lucruri noi si sa o familiarizez cu imprejurimirile si cu orasul in care avea sa locuiasca, asa ca m-am hotarat sa ii fac un tur al acestuia. Incantarea i se citea pe chip, iar in ochii ei am putut zari o scanteie de fericire inecata de amarul si nefericirea acumulata in tot acest timp.

Si brusc mintea mi se incetosa, iar imaginea Helenei era acum neclara. O durere ingrozitoare de cap ma facu sa-mi pierd simtul ratiunii. Inima imi batea cu putere, simtindu-mi sangele pulsand prin vene, ma despartisem de lumea reala si tot ce vedeam in fata ochilor era un intuneric dens.. Tipete disperate imi inundara urechile si tot cea ce puteam simti sau percepe era o durere sfasietoare atat de profunda si intunecata, incat intrecea limita simturilor umane. O bubuitura puternica ma facu sa tresar, facandu-mi pielea ca de gaina. Simteam cum mi se ridica parul la ceafa, incepand instantaneu sa tremur. Un miros ciudat se simtit in aer, un miros sarat si putin metalic. Sange… Mirosesa cu adevarat a sange de om. Realizam cu groaza ca nu eram singura in acea incapere, si apoi am putut zari ceva. Prin intunericul dens, am putut deslusi o silueta zacand pe jos. Priveam impietrita acea sceana. Nu aveam curajul sa raman, dar nici puterea necesara pentru a fugi. Stateam privind dezgustata tot ce era in jurul meu, nerealizand ce se intampla cu mine. Si apoi o voce se auzi straigandu-mi numele, trezindu-ma astfel din transa. Si apoi totul disparu, totul mai putin vocea ,care continua sa ma strige, reprezentand in acel moment singura mea farama de spranta. Mi-am inchis ochii asteptand ca totul sa se termine. Intr-un fel sau altul, stiam ca aceasta poveste va avea urmari dezastruase in viata mea.

Stateam intinsa pe jos, respirand cu greu. Nu ma puteam misca si nu puteam scoate nici un sunet. Simteam cum firicele de transpiratie curgeau pe corpul meu. Aerul rece imi inunda plamanii, provocandu-mi durere. Imi era frica sa deschid ochii. Si totusi, parca ceva ma indemna sa o fac. Pentru ca, atunci cand ai ajuns la fundul prapastiei, nu mai ai cum sa te afunzi. Nu mai aveam nimic de pierdut. Ce a fost mai rau a trecut. Sau poate nu ? Nu ma puteam concentra, si nici nu reuseam sa gasesc o solutie logica pentru a iesi din aceasta incurcatura. Zaceam pe pamantul umed ca un pui de pasare cazut din cuib, nestiind cum sa reactionez. Dar imprejurarea in care ma aflam, nu imi dadea de ales. Moartea nu era o obtiune, asa ca singura decizie era sa lupt, iar aceasta era cu siguranta decizia corecta. Si ca o dovada de curaj, ca un impuls destinat fiintei mele, am deschis ochii. Si m-am simtit mult mai bine. Ma aflam intr-un parc inconjurata de zeci de persoane necunoscute. Soarele apunea incet, dand o nuanta rosiatica cerului. Percepeam totul diferit, bucurandu-ma de aceasta lume precum un orb ce a vazut pentru prima data lumina.

Helene alerga spre mine, avand cateva lacrimi in ochii. Fata ei era alba ca varul, iar parul sau brunet era ciufulit si rasfirat in toate partile. Ma imbratisa, privindu-ma ingrijorata. M-a analizat pret de cateva secunde asigurandu-se ca sunt bine, dupa care zise cu o voce joasa si stinsa :
- Ce s-a intamplat ?
Nu stiam ce sa-i zic, pentru ca nu doream sa o sperii sau sa o ingrijorez in vreun fel.
- Doar o mica ameteala. Nu am dormit prea bine noaptea trecuta.
Ezitam sa o privesc in ochii, desi stiam ca ea si-a dat seama ca ii ascundeam adevarul. Niciodata nu am fost buna la mintit, insa nu ma simteam in stare sa formulez o propozitie mai complexa.
Ea nu zise nimic. Ma prinse de mana, ajutandu-ma sa ma ridic. Mergeam schiopatand, sprijinindu-mi toata greutatea pe Helene. Ea se opri, dupa care isi intoarse capul privindu-ma suspicioasa.
- Stiu ca ma minti Lanna. Spune-mi ce s-a intamplat cu adevarat.
Mai devreme sau mai tarziu trebuia sa-i spun, iar ea avea sa ma inteleaga. Insa nu ma ajuta cu nimic faptul ca acest moment sosi mai devreme.
Incercam sa-mi gasesc cuvintele, sperand ca nu voi arata ca o nebuna. Dar luand in considerare starea mea, acest lucru era aproape imposibil.
Am inspirat adanc, dupa care am inceput sa vorbesc, gandindu-ma la fiecare detaliu din infioratoarea mea experienta.


