The dark one

[Elya_Ella]

Bună,tuturor!!!!Well,m-am gândit foarte serios in ceea ce priveşte postarea acestui fic,dar într-un sfarşit am zis să încerc,ca să zic si eu că am încercat...
Este primul meu fic,deci accept orice fel de critică(vreau doar sinceritate,deoarece altfel nu pot învata cum să îmi repar greşelile).
Povestea prezintă o iubire "neobisnuită" .
Voi incepe mai întâi cu un prolog şi dupa aceea voi continua cu capitole mult mai ample.Enjoy!!!!





Summary:
Aldora este “bântuită”din cauza suferinţei existente in sufletul ei,nu de o fantomă malefică îmbracată într-o rochie albă sau de un ucigaş în serie,ci de un «înger » magnific al Iadului numit… « The dark one »…Va reuşi ea oare să-l alunge din viaţa ei si să-l trimită înapoi in Iad?

Prolog I

Ştiam în inconştientul meu că ceea ce vedeam nu era real…Nu avea cum să fie real…Imi simţeam inima.Era acolo în pieptul meu.Bătea puternic,deci nu eram moarta.O senzaţie de ameţeală mă cuprinse.Mi-a luat multe secunde să-mi dau seama ca nu mai respiram.Innebunisem…Disperarea mă înnebunise,mă adusese într-o lume a nebuniei,într-o lume a viziunilor fară sens…
Era acolo, în spatele meu reflectat în oglinda din faţa mea.Nu aveam curajul să mă întorc.Picioarele îmi ingheţasera pe gresia rece a băii.Oricat aş fi încercat nu îi puteam simţi prezenţa.Era parcă neexistent ,fară suflet,un demon,căruia Dumnezeu îi luase tot ce avea lasâdu-i in urmă doar corpul înghiţit de sentimente de rau si suferinţa.L-am privit atentă,simţind, cum respiraţia mi se opreşte,din nou.Oare greşeam?Oare chiar era un demon?Sau era un înger?Ştiam,însa,un singur lucru în acea clipă,că frumuseţea lui era impresionantă…În urmatoarea secundă,l-am privit in ochi şi am ştiut că nu era un înger..Ochii lui roşii scoşi în evidenţă de nişte gene albe lungi,reflectau răutate,agonie,ură.Avea,întradevăr,ochii unui demon.Nu mă mai impresiona.Imediat în sufletul meu înflori un sentiment de silă,dar si un sentiment de milă profundă pentru frumuseţea lui prefacută si pentru sufletul lui de mult pierdut.
Moartea mă astepta,chiar insuşi Evan mă prevenise…Am privit cu groază cum în clipa urmatoare,oglinda din fata mea,oglinda în care îmi putusem observa chipul ingrozit şi mai ales chipul lui alb ca un cadavru,un chip tânăr,angelic, pe care erau conturate şi pictate nişte buze care ar fi facut orice fată invidioasă,începu să se crape.Când primele bucaţi de sticlă au făcut contact cu gresia,am închis ochii,aşteptându-mi sfarşitul.Ştiam că aveam să mor în acea secundă,ştiam că suferinţa vieţii, pe care am îndurat-o, începută de mult, avea să se încheie şi că moartea avea să pună stăpânire pe sufletul meu.Durerea sfăşietoare care îmi lovi brusc picioarele nu mai conta.Vroiam să se încheie…Vroiam să se încheie rapid pentru că ştiam ce avea să mă aştepte în Iad:alte chinuri.El avea cheia sacra,cheia care avea să mă elibereze de tot ce însemna viaţa si să mă trimită acolo unde îmi era locul.
Aveam păcate care nu puteau fi iertate,păcate care aveam să le plătesc în focurile eterne ale Iadului…

[Flash]

M-am uitat pe textul tău şi ideea mi s-a părut interesantă. Nu poţi critica o idee căci acest lucru e subiectiv nu poţi influenţa gândurile altora, însă ce mi-a atras atenţia a fost că pui foarte multe virgule.

L-am privit atentă,simţind, cum respiraţia mi se opreşte,din nou.

În acest enunţ nu ar trebui să existe nici măcar o virgulă O.o tu însă ai adăugat peste tot.
De asemenea foloseşti punctele de suspensie foarte des lucru ce nu înţeleg de ce îl faci, asta pentru că nu are sens să le utilizezi acolo.

Ştiam în inconştientul meu că ceea ce vedeam nu era real…Nu avea cum să fie real…Imi simţeam inima.

Le foloseşti când este o propoziţie coordonată spre exemplu :

Am privit cu groază cum în clipa urmatoare fără virgulă oglinda din fata mea oglinda în care îmi putusem observa chipul ingrozit

Am privit cu groază . . . priveam oglinda . . . chipul meu îngrozit . . .mă puteam vedea . . . mă priveam.