- Nu e un semn bun, spuse Helene intr-un sfarsit, dupa un moment lung de gandire.
Avea dreptate. Simteam ca ceva extrem de rau avea sa mi se intample, insa nu puteam descifra unde si cand se va intampla.
- Crezi ca vor fi mai multe victime ? intreba Helene, in vocea ei putandu-se citi groaza.
- N-am nici cea mai vaga idee.
Si chiar nu aveam. Nu aveam nici un indiciu si nu vazusem pe nimeni suspect. Nu stiam daca victima va fi unul dintre colegii nostrii sau si mai rau, cineva din familiile noastre.
Da, familiile noastre. Asta era un indiciu. In presimtirea mea nimic nu avea legatura cu scoala sau cu unul dintre colegi. O groaza nebuna ma cuprinse. Trebuia sa ajung neaparat acasa. Apoi am privit in jurul meu. Era intuneric, exact ca in scena oribila din mintea mea. Si parca se simtea ceva in aer si nu mirosea a bine. Poate eram paranoica, insa un impuls nebun imi zicea ca nu e asa. Am inceput sa tip, tensiunea putandu-se citi in glasul meu.
- Trebuie sa mergem acasa Helene ! Grabeste-te ! Fugi !
Tipam ca o nebuna, atragand privirile tuturor celor din parc. Helene nu mai astepta un alt indemn. Incepu sa fuga, iar eu i-am urmat exemplul.
Alergam sperand din tot sufletul ca familia mea sa fie bine. Mai bine zis tatal meu, deoarece mama era la o intalnire importanta. Tata era singur. Singur, in intuneric…

Calatoria spre casa mi se parea lunga si dureroasa. Drumul mi se parea presarat cu mii de carbuni incinsi ce imi ardeau picioarele, dorind sa ma impiedice sa ajung la destinatie.
Luna mare si rosiatica veghea asupra pamantului ca un ochi demonic ce ascundea dorinte intunecate.
Vantul incepu sa sufle puternic, imprastiindu-mi parul roscat. Dupa clipe de oroare, mi-am vazut casa. Luminile erau aprinse si se vedea ceva miscand in bucatarie. Ma gandeam la ce era mai rau. Am deschis usa, intrand ca o vijelie in incapere, unde l-am zarit pe tata stand linistit, band o cana de ceai, citind ziarul. Am rasuflat usurata, insa inainte de a-l saluta, becul ce lumina incaperea se sparse cazand in cioburi marunte pe podea. O bubuitura ingrozitoare imi lovi urechile ca un bici de foc. Nu stiam ce se intampla, nu puteam accepta situatia in care ma aflam. Eram speriata, inlemnita, o senzatie puternica de déjà-vu punand stapanire pe mine. Si apoi am recunoscut tot. Frica fu inlocuita de groaza. Tipam, plangeam si loveam cu pumnii de pamant. Lumina slaba a lunii, dezvalui trupul fara viata si plin de sange al tatalui meu. Inima imi batea nebuneste. Viata mea se sfarsise in acel moment. Pentru mine nu mai exista viitor. Nu imi mai pasa de trecut. Tot ce traisem sau indurasem vreodata, toate rautatile si cele mai ascunse cosmaruri ale mele se revarsara asupra mea ca o avalansa ce matura tot in calea ei. O avalansa ingrozitoare care fura viata tatalui meu…