Also, te cam repeţi. Încearcă să îmbunătăţeşti textul cu nişte epitete, comparaţii în general figuri de stil ca să înfloreşti capitolul. o poveste e ca o ciorbă dacă vrei să-i spui aşa. Dacă nu-i adaugă sare, condimente şi alte mirodenii nu va fi bună. Presupun că nici tu nu ai gusta o mâncare cu gust ciudat aşa e şi la ficuri. Cu cât adaugi un sinonim unui cuvânt apărut din text, cu atât îţi vei îmbunătăţi balanţa. Also structurează pe paragrafe tot ce scrii, iar fiecare paragraf să conţină câte o idee. Spre exemplu :
Scrii un paragraf cu ideea X. Apoi scrii altul cu o idee Y. La tine ideea X şi Y este peste tot. Mai întâi la văzut pe individ, s-a speriat de el, dar înainte de asta ea a făcut ceva. Făcea o tocană. [ dau un exemplu ] Nu o lua personal.
Am să continui să citesc să urmăresc îmbunătăţiri pe parcurs.

Have a good day, honey !

[Elya_Ella]

I Love Ryuu îţi mulţumesc mult de tot.Ce pot să spun este că ai mare dreptate in toate privinţele.Acum că recitesc din nou ce am scris totul mi se pare aşa de amuzant. :)) :))Mă bucur atât de mult că ideea mea ţi s-a părut interesantă.
Îţi mulţumesc foarte mult pentru sfaturi şi sinceritate.Nici nu îţi poţi închipui cât de mult m-au ajutat sfaturile tale.Au fost ca o adevarată binecuvântare.
Sper că vei continua să citeşti si sa ma urmaresti indeaproape.>:D< >:D<
Din pacate,capitolul 1 va fi mult mai scurt,decat as fi vrut.
Craciun Fericit,tuturor!!!!!!!>:D< >:D< :x :x :x


Capitolul 1:Suferinţa

Am văzut-o plecând.Căra dupa ea un geamantan mare,semn că renunţase la casa ei frumosă şi strălucitoare.Va pleca într-o zi şi nu se va mai întoarce niciodată, chiar ea îmi spusese acest lucru cu ani în urmă.De foarte mult timp lucruri ciudate şi neexplicabile se întâmplau la parter.Cred că acesta a fost unul dintre motivele care au împins-o să plece .Totuşi,eram fericită că nu eram eu cea care ieşise pe usă,deoarece nu aveam unde să mă duc.Casa asta bântuită era singura mea casă,singurul meu refugiu.Aş fi vrut să mă duc să îi mulţumesc pentru tot ce făcuse pentru mine,dar nu avusesem niciodată o relaţie reuşită cu mătuşa Donna şi în plus nu i-ar fi păsat dacă i-aş fi mulţumit sau nu.Şi-a urcat geamantanul în porbagajul taxiului ajutată de câtre şofer şi dupa aceea s-a urcat elegant în maşina.Nici un adio nu răsunase din gura ei seara precendentă la cină,iar acum nici măcar nu se întorsese să îşi privească casa pentru ultima oara.Într-un minut taxiul se facu nevăzut din câmpul meu vizual,făcându-ma singura locuitoare, în viaţa, a casei de la numărul 23.
Am oftat uşor simţind un nod in gât.Fusesem parasită din nou.Acum eram cu adevărat singură, o fata de şaptesprezece ani,fără nici un membru al familiei într-o lume sălbatică,crudă,fără principii,o lume în care nu mă puteam încadra.Nu îmi plăcea să îmi plâng de milă,dar sufletul meu capăta în fiecare zi alte câteva kilograme.Se făcea din ce in ce mai greu,mă apasa,mă sufoca,iar credinţa mea in scăpare se spulberase.
Părinţii mă părăsiseră de mult.Îmi amintesc şi acum momentele fericite petrecute împreuna cu ei atunci când locuiam în casuţa mică,construită mai mult din lemn aflată la poalele muntelui.Din departare aveai impresia că e o micuţa cabană pentru turişti.Nu o iubeam pe mama aşa cum îl iubeam pe Dylan, tatăl meu.Pădurar înca din nastere,cum avea obiceiul să se laude,era respectat şi iubit de toţi locuitorii acelui mic oraşel sărac.Iubirea lui Dylan pentru mama se putea simţi plutind în casă în fiecare zi.Spunea întotdeauna că eu şi cu ea suntem doi îngeri păzitori care îi luminau viaţa.Datorită iubirii lui puteam simţi pacea care se risipise în fiecare colţisor al existenţei mele înca de la naştere.Niciodata nu îi văzusem certându-se.Mama,Dena,era ciudată;o fire complexă pe care nu o puteam întelege.Când tata era plecat,iar eu ramâneam singură cu ea simţeam groază si nesigurantă.Într-o oarecare măsură îmi era frică de ea,chiar dacă era o fire blândă,calmă care nu îmi făcuse nimic.Nu mă iubea prea mult.Poate şi din această cauză ceva îmi spunea să stau cât mai departe de ea.Dobândisem de la ea părul şaten şi drept,la fel ca şi buzele pline care conturau ca într-o pictură chipul ei spectaculos. Era extrem de frumoasă,o fiinţa graţioasă,înaltă care se mişca ca o lebadă prin casă.Era mândră,convingătoare când vroia,foarte deşteapta şi o bucătăreasă de neîntrecut.Ceea ce mă speria era spiritul şi ochii ei verzi.Când era cu mine se prefăcea întotdeauna că zâmbea oferindu-mi un zâmbet sinistru.Era înfricoşătoare,ca şi cum ar fi fost controlată de ceva sau cineva.Când tatal meu se întorcea acasă totul se schimba.Mama începea să zambească natural,iar sentimentele care străpunseră aerul înainte de venirea lui se preschimbau în iubire şi liniste.Îl iubeam nespus pe bărbatul acela slab si înalt, blond cu ochii aceia albaştri,pe care îi moştenisem cu mândrie.Era ca un înger căzut din cer,o binecuvântare pentru mine.Câteodata mă întrebam cum putea un om aşa de frumos să fie tatăl meu.
În ziua când am împlinit şase ani,am aflat de la un tătic exasperat de fericit că voi avea un fraţior sau o surioară.Fericirea mă cuprinse încet,încet.Îmi doream cu disperare o surioară.Ştiam că undeva în depărtare mai aveam un frate mult mai mare,pe care nu-l văzusem niciodată rezultat din prima căsătorie a mamei cu Brian Rory un om excentric de bogat.Din motive necunoscute mie,mariajul ei nu a durat mai mult de 3 ani.Unul dintre ei a ales divorţul chiar daca băiatul de abia se născuse si avea cu disperare nevoie de o mamă.În instanţă Brian căstigă custodia deplină a băiatului nou-nascut.S-ar putea ca mama să nu-l fi vrut,deoarece vroia libertate.Aşa că l-a abandonat pe mâna tatalui său,croindu-i în acest mod o soarta bogată,dar lipsită de dragostea unei mame adevărate.Dacă aşa a făcut,întradevăr mama mea,inseamnă ca a fost o persoană groaznică,fără conştinţa.Tata trebuie să fi ştiut lucruri pe care eu nu le ştiu,iar dacă ea ar fi fost aşa,precis el ar fi descoperit şi nu ar mai fi ales-o.Aşa că libera si poate lipsită de griji îl întalni după cinci ani pe tata,un Dylan Brooke burlac şi extrem de frumos cum îmi povestea bunica înainte sa moară,cu care se căsători după jumătate de an.
Lucrurile urâte şi-au făcut loc în viaţa mea odată cu anunţul că mama născuse un baieţel frumos şi sănătos.În acel moment toate aveau să se schimbe.M-am chinuit să şterg multe amintiri din minte,amintiri dureroase care îmi făceau genunchii să tremure.Îmi aduc şi acum aminte groaza pe care am trait-o atunci când după naşterea noului meu fraţior,mama mea,pur şi simplu, înnebunise.Începuse să aibe iluzii. Ţipa şi plângea spunând că copilul va fi doar al ei,că el nu va consta un sacrificiu pentru Dylan şi ca băiatul nu era,de fapt, copilul lui.A urmat o luptă îngrozitoare,timp în care tata a încercat să o facă să se gândescă,să o facă să revină cu picioarele pe pământ.Baieţelul stătea liniştit în braţele mele mici şi firave .Începusem să plâng uitându-mă pentru prima oară cum cei doi ţipau unul la altul şi cum tata supus furiei spărgea orice lucru aflat în apropierea lui.Momentul fatal sosi când fiind lovit de palma mamei,tata işi pierdu atenţia scăpând-o din ochi.Atunci ea a fugit spre mine.Pe faţa ei se putea observa ura,însăşi ochii ei nu mai erau la fel.Nu mai erau deloc verzi, sclipeau într-o vopsea roşie.În secunda umatoare copilul a fost luat cu forta din bratele mele.Dupa aceea am fost lovită cu furie de propria mamă,cu o furie sălbatică si oarbă.Două lovituri au fost de ajuns.M-am lovit cu capul de colţul mesei şi mi-am pierdut cunoştinţa.Nu am ştiut ce s-a întamplat mai departe şi poate niciodată nu voi ştii.Atunci a fost ultima oara când mi-am mai văzut mama,tatal,fratele.Şi,totuşi, mă înfioră faptul că ultima amintire a fiinţei care mă născuse se rezuma la ochii ei roşii,ochi care nu erau nici pe departe umani.
Am aflat puţine lucruri după aceea.Am fost gasită aproape moartă după foarte mult timp de către prietenul cel mai bun al tatei.Avusesem capul spart si câteva coaste rupte.El mi-a acordat primul ajutor şi m-a salvat.Am fost dusă la spital de urgenţă.A fost o minune cum de am supravieţuit atâtea ore,chiar medicii imi spusesera asta meţionând că cineva acolo sus mă iubeşte cu adevărat.Nimeni nu a mai fost gasit in casă înafară de mine.Ciudat este că prietenul tatei primise un telefon anonim în care era anunţat că se aflau cadavre în casa noastră.Mama,tata si fratele meu disparuseră.Poliţia a investigat şi chiar m-a interogat cu ajutorul unui psiholog.Am spus cu lacrimi în ochi tot ceea ce am văzut şi ştiam.I-am rugat printre suspine să îmi aducă fraţiorul si tăticul înapoi,pentru că nu îmi puteam închipui o viaţa fără căldura tatălui meu sau liniştea care se aseza în cameră când el intra.Nu a fost un şoc pentru mine când după o săptămână a fost descoperit trupul sfârtecat de animalele padurii al mamei.Murise de mult,dar nu din cauza animelelor.Legiştii nu au putut pune un diagnostic concret.Nimeni nu a aflat de ce murise.Totul rămăsese îngropat în mister.Ce ar fi putut-o ucide pe frumoasa Dena Brooke,când era aşa de sănătoasă fizic, în aşa fel încat să nu poată fi depistat de către specialişti?A fost groaznic.La aproape cei şapte ani ai mei rămăsesem fără mamă,iar tatăl meu mult iubit şi fraţiorul meu care se născuse de curând parcă se evaporaseră de pe lumea asta.Disparuseră amândoi.Moartea mamei nu m-a afectat,dar dispariţia singurelor persoane care mi-au oferit vreodată fericire a fost prea mult.Am plâns multe zile,am vrut să se reîntoarcă să mă ia şi pe mine ,nu suportam o viaţă fără cineva să mă susţină.Şi intrebările m-au străpuns ca un fulger.Oare tatăl meu blând si iubitor a ucis-o pe mama şi dupa aceea dispăruse cu fratele meu lăsându-ma pe mine în urmă ca să mă chinui cu viaţa de una singură?Nu avea cum să fie adevărat.Alcineva o ucise pe mama şi îl facu pe tata să dispară.Ceva ce aveam să scot la suprafată.În momentul acela mi-am jurat că aveam să descopăr cine o omorâse cu sânge rece pe mama.Şi ceea ce era mai important aveam să-i aduc înapoi pe tata şi pe fratele meu,deoarce toate simţurile mele şi fiecare părticică a fiinţei mele îmi spunea că ei nu sunt morţi,că ei sunt în viată.Eram lipsită de fortă,lipsită de puteri,dar nu mi-a pasat.Ştiam că dacă nu fac ceva aveam să fiu bântuită tot restul vieţii de ochii roşii ai mamei şi de răsul blând şi cald al tatei. Vroiam să-i găsesc orice ar fi.Aveam aşa de multe întrebari.Doream să îmi mai văd o data fratele mai mic şi să îi spun cât de mult îl iubesc.Dar ştiam că aşa ceva era,poate, imposibil.Chiar eu în adâncul sufletului meu credeam că nu îi voi mai găsi niciodată.Totuşi aveam nevoie de un ţel pentru a trăi,ceva care să mă ţină în viaţa să îmi dea putere,să îmi dea speranţa de care aveam nevoie.Eram o fata prostuţă,slabă şi laşă.Da,ştiam asta!Însă aveam să fac tot ce îmi stătea în putinţă pentru a îmi îndeplini visurile,chiar dacă asta însemna că voi muri pe un câmp de luptă, voi fi călcată de o maşină sau ucisă cu sânge rece.

Săptămânile au trecut, iar externarea mea din spital era aproape.Poliţia,negăsind vreo rudă în viaţa care să fi fost in ţara, m-a trimis imediat la un orfelinat unde îmi angajaseră şi un psiholog.Puţinul timp petrecut acolo m-a făcut să uit de necazurile şi suferinţele mele.Mă simţeam împlinită.Vorbeam cu alţi copii,mâncam cu alţi copii,dormeam cu alţi copii. Nu stăteam singură nici o secundă.Şedinţele de psihologie erau cele mai frumoase.Psiholoaga,doamna Daisy era poate la fel de frumoasă si blandă ca şi tatăl meu.Mă asculta întotdeauna,şi chiar îmi dădea voie să plâng în braţele ei atunci când îmi venea să plâng.O iubeam şi începusem să mă ataşez foarte mult de ea.Era ca o a doua mamă pentru mine,o mamă care îmi oferea dulciuri când eram suparată,care se juca cu mine,discuta cu mine,plângea cu mine.Fericirea mea nu a durat mult,deoarece mătuşa Donna, se reîntorsese în ţara.Nu o cunoscusem niciodată;ştiam doar că ea era sora mai mare a mamei şi singura ruda a mea în viaţă.Când mi s-a spus prima oara de ea la orfelinat mi-a fost frică că o să mă întălnesc cu o dublură a mamei,însa nimic din ce credeam nu a fost adevarat.Mătuşa era o femeie solidă,cu părul scurt şi foarte mică la înălţime,care impunea respect.M-am simţit aşa de uşurată, nu era nici pe departe aşa de frumoasă cum fusese mama.A ţinut morţiş să mă înfieze chiar dacă de fiecare dată când o vedeam pe chipul ei se putea observa ura si regretul.Nu mă vroia,cum nici eu nu o vroiam.Doamna Daisy observase asta.Venise cu o cerere destul de înduioşătoare,vroia să mă adopte ea.La auzul veştii fericirea mea atinse cote maxime.O vroiam pe ea ca mama mai mult decât orice.Într-un sfarsit Donna a acceptat.
Nu a durat mult şi mi-am dat seama că eram blestemată. Fericirea mea s-a spulberat rapid ca nişte picaturi de ploaie care atingeau pământul. Doamna Daisy a fost gasită spânzurată în apartamanetul ei,fără nici un bilet de adio.Poliţia nu a găsit nici un raspuns.Viaţa ei era fericită,nu era saracă,părinţii îi erau aproape.Avea tot ce îi putea face o viaţa excelentă,nu ar fi avut nici un motiv să îsi dorească moartea.Am plâns cum nu am mai plâns în viaţa mea.Singura mea speranţa la o viata mai bună se spulberase,dispăruse.Totuşi, toată lumea a fost şocată când în aceiaşi zi în care doamna Daisy se spânzurase prietenul tatei,care mă găsise aproape moartă şi mă salvase,domnul Sam,murise în aceleaşi condiţii,spânzurat.Poliţia a dat acelaşi verdict.Avea 5 copii şi o soţie foarte frumoasă,traiă o viaţă modestă,deci nu avea de ce să comită suicid.Toate au rămas in ceaţă,chiar şi dispariţia tatălui şi fratelui meu.Poliţia nu a rezolvat nimic,absolut nimic.De ce hotărâseră doamna Daisy si Sam sa comita suicid,mai ales şn aceiasi zi când nici măcar nu se cunoscuseră vreodată,dacă ei aveau o mie de motive să traiască?Oare toată lumea care intra in contact cu mine avea să moară?Sau oare au fost împinşi de la spate să facă acest gest necugetat?
După înmormantarea doamnei Daisy,la care eu nu asistasem,mătuşa Donna m-a luat în grija,dar nu m-a înfiat.M-a mutat într-o casa mare luxoasă pe care o uram.Era o femeie căruia îi placea luxul şi plimbările cu bărbaţii având în vedere că nu avea nici o obligaţie.Rareori vorbeam cu ea,iar ea nu avea vreun motiv de a mă băga în seamă.Nu stătea foarte mult în casa ei mare şi luxoasă care o transformase într-o colivie pentru mine.Venea ,stătea o zi şi un an era plecată.În schimb angajase o bonă rebelă,o adolescentă de şaptesprezece ani,care nu işi făcea deloc treaba.In caţiva ani îşi dădu demisia lăsându-mă pe mine să am grijă de casă aceea uriasă pe care începusem să o îndrăgesc.
Timp de şapte ani am trăit în casa de la numarul 23 fără nici o problemă.Mi-am văzut linistită de şcoală mai departe,încercând cât pot de mult să uit de întămplările din trecut care încă mai îmi bântuiau visele.Dupa ce am împlinit paisprezece ani,fenomene ciudate au început să se întample în casa,toate rezultând în foarte multe becuri sparte.Nimic mai mult.Numai în bucătărie toate întămplările erau drastic de amuzante.Farfuriile,cratiţele se mutau singure sărindu-ţi în ajutor.Robotul de bucatărie şi maşina de spălat vase porneau fără ca tu să le atingi.Pur si simplu,îţi făceau meseria mai uşoara.Cine bântuia bucătaria avea întotdeauna grijă să nu rănească pe cineva,vroia doar să ajute şi cateodată îţi dădea sfaturi excelente în ale bucătăriei.Mi se întamplase chiar să uit un condiment pe care el sau ea avea grijă să-l adauge atrăgându-mi atenţia.Totuşi pe masură ce începusem să mă obişnuiesc cu întamplările ciudate,am observat altele.La etajul al doilea unde se aflau dormitoarele si băile nici o fantoma nu bântuia.Acolo era complet linişte,în timp ce la parter era o gălăgie de nedescris.Aşa că am încercat să aflu mai multe despre istoria casei.Şi pot spune că am reuşit!Prin secolul XX în casa de la numarul 23 locuise o famile de actori celebri.O famile simplă formată doar din mamă,tată şi un băiat puţin ciudat de optsprezece ani,pe nume Evan. Tot ce am mai putut afla a fost că membrii familie muriseră într-un incendiu în timp ce casa era în construcţie.Asta ar explica totul.Evan şi familia lui nu bântuiau etajul al doilea-lea deoarece în timpul lor etajul nu fusese construit.Bantuiau doar parterul.În scurt timp am aflat şi cine era cel care bântuia bucataria.Evan,desigur!O intrebare a fost de ajuns.Mi-a raspuns destul de repede spre mirarea mea.Luă din frigider muştarul şi îmi distruse mâncare din farfurie în încercarea de a scrie un “DA!”Am început să râd.Eram fericita,deoarce ştiam că orice ar fi nu aş fi fost singură niciodată in acesta casă.
Anii au trecut.Ajunsesem la şaisprezece ani descoperind că prietenul meu cel mai bun era un baiat care murise cu secole în urma.Pentru mine era haios,descoperisem în Evan,pe care nu puteam să-l văd,un prieten de nădejde.La început nu am ştiut ce să fac ca să vorbesc cu el ,deoarece el mă auzea dar eu pe el nu,aşa că i-am dat un carneţel şi un pix,în glumă.Am fost aşa de mirată atunci când am observat cum pixul se ridică în aer şi începe să scrie pe carneţel.Putea să scrie şi asta era singura sursă a noastră de comunicare.Era un suflet bun,şi aş putea spune acelaşi lucru şi despre tatăl lui.Aflasem de la Evan că mama lui trecuse dincolo,în lumea cealaltă şi că rămăsese în casă,de fapt, doar el şi cu tatăl lui.Tatăl lui,Tom Casini,era cel care bântuia tot parterul înafară de bucatarie.Pur si simplu, avea perioade când era liniştit şi repara toate becurile care le strica şi perioade când le strica din nou.Chiar nu ştiam de unde scotea atâtea becuri.În rest mă întelegeam foarte bine cu el.Îmi asculta rugăminţile,nefăcând gălăgie noaptea ,dar refuza să scrie ca să transmită mesaje.Ajunsesem să îl simt când trecea pe lânga mine şi pe el,dar şi pe Evan.Evan îmi povestise că visul lui când împlinise 18 ani înainte să moară a fost să devină bucătar.Parinţii lui,mari artişti, nu au fost deloc de acord cu aşa ceva,aşa că i-au interzis să mai intre în bucătărie.Din nefericire, domnul Casini nici după moarte nu vroia să audă de bucătărie.
“Totusi ,Al,am murit asa că pot să stau cât vreau în bucătărie”îmi scrisese el într-una din zile.
-Evan,tu nu stai în bucătărie,tu bântui bucătăria,i-am răspuns amuzată.Pentru o clipa am zâmbit,în timp ce râsul lui se auzi încet ca un ecou în toată încaperea.

[Elya_Ella]

Capitolul 2:ÃŽnceput

Ce linişte neagră îmi acoperise sufletul!Era aşa de linişte încât puteam să jur că aveam să mă scufund şi să mor în ea. Dar,oare,ce ar trebui să fac de fapt?Dacă m-aş lăsa răpită de sentimente,aş putea plânge zile întregi fără să îmi dau seama de trecerea timpului.Dacă aş alege să mă fure ratiunea ,ea mă va pune să uit tot,să şterg cu buretele toţi aceşti ani rătăciţi.
Nu mă puteam lăsa impresionată de sentimente aşa că de data asta raţiunea căştiga. Chiar şi refacută,ştiam că o creaţie precedentă odată distrusă nu va mai fi niciodată la fel.Îmi era,cumva,teamă de propriile amintiri?
Cu mâinile tremurânde am îndesat bileţelul în buzunar.Aveam să încerc să rămăn neînduplecată până la sfarşit.Acum conştientizam că făcusem ceva ce nu ar fi trebuit să fac niciodată,un păcat care s-a trezit în adâncul conştinţei mele ca un mostru,doar atunci când a făcut cunoştinta cu suferinţa.Am trecut graniţa dintre cele două lumi:lumea viilor şi lumea morţilor.Un pas a fost de ajuns.
M-am uitat la ceas şi mi-am ridicat ghiozdanul care zăcea adormit pe jos.Ştiam că o să am o zi foarte încarcată care se va dovedi ca şi celelalte o altă zi mohorată. Nu aveam timp de chestii nesemnificative.Trebuia să accept decizia lui Evan chiar dacă sufletul meu va trebui să se obisnuiască,din nou,cu singuratatea.Dar nu eram nevoită să mai fiu singură.Eram destul de mare ca să pot schimba asta!Poate că dacă mi-aş lua un animal de companie,viaţa mea va fi puţin mai fericită.
Am ieşit afară în timp ce razele soarelui mă întâmpinară relativ bucuroase. Trăgând cu putere aer în piept,am pornit la drum în timp ce un singur gand mă străpungea ca lama unei săbii:Evan şi cu tatăl său au hotărât că nu mai are rost să rămănă în această lume,aşa că brusc trecură dincolo lăsând în urma lor doar un bilet de adio.Alegerea pe care o facuse Evan nu o consideram o trădare.Din contră ,eram foarte fericită de decizia lui.Târziu mi-am dat seama că el nu avea ce cauta aici.Totuşi,ca o laşă nu am încercat niciodată să-l împing de la spate,să-l fac să plece,să fie fericit.Mi-a fost frică,recunosc!Acum că el nu mai era,conştinţa mea era cumva uşurată,dar însă mai simţeam o piatră imensă aşezată pe inima mea.Ştiam cu siguranţă că Iadul nu avea loc pentru el şi că poate în Rai alături de mama lui va fi,în sfârşit, mulţumit.
***

Toamna se arăta mult mai crudă decât mă aşteptasem.Ploua de multe zile,iar soarele îşi ascunsese faţa timidă inundată de lacrimi.Natura dădea semne concrete că aştepta perioada de hibernare,perioada de linişte.
Împlinisem,nu de mult,optsprezece ani.Eram de acum majoră,însa nu îmi făceam mari planuri de viitor.Eram în ultimul an de liceu,poate şi ultimul an în care pacea va răsuna,luminând ca nişte licurici.Facultatea era un cuvânt ciudat pentru mine.Nici nu visam să ajung atât de departe,în ciudata faptului că notele mele erau foarte bune,iar profesorii nu mai conteneau îmi a da sfaturi.Nu aveam bani şi nici nu vroiam să fac o facultate.Pur şi simplu totul se rezuma doar la timp piedut.Aveam un vis pe care în ciuda tuturor încercărilor aveam să-l văd ajuns realitate.Chiar dacă nu ştiam de unde să încep încet,încet voi rezolva acest puzzle-ul care poate părea la prima vedere imposibil de rezolvat.Nimic alceva nu mai conta cu adevarat pentru mine.
Trecuseră doua luni de când Evan plecase.Casa de la numărul 23 era acum goală,pustie şi rece.Toate becurile erau în regulă,iar în bucătărie nu se mai întampla absolut nimic.Adevarul este că nici nu mai petreceam aşa de mult timp acasă.Îmi găsisem un nou loc de muncă,de care eram foarte multumită.Doamna Edwina Allanah fusese foarte amabilă si bună lăsându-mă să lucrez cu jumatate de normă la cofetaria ei.Acel loc pentru mine era ca un paradis.De cum intrai dădeai de un tărâm fantastic al dulciurilor.Din vitrinele lungi cu geamuri curate,pe care se puteau observa mici steluţe multicolore lipite de doamna Allanah pentru “a atrage privirea celor mici”,cum spunea ea,se puteau observa grandioasele prăjituri care îşi asteptau cumpărătorii,făcute cu fineţe şi cu foarte multă dragoste de ea,de mine(chiar dacă eram o începătoare reuşeam să fac prăjituri simple) şi câteodată de nepotul ei(care se dovedea a fi un adevărat maestru).Încăperea era extrem de încăpătoare,iar printre mormanele de prăjituri,torturi şi fursecuri te puteai pierde cu uşurinţă.Doamna aranjase şi nişte măsuţe foarte rafinate în aşa fel încât cumpărătorii să fie şi mai mulţumiţi.În aer se simţea întotdeauna un miros plăcut de ciocolată,care era foarte ispititor.Totul era perfect.Doamna Allanah era poate cea mai scumpă şi dulce bătrănică pe care o întălnisem în cei optsprezece ani ai mei.Era întotdeauna veselă,vorbăreată şi ştia să citească un om doar cu o privire.Ea a fost cea care a venit cu propunerea ca eu să lucrez la cofetariă ei si tot ea m-a învăţat cum să fac prăjituri.Pur si simplu o adoram si mă atragea ca un magnet.Era pentru mine bunica pe care nu o avusesem niciodată şi nu mă supăram deloc când încerca cu disperare să mă facă să mă îngraş.Len,nepotul ei era foarte timid la fel ca şi mine şi de aceea nu prea stăteam de vorbă.Oricum venea doar o data pe saptamană la cofetarie,dar doar ca s-o ajute pe bunica lui.Aflasem de la ea că nu terminase încă facultatea şi că de obicei călătorea cu tatăl său care deţinea o imensă afacere.Era întotdeauna nemulţumită de fiul ei,văintându-se rareori că Len era foarte tânăr şi merită să-şi traiască tinereţea,nu să fie chinuit.Îi ascultam întotdeauna poveştile pe care mi le spunea cu o pasiune pe care mi-o închipuiam că o deţinea fiecare bunică.
Cea ciudată eram eu(trăisem atâţia ani locuind în aceiaşi casă cu două fantome),dar instinctele şi conştinţa îmi spuneau acelaşi lucru de fiecare dată când îl vedeam pe Len:pe cât era de frumos,pe atât era de periculos.Nu îl cunoşteam şi nici nu aş fi vrut asta,dar era imposibil să nu îi simt aura chinuitoare şi rece când trecea pe lângă mine.”Da,ştiu!Sunt nebună!”,îmi spuneam mereu când mă aflam în aceiaşi cameră cu el.”Ce tâmpenie!Ar trebui mai întâi să mă judec pe mine şi după aceea să îl judec pe el.Fiecare are problemele lui.Poate că are foarte multe probleme de este întotdeauna trist şi tăcut.Ar trebuie să îmi văd de treaba mea şi poate că întradevăr m-am ţicnit.”Totuşi ajungeam mereu la aceiaşi concluzie oricât de mult aş fi încercat să mă gândesc la alceva,Len era diferit, foarte tăcut şi în ultimul rând extrem de misterios.


***
Nici un nume nu era scris pe prima pagină a acelui caiet.Din pură curiozitate l-am răsfoit în încercarea de a găsi un indiciu cu privire la posesor.Absolut nimic.Cum a ajuns acel caiet în mâna mea?Povestea este destul de simplă.Len plecase,din nou, într-o lungă călătorie cu tatăl său pe tarămuri îndepărtate şi nu avu destul timp să-i returneze caietul prietenului său de la facultate.Aşa că din pură obişnuinţă,cum sugerase doamna Allanah,îl lăsase ei spunându-i că prietenul lui va veni in cursul acelei zile.După plecarea lui Len,doamna strambă din nas şi îmi încuviinţă acel obiect mie aducând-mi la cunoştinţă că eu mă pot descurca mult mai bine cu cei de vârsta mea, că ea e bătrână şi nu poate avea o discuţie reuşită cu un tânăr şi că trebuie să plece la cumpărături.După ce afirmă că are o încredere absolută în mine,îmi încredinţa o cheie,menţionând că nu avea să se mai reîntoarcă în acea zi plecând la fel de veselă ca întotdeauna.Şocată şi încă neînţelegând situaţia m-am trezit singură într-o cofetărie goală.
Am lăsat caietul pe o masuţă mică din bucătărie şi m-am ocupat cu bucurie de clienţii care veneau.În timp ce cofetăria începea să se umple de zumzăte şi râsete mi-am văzut de treabă entuziasmată.Eram fericită,puteam petrece în sfârşit câteva momente minunate alături de alţi oameni.Sufletul meu exploda de bucurie atunci când un copil venea să-mi ceară sfaturi,încurcat peste masură de părinţi.Erau momente frumoase,momente care chiar mă făceau să regret gândurile urâte despre viaţă pe care le avusesem în nopţile zguduite de coşmaruri.
Peste câteva ore de fericire în care am fost înconjurată de copii,dar şi de adulţi,mi-am alungat cu greu nodul din gât care apăruse din cauza şocului şi a durerii când am observat ceva ce poate aşteptam de ani,ceva ce visasem să recuperez. Niciodată nu îmi închipuisem că viaţa mea poate lua o aşa întorsatură.De nenumărate ori îmi închipuisem viaţa ca un balon pe care oamenii importanţi din jurul meu îl scăpaseră lăsându-l în voia vântului.Oare cât de mult trebuia să sar pentru a-l prinde?Cât timp trebuia să fug dupa el?
În întunericul de afară era imposibil să nu-l observi.Îl văzusem înainte de a intra,atunci când trecuse ca o luminiţă prin faţa geamului,părul lui blond ieşind cel mai mult în evidenţă.M-am oprit imediat din ce făceam simţind cum un fior rece îmi alunecă uşor pe şira spinării.Mi-am dat seama repede că era o viziune a nebuniei mele.Vroiam să dispară aşa că într-un moment de sacrificiu mi-am muşcat buza de jos aşa de tare încât am simţit cum sângele îmi năvălii în gură.Trebuia să dispară.Suferinţa îmi chinuia sufletul aşa de tare încât vroiam să ţip şi să fug.Iluzia nu disparu,din contră începea să înainteze înspre mine ca un mangent.Nu ştiam ce să fac.Panica mă cuprinse.Mai erau destui oameni împrejurul meu.Puteam eu oare întradevăr să fug fără să îmi pătez onoarea sau să fiu considerată nebună?Se opri la caţiva paşi de mine şi îmi zâmbi cu acelaşi zâmbet paralizant de cald care îmi trezi în acea clipă sute de amintiri.Dacă nu era el,cum putea oare cineva să aibă chiar şi surâsul acela spectaculos care îmi luminase şi îmbătase copilăria?Ce trebuia să fac?Ce trebuia să fac?Cum puteam să alung această iluzie,să o anihilez?Dacă întradevăr înnebunisem şi numai eu o vedeam?Oare aveam să ajung la fel ca mama?
S-a oprit la caţiva paşi de mine.Nu îl puteam privi în ochi,zămbetul lui pe care-l visasem de nenumărate ori îmi redeschise rana din suflet,pe care o crezusem de mult vindecată.Ce se întâmplase de fapt cu mine?Era posibil să fi murit?Ajunsesem în Iad?Unde erau toţi oamenii?Fiecare particică a corpului şi sufletului meu ţipa după ajutor.Dar dacă acesta era Iadul de ce totul era înconjurat de alb şi liniste?Nu mai vroiam linişte.Mă săturasem.De ce întotdeauna trebuia să fiu eu şi ea?
Ceaţă.Totul începuse să fie acoperit de ceaţa.Simţeam cum puterea mă părăsise.Totuşi nu vroiam să plece,aveam atâtea întrebări la care vroiam cu orice preţ răspunsuri.Unde disparuse?De ce m-a părăsit?Şi fratele meu pe care îl iubisem aşa de mult unde era?Ochii începusera să mi se închidă încet,în timp ce el continuă să zămbească.
-Aldora?
Cu ultimele forţe un singur cuvânt îmi zgârie sufletul şi trupul,cu o putere imensă anihilată însă de şocul imaginii,un cuvânt pe care credeam că nu aveam să-l mai spun vreodată:
-Tată!